Linia subţire dintre cântec şi ţipăt. Totul a început illo tempore, când doi oameni, ca de obicei, au ţipat şi, întâmplător, ţipetele lor s-au întâlnit într-o armonie. Aerul împins cu presiune înspre corzile vocale a produs atunci un sunet care, nu numai că s-a dovedit util, achitându-se natural de funcţia sa primordială (armă, avertizare, comunicare), dar s-a auzit şi armonic.
Primul mare hit a avut, la origine, vibraţia sonoră a unui anume orgasm feminin. Primul ţipăt ce nu a mai fost provocat de surpriza aşteptată a brutalităţii masculului şi a obişnuitei dureri, ci de surpriza extazului. Orgasmul originar - fondatorul muzicii.
Suntem în decembrie; în liniștea asta gri, umbând cu cerul în cap, una dintre minunile nedorite ale zilei este a percepe aproape orice şoaptă a Celuilalt, a străinului, ca pe un strigăt. Un urlet, un lătrat. Nu mai înţeleg codul vorbirii omeneşti. Convenţiile limbii, gramaticile & topicile pedante m-au pierdut undeva, la o cotitură. Captez direct şi acut, în schimb, cu toţi receptorii mei în alertă, dezbrăcate de cuvinte: ostilitatea, necazul, satisfacţia, antipatia, indiferenţa.
Simţind cum cuvintele nu mă mai pot amăgi în privinţa oamenilor (om sunt şi eu!), retrăgându-se de peste afectele lor, de peste gestica lor socială ca gingiile de pe dinţi, îmi vine să mă pitesc pentru alte două mii de ani în tufişuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu