Sfârșitul de an

Aduce, pe lângă depresia obișnuită a sfârșitului și inconsistenta promisiune a unui nou început (lipsit de strălucire). "Nu știu" devine astfel noua certitudine. "Nu știu" este noul "Da". Ca să mă exprim în posibile titluri ieftine de filme seriale.

Woody despre Philip Roth

Mărturisesc că am așteptat cu sufletul la gură să citesc ceva ce-ar fi avut de spus Woody Allen despre Philip Roth. Am ghicit mereu o secretă afinitate între cei doi mari evrei americani. Afinitate de-a cărei existență e posibil ca ei să nu-și fi dat seama mai bine decât publicul lor. Și am fost răsplătit:

"Îmi e greu să vorbesc despre Philip Roth. Cred că e un scriitor uluitor, un scriitor strălucit, strălucit, un geniu. Când mă gândesc la viziunea lui și la opera lui, nu pot vorbi despre ale mele în aceeași frază. Preocupările mele legate de identitatea iudaică nu sunt identice cu ale sale. Viziunea lui e mult mai profundă și mai bogată. Eu sunt un comediant și, din moment ce fac comedie pentru un public care stă în fața ecranului, folosesc interesul pentru identitatea iudaică în scopul de a obține un efect rapid, amuzant. El e mult mai profund în privința acestor chestiuni, ca Saul Bellow." 

Woody Allen. În dialog cu Stig Björkman 

Ed. Victoria Books (Publica)

W.A.

"Ce urmărim când ne îndrăgostim e un paradox foarte straniu. Iar paradoxul constă în faptul că, atunci când ne îndrăgostim, încercăm să-i regăsim pe toți sau pe unii dinte cei de care am fost atrași când eram copii și apoi trebuie să încercăm să ne întoarcem în trecut și în același timp să lăsăm în urmă trecutul." 

"Toată viața încercăm să facem acest lucru. Încercăm să ne întoarcem și să ne rectificăm problemele."  

(Din Crimes and Misdemeanors - citat în Woody Allen în dialog cu Stig Björkman)  

Cărți și praf pe noptiera lui decembrie

Jena

Nu ți-ar fi rușine de mersul cu spatele-nainte, mersul cu spatele-napoi, prăfuirea cărților pe rafturi, decolorarea lor în soarele amiezei, cel nepăsător în a ridica poalele prafului în cap.

Vecina are privirea tulbure de singurătate, cred că-i beată, împinge scaunele la locurile lor, după ce a cinat așezată pe ele, pe toate, pe rând, dă-mi te rog sarea, murăturile sunt în castron, sarmalele, smântâna e la tine?

Am înaintat prin noapte în vârfurile goale ale degetelor. Am avut cu cine să mă-ntrec. Cu mine însumi.

Bagă repede copilul în casă, nu vezi că-i transpirat de pe drum, din mașină, nu-l lăsa cu capul gol în curent, indicat ar fi să-i umpli capul cu ceva. Cu sacul de gunoi, plin cu gunoi, lăsat la macerat la baza scării - pute?

Cele două pagini de carte citite pe seară, printre gene. Cu ochii închiși.

Degete-cârnăciori. Grase și înghesuite. Ce viață pe capul lor! Unghii înecate în carne. Degete crețe. Grohăie.

Urzeala nașei

Ziua de naștere a copilului nașei te găsește îmbrăcată corect, decent, dar fără chiloți. Îți doriseși un moment intim cu tine însăți, însă timpul expirase: trebuia să ieși în public. Ca atare, ai ales să lași chiloții acasă. Urechea internă captează, astfel, foșnetul imperceptibil al pielii eliberate, firele aspre de păr retezat înjunghie porii - le simți creșterea, le-o auzi, dar mai ales te-nțeapă. În a fi înțepată de părul trupesc ce crește nu e nimic extrasenzorial. E cel mult vulgar. Sporește căldura. Iar transpirația ustură.

Piele de pisică

E totul înghețat bocnă, iar eu mai mult mă târăsc decât pășesc, alunec, gândesc că mi-ar fi de mare folos un baston cu vârf ascuțit pe care să-l pot înfige și fixa jos, în pojghița de zăpadă întărită. Zăpada e ca pielea de pisică - albă, albastră.

Pe creanga unui copac pustiit de frunze atârna un ceas de mână, spânzurat ca zălog în locul unui bărbat (acum dispărut). Aș fi pus pariu că-i puteam distinge de jos cadranul și ora indicată, dar n-aveam cu cine să bat palma. Până pe sub creanga de care atârna ceasul, ducea un șir de urme de pași, încă vizibile, încremenite fără suflare în neauă.

Ceasul de mână în copac pe cadranul la vedere puteai citi ora spânzuratului care lipsea din scena unde juca rolul principal al personajului absent - bărbatul care lăsase ceasul în urma lui, fără ca timpul să se fi oprit, pașii încremeniți în zăpadă probau impresia unei foste prezențe - salvatorii lui sau el însuși evadând lăsase un semn al timpului în pădurea împietrită sub îngheț.

Cultul greții

Vă spun un secret: scopul ascuns al cultului isteric ce predică "viața sănătoasă" este, de fapt, acela de a nu mai muri!

N-am văzut până acum, însă, oameni care să fi rămas NEMURITORI, adică să fi trăit veșnic, mulțumită curei cu spirulină, cu medicamente homeopate, extract de ginkgo biloba sau tărâțe de ovăz fermentate cu nițică balegă de iapă virgină, cu bifidus esensis, fiertură de musca tsetse, sirop de placentă crudă, căcat de capră etiopiană, sare din Himalaya ori alte produse naturiste atent selectate! Toate învelite în frunze de "gândire pozitivă".

Posibil să fi reușit chinezii, dar cu ăștia nu poți ști niciodată sigur care dintre ei a murit. Fiind aproape identici, timp de mai multe generații riști să te alegi cu impresia halucinantă că întâlnești aceeași persoană. Te poți ușor înșela. Sunt unii care de 260 de ani au aceeași față! 

Așa s-a născut mitul nemuririi, al bătrâneții veșnice, adus în Europa pe filiera medicinei chinezești tradiționale. Din acest motiv, europenii au fost mereu atât de atrași de Orientul Îndepărtat! Nemurirea promisă de acele meleaguri i-a atras irezistibil, însă odată ajunși acolo, tot ce au reușit să facă (întru expandarea dimensiunii vitale) a fost să se drogheze și să-și cultive omagiale bărbi filosofice.

Underworld - Beautiful Burnout (Live at Birmingham Academy 2007)

Contabilități

Un an de zile fugim de adevăr, dosindu-ne prin frunzișuri, pe după boboci, albinuțe și inflorescențe, camuflați la sol de umbre și pete mișcătoare, ne topim voluntar în ciorba comună, populară, a sezonului cald. După care vine iarna cea contabilă, păr gri, coc sever, creion chimic la ureche, și spulberă cu inventarul ei tradițional întreg edificiul de iluzii durat peste an.

E sezonul certurilor, al cererii socotelilor, al reproșurilor mult timp estompate, mai ușor de ignorat până mai ieri, cât ne-am bălăcit în căldura verii. Lumina de afară e crudă; e lumina interogatoriului, a întrebărilor nerăbdătoare și-a realității nude, aproape pornografice, proiectându-ni-se violent în față.

Nu degeaba o mare sărbătoare creștină a fost suprapusă peste această perioadă deșertică. Cred că înainte de existența Crăciunului, oamenii își făceau rău în massă, în zilele astea lipsite de culoare și de adâncime. Acum, când e mai mare ca oricând primejdia de ne împiedica și de-a cădea fără lămpaș în adâncimile fără contur din noi înșine.

Foarfă

D-șoara Cristina Foarfă (Dilema Veche) are un strop din aerul de nesuferit al lui a.l.ș., totuși nu întrevăd nici un pericol a fi vreodată infectată cu farmecul și subtilitatea regretatului floretist! Nu trebuie să se străduie deloc să fie antipatică. Îi iese natural. Ce nu-i iese nicicum este, însă, finețea precisă a opiniei. A fi voit evazivă și a mima amatoristic toleranța nu ține loc de eleganță sau de stil.

Și îi mai lipsește doza necesară de seducție, care ar fi în măsură să transforme uneori antipatia în simpatie și care m-ar putea ajuta să ignor umflarea dumisale în pene cu drumurile (relatate insuportabil de hipsterește) pe care le face prin lume. Și "deschiderea" aceea teatrală, mustind de-o abia smerită superioritate, dar în fapt naivă (infantilă), către alte culturi ce-mi face pur și simplu rău...

Buzz

Nimeni nu vrea să supere un copil cu buze umflate! Unii copii se ascund după deget, alții bagă capu-n nisip, ție îți este de mare ajutor să-ți umfli buzele. Le faci mai mari și mai roșii. Lumea dispare. Ești în siguranță acum.

Mișcarea prin accelerare

Mie cel mai mult îmi place să văd o mașină de corporatist - parcată neapărat la vedere, în fața firmei, cu bicicletele cocoțate pe acoperiș. 

În ziua aceea, îmi închipui, omul vine chiar mai repede la serviciu, special pentru a prinde loc la vedere. A nu-i fi remarcată de colegi complicata instalație ciclistă l-ar priva de jumătate din satisfacție. L-ar putea face să nici nu mai plece.

Pe cât pariem că, oriunde s-ar deplasa, cu bicicletele acelea pe plafon, rareori le și dă jos ca să le folosească?

Însă faptul că le știe agățate acolo sus, pe mașina personală, la volanul căreia își petrece un sfert din viață, îi dă un consolator sentiment că face ceva important pentru sănătatea lui. Și a familiei. :)

Ralian

Autorul cel mai marcant tradus de regretata Antoaneta Ralian, autorul a cărui puternică expresie a lăsat urmele cele mai adânci în mine: Henry Miller. Întâlnirea cu Miller a împlinit o așteptare naturală, veche, a mea, ce m-a făcut ulterior și mai pregătit, dar și mai nesățios pentru scriitura-brici de tip: John Updike, Philip Roth și nu mulți alții.

Soarta ingrată a teroristului în România

Pentru cetățeanul (mai nou) naționalist-populist Băsescu (pe care voi l-ați votat), și pentru alți infantili care suferă de boala importanței proprii și a Neamului, am o veste proastă: este inutil de costisitor pentru niște teroriști „serioși” să organizeze și să comită atacuri pe teritoriul României!

Chiar în eventualitatea unui atac, s-ar vorbi despre România în presa modială maximum 2-3 zile. Nu contăm deloc ca rating pentru publicitatea post-atentat. Sau contăm exact atât cât ne e și meritul. E ca și cum Givenchy ar alege să-și facă reclamă la produse sau să trimită un mesaj de ajutor umanitar pentru Africa, folosindu-se de Etno TV, Taraf sau de TV Sînandrei.

Vorba lui Andrei Cornea (în „22”): ce ar însemna (ca impact publicitar pentru o organizație tero) un atac într-o capitală pe care jumătate din omenire o ignoră, iar cealaltă jumătate o confundă cu Budapesta? Apoi, noi suntem deja antrenați în a ne omorî între noi: pe copii îi omorâm din fașă prin maternitățile subdotate; cât despre ultima făptuire de acest fel asupra unor adulți, aceasta s-a făcut, clasic: prin ardere și/sau gazare, într-un club = 60 de decedați. N-ar fi o risipă de bani, muniție, cuie și alte materiale?

Se mai pune problema logisticii: cu ce ajunge teroristul (sau echipa lui) până în Capitală? Cu avionul? Cam greu, sunt controale. Iar dacă scapă de controale, nu scapă neviolat sau nejefuit de taximetriștii mitíci. Dacă scapă de taximetriștii mitíci, ori doar cu un mic viol, îl poate mușca un câine maidanez turbat - pe Calea Victoriei. Cu trenul? Din orice parte a țării, călătoriile durează minim 9, dacă nu 15-16 ore. Teroristul riscă să se împrietenească cu navetiștii și cu eternii bătrâni nostalgici ceaușiști. Sau să îmbătrânească el însuși și să moară de moarte bună din cauza duratei.

Cu o mașină închiriată? La asta, n-are nici un sens să mai răspund. Să presupunem că, în cele din urmă, cu mașina ar ajunge în București și ar scăpa neviolat de hoardele de câini ori mușcat de taximetriști fără să turbeze. Însă tot s-ar găsi vreunii care să-i fure mașina-capcană! Sau: niște jmekeri i-ar putea fura centura explozivă, într-o aglomerație gen Lipscani, ca s-o tune mai târziu în curtea blocului - în loc de tradiționalele petarde creștine de sfintele sărbători... De să moară dujmanii și feteleee, nu alta...

Brăila

Localitatea asta o dădusem uitării - Brăila. Până astăzi, când am aflat că Radio Guerrilla a recâștigat o licență de emisie acolo! Și în Vaslui. Cine naiba locuiește în Brăila și în Vaslui? Cine ascultă Guerrilla în Brăila? Și dacă da, de ce?

Păi, mai știi, Zițo, poate la anu' Oscarurile vor fi înmânate, odată cu ceremonia, în sala mare a Casei de cultură a sindicatelor muncitorești din Brăila. 

Oaspeții care te ocupă

Traian Ungureanu, Adevărul:

"Pentru că eu ştiu aşa: dacă primeşti pe cineva în casă, iar musafirul te sfătuieşte, de cum s-a aşezat în fotoliu, să îi interzici soţiei să se mai machieze sau te anunţă că nu va folosi toaleta, pentru că sufrageria e mai largă şi mai aproape, îl pofteşti afară. Cu tradiţie, merite istorice şi diversitate culturală cu tot.

Liderii noştri politici şi mediatici sînt, însă, de cu totul altă părere. Cu cît mai sfruntate pretenţiile oaspetului, cu atît mai admirabilă şi mai fascinantă cultura din care vine. Şi cu atît mai bogată asistenţa socială pentru el şi puioasele lui neamuri. Nemaivorbind că înţelepţii înghesuiţi în ghetto-urile musulmane primesc, din ziare, şcoli şi discursuri politice, informaţia după care cultura ţării gazdă e ruşinea pămîntului. În aceste condiţii, domnii oaspeţi se deprind să decidă ce putem publica şi ce nu sau cum putem glumi şi cum nu. Şi, în cele din urmă, cît merităm să trăim."

Tolerance for intolerance

"People are dead in Paris because Europe decided to make a fetish of its tolerance for intolerance." 

Wall Street Journal

De la stress la burn out

Preiau și eu ce scrie Daily Mail (deși nu este o sursă de încredere): cică mama unuia dintre atentatorii-kamikaze din Paris ar fi declarat că fiul ei nu a vrut să omoare pe nimeni, ci s-a aruncat în aer din cauza stresului.

Acuma, nu sunt lămurit dacă se referea la stresul de la locul de muncă, unde, știm cu toții, tocmai se desfășoară perioada de evaluare anuală sau de stresul că-l scăpa la budă - lipsa mică - și (de copil) îi era rușine să facă, franțuzește, în plină stradă (fiind circumcis).

„Am fost foarte surprinşi că Salah a fost implicat. Am văzut că a fost radicalizat, cel puţin în parte, dar nu atât de mult încât să ne gândim că ar fi în stare să comită o asemenea atrocitate”, au spus membrii familiei lui.

Ce i-o fi zis mă-sa, serile, când se întorcea acasă la cină: „nu mai fi atât de radicalizat, băiatu mamii! Mai ia d-aci niște cuscus, că ești cât un țâr; nu lua gol, ia cu cuie.”

Despre micimea oportunistă a românilor

Reacțiile românești, prilejuite de atentatele pariziene nu dezmint teoria mea cum că, în fapt, nu suntem deloc atât de solidari cu Celălalt și empatici cum ne place să pozăm (pe Facebook)! Suntem mici și umflați în pene de complexul micimii noastre!

Întrebări de genul: de ce Franța nu a afișat/arborat steagul României după tragedia de la Colectiv, prin urmare de ce l-am afișa noi, sunt de domeniul delirului agravant! 

Moartea năpraznică, accidentală, e tot moarte, nu are grad de comparație. O moarte nu e mai "valoroasă" sau mai însemnată decât alta. Iar cele două evenimente - Colectiv și Paris - chiar că nu suferă nici o comparație! 

Dacă nu ești capabil să suferi (sau măcar să afișezi decență) și pentru o dramă întâmplată la peste o mie de km de tine, unor necunoscuți, mă îndoiesc de umanismul tău lăcrimos. Abia ieșiți din pădurile lor defrișate, românii suferă doar atunci când se cunosc cu victimele?

Când afirmi că francezii și-au căutat-o (ca în cazul Charlie), dar cei care au pierit în Colectiv au fost cu toții niște îngeri și, afirmând asta, nu-ți sună nici un dangăt de alarmă în capul sec, nu prea mai este mare lucru de făcut. Dovedești un suflet infirm.

Să presupunem că unii "și-au căutat-o", și poate că ceilalți sunt într-adevăr "îngeri" - dar pricepeți odată că nu asta e important de stabilit! Dacă simțiți frustrare că nu sunteți suficient de remarcabili, DEVENIȚI importanți. Nu cerșiți atenția! Demonstrați că o meritați!

Nu altfel se explică și veselia de prost gust de pe radiourile băștinașe, astăzi, comparat cu morga de acum două săptămâni, când toți nechemații au ținut prompt doliul necesar. Nechemații = de exemplu, organizatorii festivalului Electric Castle, care au decretat că întrerup vânzarea de bilete pentru la anul din solidaritate cu victimele... Ipocrizie mustind de marketing!

Cam atât - dacă avea cineva îndoieli - despre "universalitatea" românilor.

Ripostă radicală

Dacă e la modă, e progresist, să fim proști, inculți și asasinii aproapelui, de ce am rămâne noi în urmă în preafericita noastră toleranță!? În futaiul nostru vesel cu Imigrația extremistă.

Am fost mulțumit de traiul meu, în Europa mea. Am stat liniștit aici și mi-am văzut de treabă. 

Nu, nu voi milita niciodată ca noi, europenii, să nu mai intervenim în Siria sau în alte părți ale lumii, colcăinde de intoleranță, sălbăticite de înapoierea în care liderii lor le țin dinadins. Din contră, îmi asum total faptul că orice intervenție în numele antiterorismului și orice atac, oriunde, sunt purtate și în numele meu! Soldatul acela american sunt și eu. Soldatul francez sunt și eu.

Europa (din nou) curată! Nu e vina mea că am ajuns să solicit asta! Dacă Europa ar însemna și doar "desfrâul" pe care jihadiștii ni-l impută, tot aș apăra Europa! Iubesc desfrâul european și nu-mi doresc nici o altă orânduire, bigotă, adusă aici din părți obscure ale lumii.

Pentru că nu pot fi ca noi (e dificil, nu le permite religia etc), ne distrug. Pentru că suntem evrei, ne distrug. Pentru că suntem libertini, ne distrug. Să ne fie clar, aici nu e vorba de afaceri și politică. Ci de înapoiere vs. avans civilizațional. E o nouă formă de "ideologie" - ideologia prostiei! Cel mult, ne confruntăm cu prostia canalizată politic. 

Dacă menținem discursul la acest nivel intens politizat, dacă ne va fi teamă mereu de răspunsurile profunde, incomode, nu ne vom dumiri niciodată nici CINE, nici din ce motiv ne lovește!

Soluția pe termen lung este acum, nu la forțele de ordine sau la armată, ci la opinia publică. Chemarea este la noi! La oamenii de rând. Tăcerea și inacțiunea ne vor transforma în complici la crimă. 

Complici moral sunt și credincioșii islamici care închid ochii atunci când fiii, frații, prietenii lor conspiră împotriva țării ce le oferă casă, școală și masă.

Invitația mea este de a adopta un obicei mârșav și reprobabil, devenit brusc util: DELAȚIUNEA. Contra teroriștilor de această speță, ascunși printre civili - lașii ăștia care știu lovi doar pe la spate, neavând demnitatea de a purta o uniformă distinctă, ca niște adevărați bărbați de arme - poliția și armata sunt neputincioase.

Cetățenii simpli pot ajuta informând (turnând). Vecinii, veri, prieteni, frați, imami, cunoscuți suspecți, înscriși în activități suspecte - raportați la poliție. Noțiunea de "abuz de autoritate" își pierde, încet, sensul. Dacă n-au avut simpatie pentru domnia Legii, neintegrații vor avea de acum de-a face cu Suspiciunea civilă. În vremuri de teroare, instinctului de conservare nu-i rezistă democrația și libertățile.

De la email-uri verificate de "servicii" până la tușeu rectal în aeroport - eu, unul, sunt de acord cu toate, dacă asta îmi asigură pe mai departe viața mea liniștită și confortabilă europeană. Nici o măsură de securitate nu mai este, în prezent, scandaloasă. Nici o delațiune, imorală.

Ne-am pierdut libertatea, fiind prea îngăduitori cu "ăștia". Teroriștii se folosesc tocmai de libertate, de drepturile pe care le primesc în virtutea democrației, pentru a-și instaura teroarea. Se folosesc de modul nostru de viață pentru a-l ataca în miezul său. 

Controale la graniță, selecție de tip american la acordarea vizelor. Razii în ghetourile cu neintegrați. Recensământ riguros. Fișare.

E război. Atâta că unii (politicieni, ideologi, pacifiști), dintr-o orbire voită, nu vor să recunoască Inamicul. În continuare, evită să-l numească.

Doliu

Imediat după aceea, își jurase cu o încăpățânare sinceră să poarte mereu doliu pentru iubirea lor asfixiată în fașă, dar atunci când a ajuns la stadiul în care singurul obiect vestimentar de culoare neagră pe care îl avea asupra ei să fi fost chiloțeii de la Triumph sau șosetele Nike folosite la sală n-a avut altă cale decât să consimtă că doliul s-a petrecut și el. 

Târziu

C.B. a fost mai mult decât un curs, un prieten sau un ghid. Costi a fost Bucurie. Bucuria acelor ani. Așa îl țin minte. Tinerețea absolut iresponsabilă. Nebunia dansului, iraționalitatea sunetelor, a bubuitului din boxe. Frumoasa umbră târzie a anilor hippie. Națiunea Rave.

Costi a fost începutul unei noi lumi sonore pentru mine. O lume din care nu am mai vrut să ies apoi. În care am crescut, iar acum lumea aceea face parte din mine. Costi a fost și 2Unlimited, și Nirvana, și Prodigy, Depeche, Scooter, Smashing Pumpkins și The Cure. Metallica. A fost The Doors!

În discoteca lui Costi, toate astea puteau fi ascultate, unele la zi, într-un orășel de nimic, pentru unii, și totuși - incontestabilul meu oraș natal. DJ cu atestat (ne tot repeta asta, deh, complex de Ineu), Costi a făcut în așa fel încât să ne simțim Acasă ca Afară. Au fost anii când muzica și dansul îmi țineau loc de călătorii, de bani, vindeca iubiri. El făcea posibil, în weekend, pentru setoșii de noi, tot ce noi absorbeam peste săptămână de la VIVA. Închideam ochii, desfăceam brațele și mă-nvârteam. Nimic nu mă atingea. Nu atingeam pe nimeni. Era orgolios, dar om fain și de treabă.

Un zâmbet subțire, învârtind la butoane, îl trăda, lăsa să se vadă cât de mult bucuria mea îl măguleste, faptul că mă făcea să sar până-n tavan, când strecura câte o Poison sau un Lownoise în playlist; eu învățasem să-i apreciez tehnica, selecția, răbdarea. Nu ai murit anonim! Acum te știu și toți oamenii ăștia. Vei rămâne pomenit aici, până dispare Google.

Mesajul MS Regele Mihai I

Românii și nașterea colectivă

Sunteți de acord că ne fălim cu Mădălina Ghenea de ai zice că noi toți am fătat-o ori am contribuit cu toții la concepția ei! 

Un neam întreg a donat spermă și ovule și ca o Simona Halep să se nască! 

Suntem și frumoși, și mari sportivi, și deștepți noi românii. Când dorim ca vreun campion să vină pe lume, tot neamul donează spermă și ovule și tot neamul poartă apoi sarcina. 

Odată născut, campionul ne aparține tuturor. Cu toții am pus mâna la sală să-l ajutăm să tragă de fiare. Am cotizat pentru masa lui/ei zilnică. Am alergat dimineața în locul campionului, în zilele când guturaiul l-a țintuit la pat. 

Iar când campionul începe să se urâțească, să șchiopăteze sau să nu mai câștige, îl asasinăm în presă și pe Facebookul nostru de mari scriitori de căcat ce suntem.

Românilor le plac (numai) câștigătorii. Existența câștigătorilor printre noi ne scutește pe noi înșine să mai jucăm. Cât timp câștigă, ne identificăm cu ei. Când încetează să mai câștige, devenim subit siguri că noi am fi făcut mai bine în locul lor, știind exact felul cum ar fi trebuit fostul câștigător să procedeze ca să nu fi pierdut.

Nu vă scuzați

"The world is cursed because people do not apologize for their sins or crimes or merely their cowardice, but it’s even more cursed because people apologize much too much—they use their regrets as a way of not really probing what they have done, as permission to persevere in their blindness, absolving themselves without having atoned or understood."

Ariel Dorfman - The Gospel According to García (The New Yorker)

Massive Attack feat. Hope Sandoval - Paradise Circus (Gui Boratto Remix)

Cortázar

Nu am putut termina Șotron. Așa cum n-am terminat nici Omul fără însușiri. Nu că ar avea cele două altă legătură de rudenie decât literatura.

Nu zic ca le abandonez. Dar adună praf de luni și, respectiv, ani de zile. Pe noptieră și pe raft. Mă întreb dacă nu cumva publicul admirator li se închină tocmai pentru că nu le-a putut pătrunde sensul? Mă întreb, nu afirm. 

Voința și abandonul lecturii

Voința și norocul lui Carlos Fuentes am citit-o până în punctul în care traducătorul Horia Barna îl "pune" pe Spinoza să taie "geamuri" pentru telescoape! Geamuri, nu sticlă! Acolo am abandonat-o. N-a fost singurul motiv. Motivul principal e legat de scriitura în sine. 

Oară

Odată am salvat, ascuns sub cojoc, un pui de căprioară. Pe loc l-am botezat și i-am zis Proțap. Avea să crească țanțoș și spătos, cu glezne groase, greu de ascuns sub ciorapii de lână.

Pe noptieră, în octombrie

"Iar răbdarea rezistă cel mai greu tăcerii"*

Adevărul despre oameni este că îi doare pe ei în cur unul de celălalt. Omul este zisa ființă socială și relațională (aș adăuga: și erotică) cu un interes clar: menajarea & neutralizarea mutuală a slăbiciunilor. 

Dorim ardent atenția și participarea depline și fără sincope ale celuilalt - asta e obsesia (temerea) ce ne mână să răspundem și noi, o vreme, cu aceeași monedă. Odată asigurate cele de mai sus, garda coboară și somnul anestezic se instalează. Ni se pare că totul ni se cuvine și că nimic nu mai poate fi destrămat. Sfera personală se vindecă și se reîntregește, după ce a fost devastată altădată de iubire, cei doi atingându-și din nou doar marginile. Ca în zilele de început.

Două nuclee ce se cercetează reciproc, cu rămășițe de curiozitate, de la distanța citoplasmei. Dacă n-a fost deprins pe parcurs cititul pe buze, comunicarea decade la cote nule. Altfel, sonoritatea și întelesul cuvintelor rămân un neputincios zgomot de fond. 

Slăbiciunile tămăduite aduc cu ele echilibrul interior și frigul în relație. Și o crudă, curioasă, dar explicabilă incapacitate de a mai empatiza cu celălalt. Așadar, o bună și mereu fierbinte relație ar depinde, invers proporțional, de viteza cu care slăbiciunile se tămăduiesc și dispar în timp. Uneori e suficientă și părerea unei tămăduiri...

____________

*Marius Chivu, O măsură a iubirii (Dilema Veche, nr. 609)

Băsescu - jocul (prost) de-a democrația

Că Băsescu a adoptat întocmai și peste noapte discursul (fals, răuvoitor & primejdios al) lui Ponta e știut. „Procurorii conduc țara” și alte asemenea baliverne de birt, căzând acum peste noi din cavitatea bucală a unui personaj politic, Băsescu, dintotdeauna profund nedemocratic (partea cu pro-americanismul său a fost doar o partitură de ochii lumii), nu cred să mire pe nimeni. 

 Dar despre tăcerea mâloasă a țuțerilor intelectuali și a celor din presa fostei curți a fostului președinte - nimeni, nimic? Toate tunurile cu pârțuri ale foștilor limbiîncuriști sunt direcționate către inofensivul Iohannis. Unde „inofensiv” nu este deloc o constatare apreciativă.

Moloko - Sing it Back

Slăbiți vorbind despre cum slăbiți vorbind

Dieta si nevoia de (confirmare) public(ă).

Așa cum ați ajuns să nu simțiți că trăiți cu adevărat decât (doar) atunci când dați "share" experiențelor voastre intime pe Facebook, tot așa iată-vă parcă nesimțind că slăbiți dacă nu VORBIȚI incontinent celor din jur despre drastica dietă culinară pe care o țineți. 

A vorbi în neștire despre dietă (eventual, și a converti pe alții la religia voastră legumicolă) vă face să credeți că slăbiți cu cel puțin 30% mai rapid decât cei care țin dieta (în mod discret) pentru ei înșiși. Practic, cu puțin efort imaginativ, slăbiți văzând cu ochii.

De fapt, nu va dura mult până să constatați că nici nu mai trebuie să țineți regimul: e destul să vorbiți în neștire altora despre acesta. La măcar zece noi adepți aduși în congregație, vă paște deja nemurirea.

Put me in

În POLITICO Magazine:

‘I doubt very much that Putin is thinking two or three moves ahead.’
'People around the world give Putin way too much credit as a master strategist. He’s an improviser and an opportunist of the highest order.' 

'It’s also only a matter of time before we see a surge of jihadist activity targeting Russians, both inside Syria and, I fear, on the streets of Moscow.' 

(Andrew S. Weiss vice president for studies at the Carnegie Endowment for International Peace, director for Russian, Ukrainian and Eurasian affairs on the National Security Council staff from 1998 to 2001)

'I think Putin’s primary motive is to assert Russia’s role as a superpower. He is using the old Soviet playbook of muscle and blackmail. The basic message is: You will listen to us, you will not exclude us from the conversation. The message is addressed squarely and solely to the United States.' 

(Masha Gessen, Russian-American journalist and author of 'The Man Without a Face: The Unlikely Rise of Vladimir Putin')

Delfini românești de grădină

Grădina era ochi de apă, iar noi eram doi delfini dolofani, târându-și burțile pe arătura proaspătă, acum fund de mare. Noi doi aveam delfini. Eram delfinii. Doi - dolofani, lucioși și neastâmpărați. Duminica, ne îmbrăcam hainele cele bune și, dintr-o dată picioarelor noastre lungane și osoase le creșteau câte doi copii blonzi, slabi și frumoși, pregătiți să pornim spre oraș.

Word!

Unul dintre cele mai periculoase sentimente pe care le poate avea umanitatea este să creadă că dacă avem oraşe, zgârie-nori, avioane, autostrăzi, dacă avem antibiotice de ultimă generaţie, înseamnă că e bine şi că noi nu putem dispărea, suntem în siguranţă. Tot environment-ul ăsta pe care ni l-am construit în jur, tot mediul ăsta artificial, dă oamenilor o senzaţie de autosuficienţă şi de securitate: „Nu se poate, dom’le, noi suntem puternici...”. Nu-i adevărat. Toate astea se pot şterge ca un fum... Asta e ceea ce îndrăznesc să spun, că marea majoritate a oamenilor nu conştientizează. Ei cred că sunt foarte tari pentru că au o maşină 4x4 sau pentru că ajung în câteva ore de la Bucureşti la New York. Nu-i aşa. Suntem, de fapt, foarte vulnerabili. Pe măsură ce îşi complexifică mediul ăsta artificial în jur, oamenirea devine din ce în ce mai convinsă de securitatea ei şi în acelaşi timp devine din ce în ce mai vulnerabilă. (Cristian Tudor Popescu)

Citeste mai mult: adev.ro/nuzmbu

S-a întâmplat

Eram, deopotrivă, și Adam, și Evă, ne ascundeam prin păduri fugari din calea păcatului originar, desculți și zdrențuiți, cu unghiile nefăcute, vânătorii ne înjunghiau folosind cuțite boante din argint, ce luau foc la contactul cu trupul meu, se topeau, se preschimbau în linguri, inele și brățări - pe care le șlefuiam adâncite ritmic în creuzetul tău cald, Sărutul ne era interzis și ajunseserăm să abuzăm de îmbrățișarea furișă, dar nu știu: în numele cui vorbesc eu la plural, eram Adam și eram Evă într-un singur trup ce se iubea pe sine, brațe petrecute, vălmășie de brațe, trup ce-și ferea cast gurile din calea gurii, eram murdar și sperios mai ales când îmi întorceam privirea și acolo unde te căutam pe tine dădeam tot de mine, mă surprindeam căutându-te gelos, îngrozit că tu ești chiar eu, ascunsă în răspunsul mut la întrebările mele, și iată motivul pentru care eu nu te zăresc decât atunci când îmi apeși degetele picioarelor peste ochi, silindu-mă să te recunosc, să-ți rostesc numele neștiut, pândesc în orb apariția ta, iar genele mele - ce neastâmpărate fluturau, prinzând a rătăci pe colinele tălpilor, erai acolo, mai trebuia doar să-nvăț să te ignor.

„frumoșii ne jignesc”*

Ziua fetelor întoarse cu spatele. Păpuși întoarse cu cheia. Haine întoarse pe dos, ca să mă apere de strigoi. Le întorci pe dos și apoi te poți încumeta să intri în cimitir, noaptea, fără să pățești ceva. Rămâi neatins.

P. Auster scrie că după 60 de ani, nici o privire de femeie... Starea de invizibilitate (pe care ți-o doreai atât de ardent în copilărie și acum ți-e cea mai detestată dintre spaime). Nici o privire de femeie nu se mai oprește asupră-ți.

Fetele chiar stăteau cu spatele la mine. Vaporoase sau strânse în mațul elastic al pantalonilor scurți ce dezvăluiau începutul feselor. Poalele feselor? Nu mai spun că unghiile negre întrec așteptările.

„Frumusețea este injustiția prin excelență. Doar prin înfățișarea lor, anumite ființe ne devalorizează, ne șterg din lumea celor vii: de ce ei și nu noi?”

_________________

*citatele sunt din P. Bruckner - Hoții de frumusețe,  ed. Trei

Melanie Klein - Situații infantile anxiogene

„Anxietatea îi întărește (copilului, n.m. CS) compulsia la repetiție, iar nevoia de pedeapsă îi alimentează compulsia (ajunsă acum foarte puternică) de a-și asigura o pedeapsă reală, pentru ca anxietatea să poată fi atenuată de o sancțiune mai puțin drastică decât cea pe care îl face s-o anticipeze situația de anxietate. Suntem familiarizați cu faptul că copiii sunt obraznici pentru că doresc să fie pedepsiți, dar pare a fi de cea mai mare importanță să aflăm ce rol joacă anxietatea în această dorință de pedeapsă și care este conținutul ideatic aflat la baza acestei anxietăți imperative.”

Sperieturi

- Ce mă sperie la libertate? Pe mine, fiul ei nerecunoscut. Nu libertatea însăși! - Invidia mea bolnăvicioasă față de lumea dezlănțuită, profitând sălbatic de libertate. Înțeleg perfect (fără a susține, totuși) de ce unii vor s-o îngrădească. Din teamă. Nimic moral, tradițional, cutumiar - în spate. Tradiția păzește turma și trece primejdia rea. Ritualul zilnic ne ajută să uităm ce ne dorim.

Și totuși, mi-ar fi urât într-o lume cu totul îngrădită, reglementată prin legi până în cele mai mici amănunte ale sale.

M-ar umple de urât o lume fără unghii fățișe și cu degete puține, înmănușate și înciorăpate. O lume fără decolteu și cu gleznele puse la fereală.

Lumea de cavou, încremenită în postúri nefiresc de pioase. Lumea cumsecade.

Omenirii îi stă cel mai bine decăzând.

Nu știu pe cine mint eu scriind asemenea uscăciuni. Până și vârful stiloului se usucă, punându-l să înșire litere pe drumuri de cretă.

Foșnete

Înlăcrimată trece vara încet spre toamnă. Nu sunt păreri de rău, e doar chicotul trist al degetelor de la picioare, ce aleargă răpăind să-și găsească culcuș în șosete. Înainte, pe căldură, le zăream trecerea oriunde ar fi fost, zâmbindu-mi larg & cochet, înghesuite toate pe locul din față, ca să absoarbă soarele și lumea, din gura indecent deschisă a sandalelor. 

Albe, cu unghiile roșii și degetul mare în frunte, păreau să ningă în loc să pășească. Se așterneau halucinant, cu un foșnet aspru, dezhidratat, pentru o miime de secundă, strat după strat, ca să se ridice din nou și să se aștearnă ceva mai departe. Unde aveau treabă.

Bomba cu porci

România a patentat atentatul cu porci. Sabotajul cu porcul. Cruciada unturii. Jumara creștină.

Un român ortodox, deosebit de credincios (deși acesta este deja un pleonasm și un truism), a lansat la sol, foc-cu-foc, nu mai puțin de șapte porci din dotare pe terenul mioritic unde ar urma să fie construită moscheea gigantică a Europei de sud-est!

Neam ospitalier, românii demonstrează încă o dată că ei știu să-i primească așa cum se cuvine, conform tradiției, pe oaspeții străini, după vorbă, după porc.

De la deja perimatul obicei al întâmpinării cu pâine și sare, românii au trecut treptat la primirea cu porci. La nunți, se lansează porumbei, papagali, moașe pe gheață și lampioane, la târnosiri de moschei: se eliberează porci!

Legenda spune că și dacii, înainte de a latiniza toată Europa, au exersat mai întâi noțiunile de bază în limba inventată de ei - latina - pe un grup de porci dresați, care au fost trimiși ulterior, sub acoperire cu noroi, în pădurile negre ale păgânismului ca să țină simpozioane lingvistice de lămurire.

De atunci, se pare, ne-a rămas moștenire și nu s-a pomenit rețetă mai suculentă decât acea limbă de porc învelită în bulbi de ochiul boului, culeasă de etnologul român ortodox Scenarie Boca în cartea sa: Bucate alese de (șeful de) post - de la șaorma cu puține la limbă tracă marinată.

Dealusion 2015 - my mix

Here is the mix:

It's a Deal

Minciuni

E atât de cald afară încât, în stradă, de nevoie, trecătorii se despoaie chiar în timp ce pășesc, înnebuniți. Grija pentru decență s-a mutat în planul secund. Fetele-s literalmente goale, bărbații - sălbăticiți în van; goliciunea li se înfige în ochi, ochii le întorc resorturile lăuntrice cu cheia, tensionându-le. Și-apoi, până se stâmpără, rătăcesc în întinsul deșert de miraje al pieilor expuse, răscoapte la soare. Te bronzezi șezând încovoiat la birou. Căldura bronzează.

Puricitate

Puricii n-au pic de respect pentru problemele existențiale ale oamenilor pe care-i mușcă. Ei, realmente, nu iau în calcul ipoteza că sângele supt ar putea fi amar de supărare! Cum acceptă, adică, să se înfățișeze, puricii, acasă la dânșii, înaintea copiilor proprii, cu sânge de om supărat?!

Păpușa

Mă identificasem cu păpușa aceea. Ea, însă, nu ținea la mine. Îi dăruiam atenția mea, fără rest, nu o bruscam, nu-i vorbeam urât. Nu prea voia să mănânce. Bunicii erau încă sănătoși. Toți patru. În casă plutea un iz de dragoste silită, plicticoasă și, peste toate, tensionată. Și un miros de străini. De părăsire. De dor și de spaimă de următoarea zi de școală.

Libelulele

Daa, cu ochii lor mulți și mari, hexagonali, octogonali, neștiind să clipească, zburând cu trupul țeapăn, coleoptere, dar cu câtă grație, și au atâtea picioare de încălțat! Iar în soare, în plin soare, mai așa, către apus, aripile (și ochii) lor își schimbă culoarea de la un milimetru, de la o secundă, la altul, la alta.

Răutăți cu alș

als spunea...

modernitatea e 100% ok, restul sint bovarisme... (& nevroze, fireste)

oricum, natura e overrated ;)

2 iulie 2009, 07:35

Cristian SÎRB spunea...

Nostalgia Sânzienelor (după ce le-ai trăit ani de-a rândul cu toată intensitatea) nu e 'bovarism'. Dv aţi crescut, poate, pe betoane, ce puteţi mărturisi despre asta?... Aici chiar nu o 'nimerirăţi', o spun cu părere de rău. ;)

"Maxima" cinică 'natura e overrated' dă numai bine seama despre alienare. Probabil că dă seama oricui numai autorului ei nu.

2 iulie 2009, 12:15

als spunea...

mai bine sa fii 'alienat' & perfect in acord cu timpul in care traiesti decit deprimat, nevrozat & in sfisiere launtrica ;)

3 iulie 2009, 08:35

Cristian SÎRB spunea...

Mai bine. Nici nevroza sau depresia nu vine şi nu se instalează mereu pentru că e chemată, invitată. Eu nu ţin minte să fi fost vreodată ne-nevrotic.

3 iulie 2009, 09:52

als spunea...

inseamna k v-ati nascut modern, k noi toti ;P

pe mine natura ma angoaseaza...

ps am postat pe liternet niste 'graf(or)isme', sint convins k v-ar enerva la culme :)

3 iulie 2009, 19:42

Cristian SÎRB spunea...

DAR NU M-AM ENERVAT DELOC! :) Nu de aia scriu cu majuscule. Vă dau ghes aforismele, asta e un sănătos semn de reacţiune. Mie-mi place!

"Natura se bucură de o reputaţie exagerată, căci nu ne oferă decît aceeaşi piesă în interpretări tot mai slabe."

"Românul se naşte supărat, trăieşte vexat şi moare frustrat. Dar nu moare pînă nu-i indispune şi pe ceilalţi." :) (bine v-aţi născut Român!...aici am zâmbit chiar!)

"Cei care nu cred în Viaţa de Apoi pot avea surpriza (plăcută) de a constata că există. Cei care cred pot avea surpriza (neplăcută) de a descoperi că nu e nimic. Rezultă că e mai profitabil să nu crezi şi că Pascal se pricepea la matematică, nu şi la socoteli."(iar aici, am căzut pe gânduri, n.m. CS)

Să înţeleg că prin acele calde fotos ne-aţi poftit în salonul dv? Mulţămim!

4 iulie 2009, 12:26

als spunea...

of, niciodata nu-mi iese sa fiu antipatic! :(

ps altminteri, DA, SUNT REACTIONAR!

et fier* de l'etre

* merge si lemn, la o adica...

Planuri

Ca de obicei, în acest „vârf” al zilei, îmi propun, fără convingere, să zăbovesc mai mult la noapte, treaz, citind. Nu mă voi ţine, iarăşi, de cuvânt. Cum frumos scria M. Călinescu: să regăsesc „sensul personal, intim, aproape fantasmatic al lecturii, sens prin care, aceasta se înrudeşte, mai ales la copii, cu anumite forme de autohipnoză.”

Libertatea de expresie

Din nou, sunt de acord cu Andrei Cornea în Revista 22: 

 În 1859, filosoful englez John Stuart Mill publica ese­ul său Despre libertate, un fel de „biblie“ a li­ber­tății de opinie și de expresie clasice. El susținea că o societate liberă nu trebuie să interzică ex­pri­marea publică nici măcar a opiniilor celor mai șo­cante, mai neobișnuite sau mai excentrice. Ar­gu­men­tul său, de natură utilitaristă, era următorul: da­că, zicea el, opinia respectivă ar fi adevărată, fie și parțial, în pofida absurdității aparente, societatea nu va avea decât de câștigat, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie. Dar și dacă ar fi falsă, ea tot nu ar trebui interzisă: căci, din confruntarea pe sce­na publică cu falsul, plauzibilitatea adevărului va crește cu fiecare reconfirmare; totodată, teza ade­vă­rată va evita să devină o dogmă osificată, admisă de majoritatea oamenilor numai din conformism și obligație. În concluzie, și în această alternativă so­cietatea va câștiga.

Lunes de fiel*

"De ființa care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginației terorizate care transformă în certitudine cea mai mică bănuială."

*Luni de fiere de Pascal Bruckner, ed. Trei, traducere de Vasile Zincenco.

Traducerea nu e neapărat - și nu mereu - cea mai inspirată, vezi: importă, importunează*, orduri, luxură, meprizabilă (!) și alte oribile franțuzisme, lăsate așa cum sunt în original, cu toate că româna numără numeroase sinonime pentru aceste cuvinte, unele chiar mai grăitoare decât aceste prețiozități de traducător histrion. 

*IMPORTUNÁ vb. v. deranja, incomoda, încurca, jena, stingheri, stânjeni, supăra, tulbura. 
Sursa: Sinonime (2002)

Războiul patriotic al lui PUTIN cu rațele de import

Hotnews:

Autoritatile ruse au eutanasiat si apoi au ars 50 de boboci de rata adusi ilegal din Ucraina, a informat Zvezda TV, citat de The Moscow Times.

Spurcescu

Mă gândeam eu zilele astea la fostul viitor ziarist de succes R. Turcescu. M-am gândit din obligație, nu din plăcere, împins într-acolo de felul cum a nimerit Turcescu ca musca în căcat cu opinia lui de care nu-s curios, în chestiunea retragerii discrete a lui CTP de la Gândul.  

Turcescu, fost ins dilematic, mi-a repugnat dintru început. De la primele mele întâlniri cu textele lui am mirosit esența de incurabilă ipocrizie pe care îi e clădită personalitatea. Era situat undeva sub Mândruță, un alt antipatic notoriu (pe care îl mai spăla, totuși, în ochii mei faptul că nu se temea să fie critic cu obiceiurile proaste autohtone). 

Turcescu - acest etern aspirant la statutul de mare vedetă, de "crucișător" al presei (loc ocupat), a locuit o vreme în presă cu fundul dezvelit sub acoperire, simulant crispat și constipat cum îl știm, se simțea important la adăpostul unor secrete inexistente, iar acum când s-a ascuns ca să fie căutat, iată că nu-l mai caută nimeni...

Black Grease by The Black Angels

30,000

În 1944, 30.000 de evrei bihoreni au fost recenzați și transportați în Polonia pentru a fi exterminați. O treime din populația județului era de origine evreiască. Majoritatea clădirilor frumoase care au supraviețuit și pot fi admirate în Oradea de astăzi le aparțineau! Au supraviețuit Holocaustului numai aproximativ 3.000 de bihoreni aparținând acestei nații. Pentru această crimă, vinovăția nu aparține lui Antonescu (precum pogromul ieșean), ci lui Horthy, criminalul de frunte al poporului vecin. 

Party

Ne apropiem de linia dreaptă, mai sunt câteva zile până la electro party - Dealectric. Aș recomanda tuturor electricilor să NU se rușineze, ezite ori mironosească: participarea este bine primită, invitații speciale nu am trimis nimănui, am lăsat să se răspândească vestea din gură-n gură, din like în share în sms.

Cine mai poposește pe acest blog, ca să vadă ce mai fac, ce mai scriu, sau pe pagina temporară de Facebook, deschisă, ca și anul trecut, pentru promovarea petrecerii - a aflat despre toate încă de când a încolțit ideea în mintea mea. Nu există privilegiați printre voi. Există oameni și oameni. Și câțiva oameni cărora le mulțumesc în mod special pentru ajutorul enorm oferit întru organizarea evenimentului! Se știu ei.

Intenționez ca acest party să devină anual, de la sine înțeles. Să anunțăm, de acum, doar data și locul, iar alte detalii să fie de prisos. Suntem deja în al treilea an! 

Sexul cu tanzanieni

Europa a avut dintotdeauna o aplecare să se fută cu spume prin boscheți cu "sălbaticii" pe care i-a colonizat și vândut la târgurile de sclavi. În paralel, îi disprețuia până la vomă, la nivel de discurs, și îi trata ca pe neoameni, dar fascinația trupească a fost mereu acolo, abia disimulată. În vremurile contemporane, i-au importat tolerant în universități și, astfel, Europa liberalizată sexual s-a putut întinde, în voie, multiculti, cu urmașii foștilor servi prin obligatoriile mansarde. Discriminare pozitivă să-i fie numele.

De peste un an și jumătate, în urma liberalizării pieței muncii, englezii media tot așteaptă hoardele de români (gata să le ia pâinea de la gură) prin porturi și aeroporturi. Câți au sosit în primele zile? Unul? Doi-trei o dată?

Se confruntă acum, în schimb, cu mii de indivizi ilegali, masați la "granița" lor cu Franța, la gura tunelului pe sub Mânecă, ce se cască în Calais. Oameni înnebuniți de atâta drum (și care, apropos, au trecut prin ditamai Franța aia de căcat ca prin brânza telemea!), pregătiți inclusiv să moară, da să nu fie trimiși de unde au venit. Între noi fi vorba, nu înțeleg ce găsesc ei atât de atractiv la a trăi în Marea Britanie, dar să nu le dăm idei.

Aș vrea să constat aceeași dezlănțuire de isterie fobică din partea presei tabloide, a societății civile radicale și a UKIP cu care ne-a întâmpinat pe noi, cei care nu am mai venit. "Dușmanul", cel ignorat cu mare talent de mulți balerini ai scris-vorbitului corect politic, se află azi la porțile lor. S-au ferit până în prezent să-l și pomenească. De ai fi zis că era vreun totem sau tabu. 

Au existat, însă, mereu două măsuri pentru (a defini ce se înțelege prin) imigrație în ipocrita Europă. O măsură, îndeosebi calomnioasă, la care s-a apelat în raport cu românii, cu est-europenii în general. Și o altă măsură, foarte precaută ca limbaj public, suspect de îngăduitoare, în raport cu foștii colonizați, cu islamicii sau cu cei taman din... Serengeti. Studentele protestatare ale Occidentului, cu fular palestinian în jurul grumazului, afumate botanic, nu-s la fel de impresionate de potențialul & nevoile românilor ca de perspectiva unei mici zoofilii.

Iar seara...

Seara, să ne spălăm picioarele în apa pârâului, atât de rece încât ni se urcă îndată la cap. Să tai feliile de pepene, cu parfumului lor de putrefacție, insinuant, dezgustător, pe pulpele ei întărite fiecare de câte un cârcel nebăgat pân-atunci în seamă. 

Fața la bucă = Facebook

Discutam, grav, cu un prieten recent, despre modul lipicios în care unii, ceilalți, tot mai mulți, rămân atașați de ecranul mobilului, frecând degeaba facebookul, privind fotografii cu farfurii pline, copii bucălați și citate aproximative, „profunde”, redactate agramat, cu fonturi kitschioase, atribuite unor autori celebri, pe care nu i-au citit & și nu-i vor citi niciodată.

Această specie pe cale de apariție și multiplicare freacă ecranul, invadând cu voia gazdei, spațiul (altădată) intim al celuilalt, trimițându-și (ca scuză?) mintea aiurea, în repaos, în starea aia de prostire transgresivă pe care unii semeni de-ai lor, de modă mai veche, și-o induc vizitând site-uri porno, violând babe sau dormind beți în cimitire.

Facebookul, ca să parafrazez o vorbă de duh celebră, îi lasă pe cei inteligenți așa cum i-a găsit (plus un anumit grad de adicție la frecare, aș adăuga), iar pe cei proști, pe lângă că-i face și mai proști decât erau, le inoculează și sentimentul stupefiant că mai informați de atât n-au fost de când i-a fătat mama lor... E genul acela de prostie pionierească: te ispitește să împărtășești imediat cu aproapele aflat la îndemână tot ceea ce ai „descoperit”! E cam așa cum se întâmpla cu acele powerpoint-uri melodioase pe care le circulau până la exasperare, în corporații, toate antropo-vacile care s-au trezit pentru prima oară în viața lor înaintea unui computer.

T.S. 1989

"O țară (China n.m.) în care YouTube, Face­book, Twitter, GMail sunt interzise și pes­te 300 de mii de cenzori „curăță“ nonstop pos­tă­rile celor care folosesc Internetul în in­te­riorul țării. Un exemplu de dată re­cen­tă este alergia Beijingului față tricourile și gențile inscripționate „T.S. 1989“, pe care Tay­lor Swift, o solistă foarte la modă în acest moment, intenționează să le lanseze în China cu prilejul turneului de concerte pe care urmează să îl întreprindă în cu­rând. Sunt inițialele numelui ei și anul naș­te­rii, 1989. Însă Beijingul vede aici o tri­mi­te­re la masacrul din 4 iunie 1989 din Piața Tianan­men. Atât de mari sunt sen­si­bi­li­tă­ți­le autorităților față de astfel de mesaje „sub­ver­sive“, încât au interzis chiar și com­binațiile de numere 6,4 și 89 pe pos­tă­rile din rețelele sociale, după cum re­la­tea­ză The Guardian." (Revista 22/28 iulie 2015)

FT despre MT :)

"As Margaret Thatcher foresaw, the problem with socialism is that you eventually run out of other people's money."

(Lars Feld, FT, 16 iulie 2015)

Dinozaurar

Nu mulți știu, și cui i-ar păsa, de altfel, că eu sunt un dinozaur. De ce? Pentru că, de exemplu, „am făcut” armata. Da, am apucat-o. Un an întreg, nu studențește. Cu toate că am încercat din răsputeri să o fentez.

N-aveți teamă, nu va urma o anecdotă sălcie din timpul „satisfacerii”. Nu sunt nici mândru că eu „am făcut-o” și voi nu. Aș ieși învins dacă aș arăta acum mândrie. Prost e cel ce nu a reușit să-i scape.

Cât timp îmi sunt respectate libertatea și inițiativa, prea puțin m-ar preocupa în ce țară trăiesc. N-aș lupta decât să-mi salvez familia și cărțile. Laptopul, telefonul și încărcătoarele. Și neapărat jurnalele! Le-aș încărca pe toate astea într-un camion și aș părăsi locul.

Armata nu m-a făcut bărbat. Nu face pe nimeni! Nu poți deveni cu adevărat bărbat într-un mediu artificial. Te poți inhiba pe viață, poți colapsa psihic, te poți înrăi degeaba într-un mediu populat cu cretini și mistreți. Nu cred că ritualurile de inițiere - dansul ploii, ascunderea în peșteri și revenirea în lume după o lună de post - inițiază.

China fâs

“The stock market is connected to the real economy,” says Fraser Howie, a longtime Asia banker and co-author of “Red Capitalism: The Fragile Financial Foundation of China’s Extraordinary Rise.” “When you see such violent moves, you don’t know what kinds of ripples are going to come down.” (NYT)

Tsifraș

Un parlamentar grec, citat de Financial Times, despre Alexis Tsipras:

"He is charming, good looking and has a sound grasp of powerful messages. But he has no idea of what he is doing."

Este și opinia FT, dar și a mea (oricum, dintotdeauna puternic tentat să resping tot ce vine de la stânga politicii).

În sărăcia sa de idei aplicabile, extrema stângă elenă încearcă să compenseze indiscutabilele erori ale dreptei tribale cu propriile utopii iresponsabile. Cu lozinci și nu cu soluții. 

Rareori, în afară de lozinci revanșarde, comuniștii de cafenea au fost capabili să rezolve, altfel decât prin teroare, nevoile poporului. Priceperea lor maximă e aceea de a rezolva nevoile prin a le interzice. Iar responsabilitatea propriilor acte o expediază, decretând dictatura proletară. 

Futemos

Acum și fururea și-n grecii grecilor, amân!

Ca mâine mă duc la bancă să iau un împrumut pe care să nu-l mai rambursez, zbierând sus și tare, după ce banii s-or fi pulverizat, că am fost tras pe sfoară, ispitit și păcălit fiind - să semnez contractul cu banca - de oculta iudeo-masonică și de fiara capitalist-finanțistă. 

Unidos, Futemos! Porcupine Wall Street!

Celani - Iluzia iubirii*

"Compulsia la repetiție îi permite adultului să trăiască într-o lume emoțională identică celei în care a crescut."

         *David P. Celani - Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său 

Clipoceli

C.S./Bontida, iunie 2015

This Goes to Liam

My name is Jeg. Jeguăr

GHIŢĂ SEBASTIAN – Bă,  zi ce vrei tu să-ţi cânte! Ce vrei tu. Suntem cu Fane, cu Mariana (n.n. – muzicieni), cântă ce vrei tu acum! Deci, zi. Gândeşte-te la o melodie, care vrei tu. 

DAN BESCIU – Marea albastră.

GHIŢĂ SEBASTIAN – Deci, fii atent! Pune-mă pe speaker! Pentru cel mai bun prieten al meu – Marea albastră – care vreau să-i zic La mulţi ani! 

(Gândul)

Cartiere-dormitor

"Cât despre suburbii, atât de sinistre și de singuratice - toți cei pe care-i știusem eu că se mutaseră în suburbii își dăduseră duhul. Asemenea locuri nu erau scăldate în fluxul vieții. Nu putea exista decât un singur țel al retragerii în aceste catacombe: acela de a te prăsi și apoi de a te veșteji." 

Henry Miller - Plexus

De modă

"Deci acesta era omul aparținând altei epoci, pe care prietenii mei îl etichetaseră drept "demodat". Da, era demodat să manifești atâta naivă nedumerire cu privire la niște simple cuvinte."  

Henry Miller - Plexus, Polirom, 2010, trad. Antoaneta Ralian

Cioran „mongolul” - 20 de ani

Nu am cunoștință să se fi organizat ceva de amploare la noi, cu caracter comemorativ, odată cu împlinirea celor 20 de ani de la moartea lui E.M. Cioran (20 iunie 1995). Am fost timp de 20 de ani contemporan cu Cioran și, mare parte din acest răstimp, nici măcar nu o știusem... Chiar și amănuntul ăsta face parte din destinul asumat al scriitorului. Subiectul era tabu în familiile românești, cel mai adesea docile regimului. Am recuperat, totuși, mai târziu, întâlnindu-l în cărțile sale.

Cioran, rue de l'Odéon, 1982 - Marion Kalter

Cioran, în afară de a-i fi pomenit cu ingrată „sfințenie” numele, în tripleta obligatorie - Cioran, Ionesco, Eliade -, alături de Brâncuși, nu va fi niciodată cu adevărat prețuit, stimat, în România. Semidocții universitari sau sfertodocții politicieni, în limitarea lor, ori nu-l cunosc defel ori nu-i iartă derapajele antinaționale. În schimb, legionarismul și hitlerismul manifeste, de tinerețe, îi sunt iertate la unison, și de admiratori, și de sfertodocții autohtoni care-l pun, comod, la index. E mai digerabil pentru unii să fi fost antisemit decât antiromân. Până la urmă, Cioran nu și-a urât neamul (mai mult decât pe sine). L-a privit cu inimă critică, așa cum numai cineva care iubește vicios o poate face.

În fond, de ce să nu i le ierți? Are vreun sens să pedepsești niște cărți splendid alcătuite și o gândire răscolitoare (fie că o împărtășim sau nu) doar pentru că autorul lor a cunoscut rătăciri inexplicabile în vremuri tulburi, interbelice?

Vivre, c'est pouvoir s'indigner. Le sage est un homme qui ne s'indigne plus. C'est pourquoi il n'est pas au dessous, mais à côté de la vie. (Cahiers, Gallimard, 1997)

Aș considera că iertarea este chiar obligatorie. Ca igienă mentală. A-i înțelege rătăcirile politice, însă, e cu adevărat partea dificilă a relației noastre cu Cioran.

À vingt ans, je n'avais en tête que l'extermination des vieux; je persiste à la croire urgente mais j'y ajouterais maintenant celle des jeunes; avec l'âge on a une vision plus complète des choses. (Cahiers)

Până atunci, până la înțelegere , vor mai fi botezate străzi cu numele mucegăite, dar sacre, ale lui Alecsandri, Porumbescu, Bălcescu et comp. Istoria „oficială”. Strada Emil Cioran va fi expediată în cartierele anonime de blocuri. Cu marii noștri contemporani, lucrurile încă nu-s pe deplin lămurite. Coana Chirița e mult mai ușor de citit și de urmărit la teatrul de revistă, decât să începi, să înțelegi și să termini fascinat Ispita de a exista sau Despre neajunsul de a te fi născut.

Cioran către F. Mauriac:

La douce médiocrité des Evangile - vous me reprochez a juste titre un tel propos. Cependant un fils de pope peut il en tenir d'autres? Dès que j'ai commencé à me définir, je l'ai fait par réaction contre les vérités de mon père, contre le christianisme. A cette raison extérieure s'en ajoute une autre, intime : mon inaptitude à comprendre le Christ, je dirai même de  l'imaginer. Dieu,  en revanche, n'a jamais cessé de me hanter et de me torturer; les souffrances qu'il m a infligées sont l'honneur de mes jours, un désastre inespéré, un enfer qui me rachète à mes yeux. (Adevărul)

Vecinătăți nealese

Vecinii ies să gâfâie în răcoarea serii, ies și vorbesc tare unii cu alții, ca-ntre vecini, nu? iar vorbele lor lipicioase, surde, neînțelese, se cațără pe crusta pereților exteriori până pe sub geamurile mele obosite, de unde, cu o agilitate neduminicală, sar și mi se agață cleios de bietele timpane iritate. 

În sfânta-zi-de-duminică mă gândesc la mâine nu ca la speranța unei noi zile, ci ca la reîntoarcerea chinuită în miezul unor relații nefiresc de toxice pentru un mediu ce, în fapt, nu este (decât în închipuirea unora) un câmp de bătălie.

Port dialoguri epuizante în cap (de fapt, un monolog întrerupt, o pledoarie) cu persoanele care (mi se pare, nu mai știu) mă contestă. Dialoguri cu mine însumi. Multe nu se vor consuma nicicând în realitate.

Soarele se topește în ploaie și, astfel, se plouă pe sine peste noi: apă opărită ce ne stoarce de apă. Aerul gros și umed ce suge apa trupurilor. Topește totul. Dușuri fără ploaie, cu propria apă.

Moartea de teamă

Dacă nu ne-ar fi teamă de moarte, nici religia sau ideologiile de orice fel, nici măcar simpla curiozitate, nu ar putea face nimic din cei mai mulți dintre noi.

Minima noastră izbândă asupra acestei temeri fundamentale e aceea de a o tranchiliza sub te miri ce acțiuni stupide, cum ar fi: cuceririle carieristice, "distracția" epuizantă sau sinuciderea.

Să combați teama de moarte prin metoda sinuciderii - asta da întâmpinare filosofică a vieții! Um nichts in der Welt.

Dealectric 2015, ediția a III-a

Dealectric, editia a III-a - 2015,

propusă pentru 15 ale lui august. 

Când: într-o sâmbătă. Unde: la locul faptei.
În funcție de răspunsurile de la invitați (participanți), nucleul de bază, o putem strămuta - plus, minus.
Numai să nu nu fie minus Celsius.

Premiul umorului involuntar

"Il n’y a rien de plus terrible pour un soldat déjà anonyme que de mourir inconnu".

Cette phrase de François Hollande, lors de son discours à l'occasion des cérémonies du 11 novembre dernier, est bien placée parmi les candidates à la citation politique de l'année.

(France-Soir)

Iluzia iubirii

"Mamele sănătoase înțeleg că, susținând dezvoltarea copilului, ele îi pregătesc drumul către independența fundamentală. Din nefericire, multe mame nu pot suporta, în mod inconștient, procesul treptat de separare a copilului din timpul dezvoltării, deoarece iubirea copilului este folosită pentru a susține propria senzație de vid a părintelui." 

David P. Celani - Iluzia iubirii, ed. Trei, trad. Adriana Daniela Bâlbă

Nu cumpărați și nu citiți Eleganța ariciului!

Nici măcar dacă o găsiți la reduceri, cu 5 lei! E o prostie sforăitoare, idelologică, franțuzească. Cred că am trântit pe blog un avertisment anterior despre această carte insultătoare, ale cărei pagini nu-s ținute laolaltă decât grație lipiciului și celor două coperți. Acum câțiva ani. Mai port încă, cu groază, pe papilele gustative ale minții, senzația de terci revoluționar de strânsură provocată de lectura romanului. O să regretați orele petrecute încercând să închideți ochii la imbecilitățile social-corecte, să ajungeți la & să treceți de mijlocul ei, vă avertizez!

Mai mult nu scriu, nu merită, ci îl las pe Sorin Lavric (România literară, nr. 22, 29 mai 2015) s-o facă, excepțional, în locul meu. E ca și când eu aș fi zis: 

„Ficțiunea e trasă de păr, de un nefiresc țipător, de parcă un cerb s-ar simți atras de o curcă. Dar la francezi, cerbii sunt egalii curcilor. În ciuda eforturilor de a aduce la același rang personaje fără afinitate lăuntrică, alăturarea celor trei - vestala cu chipiu de portăreasă, geniul cu fustiță și pensionarul cultivând bonsai -, are ceva dintr-o mezalianță căznită, croită din rațiuni care n-au legătură cu ideologia, ci cu ideologia egalitaristă. (...) Discrepanța dintre elogiul adus volumului (pe coperta a patra, de L'Express, Le Monde și Elle, n.m. CS) și conținutul lui e drastică.”

Imnul fluierat

Înainte ca fluierul de început al arbitrului să se facă auzit la finala Cupei Regelui, imnul Spaniei a fost fluierat și huiduit de catalanii prezenți pe stadion. Nimic grav pentru un liberal pur-sânge (ca mine), sacrilegiu pentru un conservator, însă. Ca atare, popularii iberici (conservatorii), au hotărât (din fericire, deocamdată numai între ei) că libertatea de expresie nu se întinde și asupra "simbolurilor naționale", așa nu se mai poate!

În același chip, vezi bine, libertatea de expresie e obligată să se smerească, împuținându-se, în fața religiei, a minorităților, a instituțiilor publice (parlament, președinte, monarhie, rege, armata pulii) și a altor categorii, din ce în ce mai numeroase, până când nu mai rămâne nimic din ea. Din excepție în excepție, către diluarea și pervertirea ideii de exprimare liberă!

Rămași oficial fără credință, cu Biserica despărțită de Stat (slavă Domnului!), sacralizăm, totuși, cu o veselie întârziată mintal aceste excrescențe ale democrației laice: instituțiile. Printre ele și "instituția" drapelului. De parcă drapelul nu ar fi bun de șters la cur, dacă ți se isprăvește hârtia igienică în adâncului codrului.

Imposibila plecare

Se face că-s în gara care trebuie, iar biroul de informaţii are zeci de membri: toţi pasagerii care aşteaptă fremătând pe peroane. Trenul, singurul cu care mai pot ajunge undeva, este programat nu cu mult după miezul nopţii. Asta îi dă ceva din consistenţa unei vedenii. Subit, zeci de voci îmi şoptesc sau mă anunţă cu voce tare, fără chiar să întreb, că trenul ultimei mele nădejdi nu pleacă în, ci vine din direcţia în care voiam să mă pierd.

Sinucideri pe pile

"M-am oferit să mă arunc în aer la Palmyra, în centru, în sfântă zi de odihnă, apoi la Tikrit, joia trecută, când se numărau ritualic țâțele caprelor, dar am fost refuzat sistematic, iar și iar, în favoarea unor sinucigași din familii mai înstărite, părinți, doi-trei copii acasă!" Fragment extras din lamentația mai amplă a unui terorist islamist cumsecade, zdrobit iremediabil de dezamăgirea morții amânate la infinit. Un fost sinucigaș aspirant, figurând pe lista lungă, mereu trimis de superiorii săi, din motive obscure, să stea la coadă.

Abu Sultan e foarte nemulțumit și că lista atacatorilor suicidali ai S.I. este atât de lungă încât mulți camarazi se văd nevoiți să aleagă să moară în mod rușinos pe câmpul de luptă și nu, eroic & demn, așa cum ar sta bine unui terorist islamist neînfricat: pulverizându-se de pe terasa unei cafenele halal, împreună cu mame și copii.

În Statul Islamic se stă la coadă pentru a sări în aer, notează HotNews. Unii voluntari se plâng că misiunile sinucigașe se dau pe pile. A făcut înconjurul lumii povestea reală, virală și șocantă a tânărului care a încercat să devină bombă umană în Irak și Siria, dar s-a dat bătut după trei luni, alegând în schimb să-și scrie memoriile: Sinucideri amânate sau Cum au îmbătrânit virginele așteptându-mă.

Dar cum tot răul spre bine merge, în prezent Abu este căutat cu ardoare de foștii camarazi, care au convenit să încerce să-și repare greșeala.

Bucie - Get Over It

La racaille

Dacă poliția (indiferent unde m-aș afla în lume) mi-ar cere să mă legitimez, aș scoate actul de identitate și aș demonstra cine sunt. În nici un caz n-aș lua-o la goană să sfârșesc ascuns într-un transformator electric. 

Dacă "micuții"... francezi Zyed și Bouna n-aveau nimic de ascuns, acum zece ani, când au fost surprinși de poliția franceză în ceea ce părea o tentativă de furt, nu înțeleg de ce au mai fugit! Ah, ba da, înțeleg: în Franța, nu-i așa, poliția "fascistă" te vânează pe criterii rasiale. Mai bine încerci să scapi decât să cazi în mâinile lor cremenale...

Apoi a urmat așa-zisa revoltă de trei săptămâni a periferiilor (ghetouri cu imigranți). De fapt, o distracție sinistră în masă, soldată cu importante pagube materiale și cu victime inocente, susținută cu aplauze și logistică de stânga militantă, anarhistă, și de disperații hipsterici fără votanți numiți Les Verts.

Timp de zece ani, cei doi polițiști care au încercat în 2005, nu cu un succes deosebit, să-și facă datoria, au fost supuși șicanelor unui proces nedrept (deși conform Dreptului) și intimidant pentru Poliție în ansamblul ei, care s-a încheiat săptămâna aceasta prin achitarea lor. Trimiși în judecată, pe scurt, pentru că n-au intervenit ca să-i ajute pe cei doi electrocutați în transformator, ci i-au lăsat să se autoexecute. Le Monde titrează just: Un jugement qui fait prévaloir le droit sur l'émotion.

Mon royaume

Regatul meu e trupul meu în luna mai. Eu și închipuirile mele. Pe supușii mei îi stăpânesc din priviri. O femeie e mai frumoasă atunci când crede că nu e văzută de nimeni, așteptând goală la baie să crească asemeni iederei contorsionate, să prindă un captiv în brațele întinse, albind, înlemnind amândoi sub dușul rece al dimineții. 

Lumea, de la etajul patru

Nu înveți să-ți trăiești (accepți) vârsta prezentă decât abia după ce o împlinești pe următoarea. Mai întâi e pregătirea, distracția în doi: eu și anxietatea. Cifra în sine nu aduce, pe loc, nimic nou, concret sau pipăibil. Iar ridurile în plus, în care vei sufla, înconjurat de prietenii cu blat de ouă și topping de frișcă grizonată, ți se tatuează definitiv pe chip doar câțiva ani mai târziu.

Dos de Mayo

În urmă cu patru ani, un comando de SEALS făcea lumii un enorm bine, despăduchind-o de un eroic consumator de filme porno, traficate și vizionate pe sub mână, între două rugăciuni cu fruntea lipită de covoraș, de un erou al loviturilor mișelești, camuflate civil, îndreptate cu bună știință, și nu "colateral", împotriva unor civili neavizați, lipsiți de apărare. Osama!

Sfârtecat până la desfigurare de gloanțele soldaților americani de elită. Double tap. Băiete, înc-un țap!

În lumea "civilizată", occidentală, obiceiul este să dezbați până la râncezeală legalitatea numărului de împușcături, de cartușe trase, linia fină ce desparte necesitatea de a anihila imediat un adversar specializat în mass murder de crima de război (care război? ăla dintre lasere, GPS și capre?), prostii din astea cu parfum ieftin de dezbatere leftie, nerasă axial, de îngrijorare simulată, pe care nici un terorist fundamentalist nu le ia în socoteală înainte de a arunca în aer o cafenea ce geme de lume sau un foarte periculos - pentru "sănătatea moralei publice" - săptămânal satiric.

Nunta virusată

La radio Tanănana aflu în dimineața asta că, undeva în lume, un fotograf a pierdut toate fotografiile făcute la nunta unor tâmpiței... Le-a pierdut de pe card, au dispărut, din cauza unui virus. 

Mirii ăia de căcat, ca atâția miri contemporani de căcat, care se cred mai nou odrasle de familii princiare (trash the dress, trash the bride, share the fucking bride with your friends), i-au cerut fotografului despăgubiri estimate a acoperi costurile unei alte nunți. Nuntă cu repetiție.

Cei doi prințișori de căcat (de rând, rândași) vor să-și repună în scenă prețioasa nuntă numai de dragul de a avea fotografii din timpul acesteia!... Cum cheful de nuntă este singurul prilej din viața unor cupluri când acestea își depășesc condiția (socială & materială), infimul lor moment de glorie, nici nu mă mir că a imortaliza acele clipe irepetabile și a le păstra cu orice preț egalează în importanță și isterie venerarea moaștelor și cultul morților familiei.

Supozitor

Felii de viață*

Pot recunoaște acum faptul că am de-a face cu o carte bine scrisă (și cu un autor pe care o să-l mai caut în rafturile librăriilor) în sentimentul de disconfort pe care lectura acelei cărți mi-l provoacă.
__________
*Anca Vieru, Felii de lămâie, Polirom, 2015

Lil'

C.S./04.2015