Vecinii ies să gâfâie în răcoarea serii, ies și vorbesc tare unii cu alții, ca-ntre vecini, nu? iar vorbele lor lipicioase, surde, neînțelese, se cațără pe crusta pereților exteriori până pe sub geamurile mele obosite, de unde, cu o agilitate neduminicală, sar și mi se agață cleios de bietele timpane iritate.
În sfânta-zi-de-duminică mă gândesc la mâine nu ca la speranța unei noi zile, ci ca la reîntoarcerea chinuită în miezul unor relații nefiresc de toxice pentru un mediu ce, în fapt, nu este (decât în închipuirea unora) un câmp de bătălie.
Port dialoguri epuizante în cap (de fapt, un monolog întrerupt, o pledoarie) cu persoanele care (mi se pare, nu mai știu) mă contestă. Dialoguri cu mine însumi. Multe nu se vor consuma nicicând în realitate.
Soarele se topește în ploaie și, astfel, se plouă pe sine peste noi: apă opărită ce ne stoarce de apă. Aerul gros și umed ce suge apa trupurilor. Topește totul. Dușuri fără ploaie, cu propria apă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu