Tăvălugul dezamăgirii precoce – ţinta Guvern - trece, cu smucituri, prin toată presa românească. Nu afirm asta cu sarcasm, ci cu fior de nădejde: e semn că aplaudacii (care ar fi trebuit să rămână jurnalişti critici şi atât, indiferent care din simpatizaţii lor ar conduce ţara) încep să-şi scuture inteligenţa de balastul ploconist şi să vadă crud, sau aşa cum e, realitatea. Da, inclusiv EVZ! Pe poziţii, toată lumea; numai graţie presei - ce presiune pe "capul" său! - un nou ciclu de tunuri financiare, reformă mimată şi imobilism economic poate fi prevenit (sau atenuat).
Bine, în minţile multora se va produce o ruptură schizofrenică ireparabilă, ca urmare a deosebitului efort de a purica şi amenda selectiv doar miniştrii PSD (aşa cum erau obişnuiţi). În schimb, totul va rămâne, probabil, calm şi strălucitor în mintea celor care au uitat să facă ziaristică şi s-au obişnuit cu propaganda. În propagandă, musai să te fereşti a-ţi trăda înaintea publicului scepticismul, luciditatea ce îmbie la fatalism. Trebuie să CREZI. Să dai dovadă clară că crezi tot ce-ţi iese pe pix şi pe gură. Şi să ignori, zâmbind către viitor, toate argumentele şi faptele care te contrazic, indiferent cât de plauzibile şi (in)decente ar fi ele. Vezi cazul hilar/trist Traian Ungureanu – un ziarist copleşitor de talentat, cam compromis moral acum, la apogeul carierei, din cauza unor opţiuni politice inflexibile, mult prea rigide pentru calitatea oamenilor pe care acestea, opţiunile, îi îmbrăţişau necondiţionat.
Consider că e mai mult decât primejdios (măcar pentru sufletul propriu) să ţii nestrămutat şi cu multă indulgenţă în braţe, în România, un politician, o grupare politică. Această demisie critică venind din partea unor intelectuali, cu atât mai straniu şi mai descalificant pentru gândirea şi opera lor. Şi asta se petrece într-o ţară care NU e Franţa de acum 30 de ani, cu diferenţe limpezi de doctrină şi moralitate între gaullişti şi gauchişti. Băsescu nu ajunge nici măcar la nivelul stelelor lui De Gaulle (deşi, în mod stupid, cu prilejul referendumului, a fost comparat în presa fidelă cu Generalul). Aici, când optezi pentru un partid sau o alianţă, nu ştii niciodată cum ajungi, peste noapte, de la dreapta la stânga. OK, cică nu ar mai exista dreapta şi stânga aşa cum le cunoşteam noi din istorie, dar mă tem că poporul e mereu mai conservator decât vor bucătarii ideologici să accepte, mai ales alegătorii de dreapta, care nu-s situaţi acolo dintr-un moft idealist.
Jurnaliştii nu au altă misiune (nu le şade bine curteni, periclitează însuşi ziarul prin asta) decât să despice fără milă firul în patru, indiferent din scalpul cui iese acel fir, că e roşu sau brun. Sigur, nu ei conduc ţara sau trasează strategii, dar, mai ales din acest an, măcar cei care se pricep la chichiţele administrative, să încerce să urmărească fiecare leuţ cheltuit din banii noştri. Nu am altă speranţă decât în munca lor, în dezvăluirile lor, care sper să oprească la timp orice scurgere masivă din bugetul public, orice tentativă de parazitare a acestuia. Justiţie nu avem de la cine cere. Nu, nu aştept ca guvernanţii să fie sufocaţi de media cu acuze fără acoperire şi prezumţii de vinovăţie, nici demolarea actualului guvern înainte chiar a observa încotro ne îndreaptă. Dar nici iertaţi aprioric doar pentru că-s, în parte, din PD-L.
Ideologia românească (de dreapta), aşa cum o visau cu ochii deschişi neînchipuit de utopicii din intelighenţia, a „decedat” înainte de a se naşte, în faza diviziunii celulelor. Ca întotdeauna pe meleagurile astea de basm, se dezvoltă în răsad acum doctrine extrem de „originale”: va trebui să acceptăm cât de curând că avem, de fapt, de ales partidul cu cea mai echilibrată balanţă între interesele clienţilor săi şi dorinţa (capacitatea) de a face ceva pentru neam. În rest, liberali, social-democraţi, vax! Hai să ne prefacem că avem şi noi politică modernă, cum ar veni. De aceea, nu înţeleg cum intelectualii de elită, puţini câţi sunt, pot fi prostiţi aşa lesne, în ascuţimea lor culturală, de orice guraliv care plimbă anticomunismul lipit oportunist de frunte… Eu unul nu-i demonizez şi cred că prea puţini "ziarişti de trust" sunt plătiţi să o facă (a nu se crede intelectualii mai însemnaţi şi mai influenţi decât sunt!), aşa cum, isteric şi penibil, pretind ei. Încă am aşteptări mari de la domniile lor, în ciuda faptului că s-au compromis, s-au acoperit de bună voie de ridicol, neavând tăria autoironiei nici măcar în ultimul ceas.
Bine, în minţile multora se va produce o ruptură schizofrenică ireparabilă, ca urmare a deosebitului efort de a purica şi amenda selectiv doar miniştrii PSD (aşa cum erau obişnuiţi). În schimb, totul va rămâne, probabil, calm şi strălucitor în mintea celor care au uitat să facă ziaristică şi s-au obişnuit cu propaganda. În propagandă, musai să te fereşti a-ţi trăda înaintea publicului scepticismul, luciditatea ce îmbie la fatalism. Trebuie să CREZI. Să dai dovadă clară că crezi tot ce-ţi iese pe pix şi pe gură. Şi să ignori, zâmbind către viitor, toate argumentele şi faptele care te contrazic, indiferent cât de plauzibile şi (in)decente ar fi ele. Vezi cazul hilar/trist Traian Ungureanu – un ziarist copleşitor de talentat, cam compromis moral acum, la apogeul carierei, din cauza unor opţiuni politice inflexibile, mult prea rigide pentru calitatea oamenilor pe care acestea, opţiunile, îi îmbrăţişau necondiţionat.
Consider că e mai mult decât primejdios (măcar pentru sufletul propriu) să ţii nestrămutat şi cu multă indulgenţă în braţe, în România, un politician, o grupare politică. Această demisie critică venind din partea unor intelectuali, cu atât mai straniu şi mai descalificant pentru gândirea şi opera lor. Şi asta se petrece într-o ţară care NU e Franţa de acum 30 de ani, cu diferenţe limpezi de doctrină şi moralitate între gaullişti şi gauchişti. Băsescu nu ajunge nici măcar la nivelul stelelor lui De Gaulle (deşi, în mod stupid, cu prilejul referendumului, a fost comparat în presa fidelă cu Generalul). Aici, când optezi pentru un partid sau o alianţă, nu ştii niciodată cum ajungi, peste noapte, de la dreapta la stânga. OK, cică nu ar mai exista dreapta şi stânga aşa cum le cunoşteam noi din istorie, dar mă tem că poporul e mereu mai conservator decât vor bucătarii ideologici să accepte, mai ales alegătorii de dreapta, care nu-s situaţi acolo dintr-un moft idealist.
Jurnaliştii nu au altă misiune (nu le şade bine curteni, periclitează însuşi ziarul prin asta) decât să despice fără milă firul în patru, indiferent din scalpul cui iese acel fir, că e roşu sau brun. Sigur, nu ei conduc ţara sau trasează strategii, dar, mai ales din acest an, măcar cei care se pricep la chichiţele administrative, să încerce să urmărească fiecare leuţ cheltuit din banii noştri. Nu am altă speranţă decât în munca lor, în dezvăluirile lor, care sper să oprească la timp orice scurgere masivă din bugetul public, orice tentativă de parazitare a acestuia. Justiţie nu avem de la cine cere. Nu, nu aştept ca guvernanţii să fie sufocaţi de media cu acuze fără acoperire şi prezumţii de vinovăţie, nici demolarea actualului guvern înainte chiar a observa încotro ne îndreaptă. Dar nici iertaţi aprioric doar pentru că-s, în parte, din PD-L.
Ideologia românească (de dreapta), aşa cum o visau cu ochii deschişi neînchipuit de utopicii din intelighenţia, a „decedat” înainte de a se naşte, în faza diviziunii celulelor. Ca întotdeauna pe meleagurile astea de basm, se dezvoltă în răsad acum doctrine extrem de „originale”: va trebui să acceptăm cât de curând că avem, de fapt, de ales partidul cu cea mai echilibrată balanţă între interesele clienţilor săi şi dorinţa (capacitatea) de a face ceva pentru neam. În rest, liberali, social-democraţi, vax! Hai să ne prefacem că avem şi noi politică modernă, cum ar veni. De aceea, nu înţeleg cum intelectualii de elită, puţini câţi sunt, pot fi prostiţi aşa lesne, în ascuţimea lor culturală, de orice guraliv care plimbă anticomunismul lipit oportunist de frunte… Eu unul nu-i demonizez şi cred că prea puţini "ziarişti de trust" sunt plătiţi să o facă (a nu se crede intelectualii mai însemnaţi şi mai influenţi decât sunt!), aşa cum, isteric şi penibil, pretind ei. Încă am aşteptări mari de la domniile lor, în ciuda faptului că s-au compromis, s-au acoperit de bună voie de ridicol, neavând tăria autoironiei nici măcar în ultimul ceas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu