Manichiura făcută pînă picură sînge.
Pentru marele Freud trebuie să stai la rînd, dacă nu ai bani, el însuşi punk şi tatuat în fiecare zonă erogenă a stadiilor (nu-i imaginea inventată de mine). În fine, printre rafturi e doar subliniat de gîndiri apatice, aiurite.
Amestecul ameţitor de parfumuri şi duhori dintr-o sală neaerisită.
O reţetă literară reuşită. E de dispreţuit sau de apreciat? Dacă scrisul literaturii e terapie, atunci repetiţia obsesiilor face bine sau arată încremenirea? Şi cui anume îi foloseşte?
O floare mov care-a greşit anotimpul şi poveşti triste despre ”vesele sărbători de iarnă”.
3 comentarii:
Am o altă întrebare: cui anume i-ar folosi să ştie dacă scrisul lui sau al altora e sau nu terapie. Eu zic că un autor lucid are acolo înlăuntru un sistem improvizat dar funcţional de autoretribuire şi un purgatoriu. Şi e suficient de ştiut atâta lucru, nimic mai mult.
Restul e de savurat, cum am mai discutat, în cazul în care limbajul stângacei şi greoaiei autoterapii e capabil să producă o limbă frumoasă, plastică, un mesaj universal grăitoriu.
Pentru mine, repetarea nesfârşită a aceloraşi obsesii la, de exemplu, Woody Allen, e un deliciu deloc neobositor. Nu te mai saturi. Sau s-o fi petrecând asta deoarece obsesiile lui seamănă, întâmplător, cu ale mele? :)
Cred că i-ar folosi cuiva care vrea eficienţă, oricît de pragmatic sună.Faptul că scrii mereu despre aceleaşi lucruri înseamnă sistem funcţional sau înseamnă că te-ai blocat în acele lucruri?
Cu paragraful al doilea sunt de acord. Dar asta nu mă opreşte de la a mă întreba. Nu sunt numai cititor-receptor, ci şi unul întrebător :)
Deci, cu primul nu eşti "de acord"? Nu mă deranjează "aceleaşi lucruri", citite la un autor strălucit. Uneori, chiar mă supără când un autor de acest fel consideră necesar (cu de la sine putere sau împins de editori dobitoci) să-şi schimbe stilul radical, stilul care l-a consacrat (sau pe care el l-a inventat, impus). Uneori (îi) e fatal.
Trimiteți un comentariu