A străluci pe seama altuia

Am rătăcit captiv prin Jurnalul lui Julien Green, reeditat la Humanitas în 2007 (o antologie insuficientă, în opinia mea, din volumele I-IV - atâta cât au socotit de cuviinţă să selecteze pentru noi editorii şi traducătorul Modest Morariu; ca în cazul lui Jules Renard, de altfel). Prima carte din 2009, iată! Foarte bine tradusă, iscusit, elegant alese sinonimele; din păcate, cu multe greşeli de culegere. O lectură-şcoală, aş cuteza să spun. Înduioşător cum se străduieşte impresionabilul Green, în caiete, să-şi sublimeze, să-şi civilizeze, să-şi mascheze hiperpudic senzualitatea dezlănţuită (ghicită printre rânduri sau mărturisită de-a dreptul, fireşte, în formulări "cuminţi", sfătoase, binecrescute). În unele dăţi, am fost gata a crede că aceasta-i plămada din care i s-au născut zecile de romane: imperioasa nevoie de a se echilibra, de a face frecventabile înclinaţiile erotice, trebuinţele trupului (hm, chiar de a le justifica, deşi nimeni nu i-a cerut făţiş socoteală!) contrabalansată de compulsia de a-şi spovedi total aceleaşi înclinaţii (ce contraveneau atât educaţiei primite în familie, cât şi opţiunilor sale de ordin spiritual-religios: catolicismul ferm, bine interiorizat). Pentru a le putea converti artistic? Pentru a fi izbăvit, spirit credincios fiind? Până la urmă, din "caznele" sufleteşti şi culturale cărora singur li s-a supus în peste nouăzeci de ani de viaţă, pare să-i izbutească balansul.

Scrie foarte bine şi D. Anzieu - Psihanaliza travaliului creator (dar despre Valery): "În aceste două explorări (cea a resurselor corpului şi cea a posibilităţilor gândirii, n.m.) voinţa de totalizare este cât se poate de clară la narator. La fel de clară e şi intenţia de a menţine distincte aceste două ordine, de a separa Eul psihic de Eul corporal, aşa cum adolescentului îi place să exerseze în această direcţie şi aşa cum nevroticul obsesional îi duce tehnica până la un grad patologic."

Ofer, în cele ce urmează, nişte fragmente (antologia conţine din belşug rostiri aforistice demne de iluştrii moralişti francezi), gânduri, idei, mâhniri din care unele, de mi-ar fi aparţinut, m-ar fi ajutat să punctez definitiv (poate) în unele polemici. Totuşi, într-o altă formă, răs-răsucindu-le, le-am tot dat târcoale şi eu pe aici (sau în corespondenţa cu prietenii, unde încercam aproape cu disperare să lămurim de ce la texte generaliste primim intervenţii ad hominem la subsol, adică: scrii aşa pentru că eşti tâmpiţel în loc de: simt că te înşeli, uite cum cred eu că stau lucrurile), atunci când fariseismul pedant, admirarea buricului propriu şi stilistica seacă întâlnite pe alte bloguri mă exasperau, eu - proaspăt blogptizat. Mai târziu, m-am surprins şi pe mine suferind de primele semne ale unei găunoase, precoce mulţumiri de sine... Dar şi lovit aiurea sub centură pentru un punct în titlu - pe masa_pustie, pentru o virgulă la apoziţie - pe blogul faimosului Radu Iliescu (nu conta că textul la care comentam conţinea inepţii savant formulate, la citirea cărora Dumnezeu şi dl. W. Shakespeare trebuie să fi râs cu poftă, virgula mea era flagrant absentă!).

Julien Green are cuvântul:

"... Cineva îmi spune: 'Fiecare om caută întotdeauna să-şi umilească aproapele.' Mi-e teamă că e cumplit de adevărat. Mania noastră de a avea întotdeauna dreptate, de exemplu, nu-i altceva, ca şi dorinţa de-a străluci pe seama altuia, ca şi răutăţile nestăpânite care ne umplu gura."

"Inutilitatea oricărei discuţii mi se pare din ce în ce mai evidentă. Nu discutăm ca să ajungem la adevăr, ci ca să ne impunem punctul de vedere şi să-l exterminăm pe interlocutor. Vrem să dispară, să nu mai existe, doborât de umilinţă şi ruşine. (...) Faptul în sine nu prezintă cine ştie ce interes, dar totul este bun ca să obţinem glorificarea eului nostru şi victoria totală a orgoliului nostru. Am văzut oameni blajini, gravi, înţelepţi, devenind fiare turbate pentru un amănunt de cronologie sau de ortografie."

"Wilde spunea că partea tristă a bătrâneţii nu-i că ajungi bătrân, ci că rămâi tânăr."