Note finale

Vom scrie o carte cu titlul Note finale. E „de sezon”, iar final, aici, nu implică ideea de sfârşit implacabil, de renunţare, de abandon, ci e un împrumut de ordin tehnic din industria parfumurilor de înaltă croitorie şi, dacă vreţi, din a vinurilor nobile de joasă speţă, din alea care se numesc începând mereu cu câte un château. Şi pe care celebrităţile din blogofuckingsferă le cumpără, vezi bine, cu sute de euro. Nota finală poate fi invitaţia la a te pierde de sine. Poftim în beţie!

Trup pe trup. Fiecare golf al trupului ei primeşte în culcuş câte o parte proeminentă din trupul lui, cu toate mirosurile cântând imnuri în fanfară. Asta seamănă cu jocul serios în care, copii-cu-preocupări-precoce-de-oameni-mari fiind, încercam să reîntregim Geea originală, realcătuind în imaginaţie, în timp ce ne zgâiam la harta cea adevărată a lumii, puzzle-ul continentelor acum alungate care încotro, plutind în derivă, segregate de falii. Şi aroma compactă de unisex care umple, apoi, încăperea, strecurându-se greoaie pe fereastră, căzând cu tămbălău mare în stradă.

Nota finală a unui parfum este un soi de concluzie - entuziastă sau dezamăgită, alteori voluptos toropită, ca postcoitum - pe care acesta, parfumul, ne-o împărtăşeşte (uneori strigând ca din gură de şarpe) imediat ce şi-a încheiat încleştarea cu pielea. E comunicatul său de presă, alocuţiunea din încheierea lucrărilor. Eu sunt parfumul, să zicem, iar tu eşti epiderma. Ne întâlnim să schimbăm prin îmbrăţişare ape şi izuri, un troc în care dăm şi primim la nesfârşit, în măsuri tainic dozate, aşa cum şi spune definiţia trocului. Apa de colonie din sticluţă nici nu visează ce savoare va răspândi, asta însă abia după ce va fi regurgitată de porii avizi, odată cu transpiraţia, în protestele inutile ale Ph-ului.

La fel cu vinul. Nas fructos, zice terminologia. Nasul ăsta de care pomeneam (şi nu simpla adulmecare a vinului în paharul pântecos) intră în scenă la un oarecare timp după ce ai izbit vinul de pereţii gurii, l-ai plimbat pe toate papilele şi pe cer şi, apoi, l-ai înghiţit. E un fel de partea a doua a degustării, când ceea ce ai înghiţit, aerul care a însoţit scurtă vreme înghiţitura de vin urcă în nas şi-ţi dă verdictul final: anul, cultura, climatul, zona. An bun, an rău.