joi, 29 ianuarie 2009

Critic de familie

E pecetluit deja, ştiu ce voi face când voi creşte mare: voi scrie. Ochii sensibili şi covârşiţi, daţi peste cap la citirea acestui anunţ important pentru ţară, pot reveni acum la poziţia iniţială. Nu o să scriu pentru tipar! O să o fac pentru acasă. La ce ar folosi să ajung şi eu, în două luni, aruncat şi uitat la oferta specială de 4,9 lei, alături de Schulz, Auster, Mazzucco, Faulkner şi Agopian? M-ar răni la umoarea proprie într-un mod iremediabil (cretinii ar fi folosit expresia neglijentă la modul iremediabil, ca-n mahala, adică).

Scria cândva Pascal, cum spunea undeva Girard, pe undeva, cutare are dreptate… Nu v-aţi îngreţoşat de expresiile astea căznite, ce împănează în deşert gândiri arogante, neputincioase a se ajuta singure, lipsite de încredere în fluxul ideatic propriu, ci având mereu nevoie de cârje, de referinţe „din tomuri”?

Dacă mă apuc să scriu pentru acasă, m-aş putea, oare, înregistra la un critic/recenzent de familie? Care să-mi calce periodic pragul, cu trusa ambulantă în mână (adică DEX, DOOM, Istoria lui G. Călinescu, Istoria lui N. Manolescu, articolele contestatare ale lui P. Cernat, altele): ia să vedem, ce aţi mai scris; deschideţi, vă rog, larg, caietul.

Ar trebui să scriu o recenzie la Nunţile necesare a lui D. Ţepeneag. Cum păstrezi echilibrul între impresiile oneste, la cald, şi cerinţa contractuală de a menţine cartea în limitele vandabilului? Unei cărţi care mi-a plăcut enorm, cea mai cinstită recenzie de făcut din parte-mi ar fi asta: Mi-a plăcut enorm! Tot ce brodez pe lângă (hermeneutică de doi lei, amintiri din lecturi psihanalitice, raportări la alte opere, etc) conţine o indigestă doză de vanitate şi are miros de pur profit, de parazitism. Mă înghesui, adică, sub reflectorul lui D. Ţepeneag ca să înhaţ şi eu o îmbucătură de scurtă celebritate.

De-aş fi un autor, aş râde de m-aş prăpădi să constat cum vreun recenzent se screme să identifice, să zicem, elemente de psihologie arhetipală în producţiile mele, când eu nu am citit decât o carte de Jung (de exemplu), şi aia autobiografică. Poate două cărţi... Sau să-mi facă o mitanaliză. De parcă o coapsă de femeie nu ar fi ceea ce îi spune numele, ci neapărat un simbol al mamei originare, iar fetişismul meu pentru picioare nu e altceva decât (aiurea spun) expresia dorinţei de a fi subjugat. Ah, chinul acesta de a scoate musai ceva abisal interpretabil din ceea ce nu se pretează nici unei interpretări, fiind vorba de realism pur şi limpede ca lumina zilei! Actul sexual este sex şi nu calea regală către mica moarte din timpul vieţii, cum am citit în nu ştiu ce prefaţă de filosof constipat. Chiar e nevoie să practicăm fanfaronada asta îmbârligătoare?

miercuri, 28 ianuarie 2009

Fancy criza - huzur la stat, curea strânsă la privaţi

Anul trecut, mai ales în al doilea semestru, oraşul meu (după pilda grăitoare a altora mai mari - vezi cheltuielile-vedetă ale Bistriţei!) a cunoscut o adevărată febră: se făceau angajări masive la Primărie. Se dădea, cum ar veni. Proaspăt absolvenţi, lipitori de afişe la locale, neamuri, foşti angajaţi în domeniul privat lăsau totul şi năvăleau către porţile strâmte ale primăriei - ca musca la... miere. Nici măcar argumentul salariului meschin nu îi putea ţine departe, pe gânduri. Nu avem decât să bănuim că ştiau ei ceva ce noi nu ştim despre avantajele întoarcerii în braţele statului. În caz contrar, ar suna realmente a sinucidere financiară pentru familie, a faliment. Păi, ce motive te-ar putea, altfel, determina să pleci de la corporaţie, unde ai avut 2 000 lei net (cel puţin), la salariul net de 700?! Hehe, mister...

În ultimii 4 ani, au apărut aproape 200 000 de posturi plătite de la buget, din care circa 160 000 deja ocupate (EDITORIALUL EVZ: Ce preferaţi: şomer sau salariu îngheţat?). O ducem bine, se vede treaba! La naiba cu ea de criză! În regulă, plătim atâţia consultaţi, sfetnici, secretare, directoraşi, şefi de regionale, şoferi, leasing la automobile, deplasări în străinătate ale iresponsabililor de prin ministere şi primării. Unde ne sunt, răsfăţaţilor, şoselele, proiectele viabile, investiţiile, unde e creşterea economică reală? Unde se vede munca voastră? În câteva podeţe şi câteva zeci de şanţuri săpate? În câteva sute de drumuri comunale "recondiţionate" cu pietriş? În fântânile cântătoare? Pentru atâta lucru sunteţi aşa de mulţi? Reţineţi: ne sunteţi servitori, servitori, servitori! Sunteţi în slujba mea şi a lor. De unde huzurul şi trufia?

În acest timp, sistemul privat se repliază singur, urmând nişte resorturi naturale, care au făcut din capitalismul liberal cel mai viabil sistem economic de până acum. Se lucrează mai puţine zile pe săptămână, pentru a se economisi bani, energie, pentru a salva posturi, se îngheaţă salarii, se caută clienţi serioşi şi stabili, se renunţă la deplasări. Nici un strop din luxul afişat, în schimb, în administraţie - care, dacă s-a uitat cumva, ca mâine dă şi ea faliment, dacă nu mai are de unde stoarce impozite.

În prezent, e freamăt prin birourile bugetare. Nu mai ştiu de capul lor: mai rămân, urcă-n bărcile de salvare şi revin să bată spăsiţi la porţile corporaţiilor?

LATER EDIT:
Directorul ASP Arad, Gabriela Ţârle, care şi-a atribuit o primă de peste 30 de mii de lei în decembrie 2007, spunea că bonusul este atât legal, cât şi moral. Acum este suspectată că a vorbit de pe telefonul mobil de serviciu cu un astrolog. Factura: 2447,96 lei, valoare fără TVA - a apelat de aproximativ 400 de ori un număr de telefon cu suprataxă! (Scandalul telefoanelor date de dr. Gabriela Ţârle ia amploare!): Deputatul Cionca a calificat episodul facturii telefonice ca un „abuz al directorului executiv de la DSP Arad, Gabriela Țârle”, care nu este primul de acest gen. „Precedentul s-a consumat când aceeași persoană și-a atribuit o primă record de 300 de milioane de lei (ROL) în decembrie 2007. În ambele situații, actuala directoare a returnat banul public cheltuit nejustificat, dar această corijare nu anulează abuzul în sine, ci doar prejudiciul” – susţine Cionca.

marți, 27 ianuarie 2009

Mh


Exact aşa mi s-a întîmplat şi mie azi.
Pe urmă am citit din Mesagerul: un oraş împarte inima omului peste tot. Nu vorbeşti
te prefaci că vorbeşti nu ţipi te prefaci că ţipi
nu eşti singur te prefaci că eşti singur. (poezia e probabil cel mai bun pansament)
Pe urmă l-am primit pe băiatul zburător şi încă 2xceva bun (mulţumesc!)

duminică, 25 ianuarie 2009

Scrisoare în fier forjat

Dragă M, în acest chip îşi începea el rândurile fiecărei epistole către drăguţa neştiută. Maică-sa îl învăţase (fireşte, în ascuns; tatăl său concedia cu buze strânse flecuşteţele astea - rătăciri muiereşti, îl creşti ca pe un fătălău) să înflorească frumos literele, trăgând linii, fine sau mai groase, după nevoie, cu peniţa înclinată într-un anumit unghi, bine studiat, faţă de foaie...

La începutul lunii lui Florar, 1885, tânărul arădean Jaacob Spielvogel, în etate de 15 primăveri, fu nevoit să se desprindă de poalele scrobite ale mămichii şi să purceadă către Viena, unde totul era aranjat pentru a fi primit ca ucenic la atelierul covaciului imperial Kurtzman, unchiul său dinspre mamă. Lăsă în urmă două suflete neconsolate: al mamei sale, Ethel, şi al iubitei sale tainice, încântătoarea Miriam - a lui Appelfeld, de pe strada sticlarilor, colţ cu sinagoga. Tânărul Spielvogel şi Miriam îşi juraseră amor veşnic încă de la vârsta de 10 ani (l-au pecetluit cu un sărut repezit, cu buze palide de la ţuguiere, pe gură), când el o scosese teafără, dar mai mult moartă decât vie, din colţii lui Ajax, dulăul familiei Konrad. Nu împărtăşiseră nimănui apăsătorul secret, erau veri de gradul al III-lea, de s-ar fi aflat ar fi fost necaz şi ruşine mare. Cu urmări de neprevăzut.

O mie o sută de pagini scrise îi trimisese Jaacob S. lui Miri în cei 4 ani de ucenicie. Toate rămaseră fără răspuns. În iarna lui 1887, Jaacob veni acasă să-şi petreacă sărbătoarea luminii, Hanuka, în cetatea Aradului, dar nu se întâlni cu Miriam, nici nu avu timp să o caute de cu ziuă, captiv cum fusese în împresurarea aceea inexpugnabilă de mătuşi pupăcioase şi iscoditoare, unchi şi vecini, adunaţi să-l întâmpine şi să-l celebreze. Abia seara târziu scăpă, cu chiu cu vai, şi merse, cu inimă puţină, să-i arunce lui Miri câteva pietricele în geam, în chip de chemare. Fereastra rămase tăcută şi opacă.

Miri era logodită. Bătrânul Appelfeld dăduse de urma aprinselor răvaşe expediate de Jaacob, le dosise şi - temătoriu din fire, îngrijorat pentru virginitatea preţioasă a lui Miri, avid de căpătuială nevoie mare şi dorindu-şi o partidă strălucită pentru fiica lui de-a treia - o logodise în zor mare cu avocatul Sonnenblum, un bărbat blazat şi stafidit, trecut de prima tinereţe, dar putred de bogat, ce locuia peste drum, singur într-o ditamai căsoaia. Incapabil de remuşcări, aranjă cu poştaşul să-i înmâneze doar lui însuşi toate misivele ce aveau să vie pe numele roşcatei Miri, sub ameninţarea lăcrămaţiei către mai marii poştei pentru încurajarea imoralităţii în rândul tinerilor.În 1888, toamna, maistorul-prim vienez, unchiul Kurtzman, îl declară bacalaureat în avans, pentru rezultate excepţionale, pe junele Spielvogel. Trecut prin toate chinurile dragostei fără răspuns şi aflând într-un târziu de logodna căreia iubita lui nu i se împotrivise, pasămite, îndeajuns, resemnat, Jaacob se maturizase fără a prinde de veste. Obrazul i se înăsprise, începuse de multişor să şi-l radă. Era bărbat de-acuma. Ochii lui semiţi, mari şi negri, reţineau însă cu destulă greutate vechea taină a unui amor retezat prematur. Spielvogel-tatăl împărţi cu feciorul sarcinile administrative şi socotelile atelierului de fierărie. Schimbă şi firma: Spielvogel und Sohn.

Aradul fu printre primele burguri din estul crăiei bicefale ce se abandonă febrei secession-ului arhitectural. Marile familii se întreceau între ele construind monumental şi cu mult gust. Sinuozităţile inegalabile şi nemaivăzute până atunci ale cutezătorului art nouveau şocau în mod plăcut ochiul. Iar tânărul Spielvogel excelă în scurt timp în executarea unor dantelării răvăşitoare celor mai de seamă porţi şi balcoane la stradă ale oraşului: la Neumann, Herman, Jakabffy, Kovács.

De meşterirea oricăreia se apuca rostind, ca pe o rugăciune, în gând sau în şoaptă, altădată oftând: Dragă M. Restul venea de la sine. Împletea, curba, insinua şi înnoda fierul de parcă ar fi fost fir de bumbac, iar aici, lecţiile ilicite de caligrafie ale maică-sii şi amintirea formelor crude ale trupului împlinitei Mimi îi foloseau din plin. Când treceţi prin Arad, aplecaţi-vă cu mai multă răbdare asupra detaliilor uşilor din fier forjat ce stau mândre de strajă fiecărui palat de pe corso. Veţi avea satisfacţia să descoperiţi în cine ştie ce ungheraş, la umbra unor masive frunze metalice de stejar sau laur, iţindu-se un gingaş M. Nu e unul oarecare, nu este o coincidenţă: e tocmai... Dragă M! Despre Miri nu s-a mai auzit nimic. Asta nu înseamnă că nu a trăit mult şi bine, perpetuându-şi cu grijă seminţia, aşa cum şade bine oricărei mame evreice.

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

"Fii tînără cu venin de viperă!"

Uite aşa se naşte înţelepciunea populară, apoi vin arta, literatura, filosofia, cultura. Din sclipiri involuntare ca asta (e reală)

Sarkozy, prietenul presei neprietene - 600 millions d'euros pour soutenir la presse

L'Etat débloque 600 millions d'euros pour soutenir la presse
Chaque jeune bénéficiera d'un abonnement gratuit à un quotidien de son choix pendant l'année de ses 18 ans a annoncé le chef de l'Etat.

Sunt curios cum va ieşi presa franceză din postura schizofrenică în care această măsură generoasă a lui Sarkozy o aruncă dintr-o trăsătură de condei. Ce publicaţii i se vor opune, ştiută fiindu-le foamea de lichidităţi (cu care se confruntă toate foile în Hexagon)? Nu seamănă asta cu "acţiunea" publicitate guvernamentală contra scris favorabil, iniţiată sub ocârmuirea lui A. Năstase? Eu unul mă declar destul de încântat de decizie, fie ea şi cu puternic iz protecţionist. Scandalos sau nu, întotdeauna am preferat un ziar bine scris şi moderat critic cu puterea unuia tabloid, neglijent şi belicos cu orice preţ. Dar cu independenţa şi imparţialitatea cum rămâne? Nu cred că trebuie să ne îngrijorăm pentru Franţa, totuşi. Sau?

L'Etat débloque 600 millions d'euros pour soutenir la presse ...

vineri, 23 ianuarie 2009

Cu sufletul la gură






Jean SEBERG. Nu ştiu ce s-ar fi ales de preţiozitatea intelectualistă a lui Godard (À bout de souffle (1960) fără prezenţa ei, aproape casabilă!, în film şi fără Bebel cel obraznic care fumează-n lift şi (se) citeşte/admiră în France-Soir cu aceeaşi sete cu care trage din ţigară...

"Le 9 avril 1933
A 9h du matin à Neuilly sur Seine
Est né de Paul, est né de Madeleine
Jean-Paul, mais c'est Bébel qu'on l'appelle
Petit-fils de Paul l'Italien forgeron
Petit-fils de Roseline (Soliveau)
Du Piémont jusqu'à Denfert-Rochereau
Il est venu le Belmondo" (Jean Vallée)

joi, 22 ianuarie 2009

Limbi nevorbite

Turnul Babel al limbilor nevorbite, bine supte, poate fi aflat în oricine, dacă vâri în aceşti oricine o sondă un strop mai iscoditoare şi mai minuţioasă. Poţi încerca să treci, ca un fals bolnav de delir, dintr-un cuib călduţ într-altul până când nu mai ştii, din învălmăşeala aceea de membre, odăi, trupuri şi duşuri nocturne, care eşti tu şi care dumneata. Ai închide, trândav, ochii, dar ţi-e frică să nu care cumva să te prăbuşeşti - din dumneata în tine. Ce importanţă ar avea de te-ai prăbuşi în altcineva?

Aseară, cred că am fost martorul şi complicele unui furt, asta dacă nu a fost un simplu joc. Oricum, am atins un obiect care în mâna mea era pe de-a-ntregul străin şi delict. Nu numai pentru că nu-mi aparţinea. Îmi dădeam seama cât era de deşert sentimentul pe care mi-l provoca ţinerea telefonului aceluia scump în mână. Obiect falic sau maşinărie de conservat iluziile despre sine.

Aflu că la şcoală (gimnaziu) elevii sunt înspăimântaţi de diriginţi, popi, profesori de religie cu propriile fantasme de doi lei despre sfârşitul lumii. Aşa se face, probabil, "pregătirea moral-spirituală a tinerilor". Dacă nu credinţă, măcar teamă. De parcă teama ar putea conduce la ceva bun şi rodnic. În numeroase rânduri, cei violenţi sunt aşa din pricina unor spaime imposibil de ţinut în frâu. Spaima de cădere, de anonimat, de moarte. De cădere în necunoscutul din ei înşişi. Teama de a da piept cu răspunsurile crude ale unor întrebări.

Prefacere

„- Da, ştiu" - o fi înţeles ea întrebarea?  „- Ştii ce se întâmplă acuma cu noi?" „- Da, ştiu". Fata, nimerită pe-aici de prin Weimar, a practicat pedagogic în Făgăraş cinci luni şi ştie bine româneşte. Stau şi se privesc cu dorinţă, fără a-şi mărturisi unul altuia ceea ce simt. În schimb, eu îi fac confesiuni inoportune pe marginea patului, la gura caloriferului, ţinând-o de mână - mâna ei, caldă, neobişnuit de caldă, uluitor, parcă românească.

„- Nu ştiu, încă", ochii îi sclipesc în mii de înţelesuri. Ce fel de răspuns e şi ăsta? „- El e prietenul tău?"  „- Nu ştiu, încă". El nu-i propune, ea nu întreabă. Iubiri nerostite, între germani. Ci aşteaptă. Aşa au fost învăţaţi. Pasămite ca să nu sufere. Cinci luni şi deja ştie bine de tot româneşte. O fi înţeles întrebarea? „- Da, ştiu".

miercuri, 21 ianuarie 2009

Place de Grève et Le Roi Sommeil

Place de Grève. Locul în care erau executaţi duşmanii regelui Franţei, hoţii, proscrişii, toţi cei care intrau în dizgraţie. Eliberată-n lume, rămasă nepedepsită, greva din învăţământ a devenit o persoană publică, s-a întrupat şi a crescut mare la sânul statului asistenţial (deşi falimentar), circulă gratis cu mijloacele de transport în comun, mănâncă pe apucate în oraş, lucrează şi se odihneşte ca orice om, e una de-ale noastre, ne întâlnim pe stradă, ne salutăm şi ne invităm reciproc la o cafea. M-am întâlnit azi cu greva taman la Paris,

pe o căldură iernatică de 13 grade C, confortabilă temperatură, zi ploioasă ca tine înfiptă în degetele mele, mâzga insinuantă care e la ordinea zilei în nordul Franţei şi soarele ce sta să iasă în chinuri dilematice, ar ieşi, dar nu o face din solidaritate socială, ştiind că în România nu s-au adunat decât vreo două grade şi acelea de prin curţile sărăcăcioase şi mizere ale oamenilor, agenţii financiari colectează meticulos taxele şi dările anuale; vă puteţi întreba, plictisiţi, în ce recipiente au adunat agenţii atâta temperatură fără să o piardă, fără ca ea să se scurgă, ei bine, au cules-o grad cu grad şi au depozitat-o în durerea mea de cap, cu care m-am întors pe lume dis-de-dimineaţă, somn zbuciumat, strâns de jugulară cu menghina, cap de menghină avea şi fata celui care m-a luat de la „ocazie", fălci puternice, porcine, dinţi laţi, numai buni să sfâşie carnea ce i-o aduce negreșit taică-său de la vânătoare

în monitorul oficial s-a publicat o lege privind permanentizarea grevei, intrarea sa la cele veşnice şi mitice, s-au scos legende şi basme pe seama ei, au curs fluvii de cerneală, industria cernelii a devenit îngrozitor de prosperă, au fost scrise poezii, folclorul a cuprins-o cu dragoste etnografică în braţele-i modelatoare şi creative, Balzac însuşi s-a trezit din morţi pentru a-şi continua Comedia umană, considerând-o incompletă fără includerea acestui episod grevist într-însa.

marți, 20 ianuarie 2009

Obama - noul lider al lumii...

Ziua care schimbă lumea. Titlul acestui text şi propoziţia de alături sunt preluate din presa românească - ziare, tv. E-n ordine, de la ai noştri nu aş fi aşteptat altceva, în buna tradiţie a vorbitorilor neîntrebaţi şi a ploconiştilor fanarioţi. Omagiile rupte-n fund româneşti veneau în timp ce mesajele de iubire necondiţionată şi speranţă ale actorilor şi intelectualilor americani către Obama atingeau pornografia. Noul preşedinte american a depus jurământul în ţipetele şi leşinurile isterice ale audienţei. Am pe faţă aşa, un surâs sardonic, când mă gândesc că de mâine îl aşteaptă pe birou situaţia din Gaza (pe care nu are cum să o abordeze simpatizând subit şi făţiş cu palestinienii, decât cu preţul funcţiei). B.O. a avut deja grijă să lanseze un avertisment că revigorarea economică, ieşirea din criză nu se vor petrece într-un an de zile, va dura mai mult. Poate că asta va mai reduce numărul celor care îl privesc ca pe un Christ.

Cine credeţi că se alătură, cu glas subţire, de pudel, corului celor care se trag mai aproape ca să se pozeze cu Obama? Nu o să ghiciţi în veac: N. Sarkozy. Conform cotidianului Ziua, care preia AFP, preşedintele Franţei a declarat următoarele: "De abia aştept să înceapă să lucreze şi să schimb lumea cu el". Hehe! Ăştia chiar vor să fure pâinea cinstită pe care o câştiga Bruce Willis murind greu.

luni, 19 ianuarie 2009

Wake The Fuck Up

Asta nu se uită aşa lesne. Mă ia uneori cu dor. Munca de arhivar: îmi ling discurile, căutând în ele tinereţea zăludă a anilor '90. Când tăiam dealul în diagonală, cu paşi mari, fabricaţi din vin prost, şi luam sârmele spalierelor în frunte, păstrând răni scorţoase preţ de câteva săptămâni. Şi Prodigy: whoa! Şi eu rânjeam cum nu m-am mai regăsit, apoi, rânjind în nici o altă împrejurare, cu buzele ce ascultau îndemnuri învolburându-se de dincolo de mine, venite prin tălpi, din pământuri. Şi cu ochii văzând tot, tot. Nimic, nimic. Nu mai săream eu, ci pământul sărea - împins în contra tălpilor mele. Ca un balon greu, plin. Dar şi aici, înaintea monitorului, la fiecare nou play, umerii mi se scutură ritmic cu aceeaşi uşurinţă, încoace şi-n colo, aşa am constatat, potrivit bubuitului ce se fată şi se absoarbe pe sine, parcă, în ciudă. Uşor şi năzdrăvan, ca acum 10 ani, deşi aşezat, zâmbeam în barbă cu acelaşi zâmbet cuprinzător, larg, sănătos, pe care li-l rezerv doar lor, dintotdeauna. Şi am ştiut că aş putea oricând sălta la fel, din nou, numai să mă asculte mâna dreaptă, înţepenită acum, conformist, pe volum, şi să întoarcă odată butonul cu putere înspre dreapta. Şi să vină ei înapoi. Din Berlin, din Jersey, din Arad...

duminică, 18 ianuarie 2009

Maidanezul milionar. Azi, scotocind prin gunoaie, mâine...rajah

Mai întâi, i-am zărit, în fuga ochilor, trăsăturile aparte, pe prima pagină (acolo unde, de obicei, îşi fac loc doar crime, accidente, evenimente neplăcute) a ziarului local - era celebra anonimă Freida Pinto. Obişnuit cu ororile zilei, inadins căutate pentru publicare, nu aş fi luat altfel ziarul în mână. Ea e şocant de frumoasă şi fragilă în film. Nu am găsit nici o fotografie pe internet (actriţa e aproape neştiută) care să o prezinte în toată splendoarea. Bun cârlig de marketing (da, o zic eu, duşmanul tabloidelor) să o folosească în rol secundar! Pe mine asta m-a atras să urmăresc filmul - care nu face greşeala să se bazeze numai pe farmecele de top model ale indiencei, ci îşi are soliditatea lui.

Apoi, am căutat/savurat filmul: excelentă imaginea, excelent mânuită camera - fără inhibiţii, fără ca clişeele să supere, montajul - nici un cusur. Poezie. Foarte bun scenariul (Golden Globe 2009, Best Screenplay - Motion Picture: Simon Beaufoy), acord şi eu premiul propriu, de simplu şi neşcolit cinefil. Muzica: cel mai pe gustul meu soundtrack din ultima vreme (nu dintotdeauna, totuşi) - Golden Globe 2009, Best Original Score - Motion Picture: A.R. Rahman. "Latika's Theme" topeşte orice ureche sensibilă la acest gen de sunete. Iar a mea, din fericire, este! Sensibilă la electro-ethno-lounge-chill-kind of shit. Pe Rahman îl mai nimerisem/remarcasem înainte vreme pe niscai compilaţii lounge. O muzică plină de forţă, fără stridenţe, fuziune delicată de stiluri.
Foarte entuziasmat (pentru o seară de duminică), am zăbovit cuminte până la ultimul înscris al genericului! Esenţial: nu am plâns, aşa cum s-ar fi cuvenit la un "clasic" indian (actorii-s indieni, acţiunea are loc în Mumbai). Mi-era dor de o poveste bine spusă, nu neapărat în stil clasic, curgător, fiind totuşi familiar şi foarte îngăduitor, liberal, cu tăieturile repezi, cu artificiile de montaj, dacă acestea încap pe mâna cui trebuie. Voiam o poveste din vremea mea, nu conta dacă personajele sunt din cu totul altă lume. Şi uite-o, venind singură la mine.

Ca să îmi arunc cu părerea şi despre acting: actorii copii au fost, valoric, peste cei adulţi. Cuceritori! Un câştig pentru întreaga economie a filmului - îl echilibrează. Poate că aşa e şi menit: în copilărie să ne jucăm mai verosimil rolul decât la maturitate. Acţiunea: cum să devii milionar, dar nu pentru a-ţi permite să visezi la o iubită atât de frumoasă, nu pentru a-i oferi o casă, un viitor, ci... Vedeţi în film. Fiecare întrebare a concursului îşi găseşte un răspuns, mai corect, mai eronat, în viaţă. Doar că a cuteza să oferi cu atâta uşurinţă rezolvările corecte câtă vreme nu ai pic de educaţie poate fi, uneori, rău primit, rău văzut. O încercare de a-ţi depăşi casta, arzând etapele. O impertinenţă, o fraudă. Veţi descoperi cum stă treaba cu călcatul în rahat. Câteodată, pentru a forţa norocul, pare că nu strică nici o baie. În aceeaşi "substanţă".
Nu trebuie să ne pierdem firea, fierbând de ciudă, că noi nu putem da cinematografiei oameni cu atâta simţ al filmului (noi încă recuperăm, noi încă gândim în termeni de "valuri", ne grăbim să ne afiliem, să categorisim). Unde ne sunt povestaşii? - iată o întrebare fără rost. Îl avem pe Nae Caranfil, acest fericit încăpăţânat al naraţiunii. Ştiind odată asta, haideţi să vedem filme. Azi: Danny Boyle - Golden Globe 2009, Best Director - Motion Picture pentru Slumdog Millionaire, dar şi Best Director - British Independent Film Award, iar Slumdog e filmul despre care încerc să scriu aici. Loveleen Tandan (co-regizor: India).

L-aţi întâlnit pe Boyle în (spatele) Trainspotting (1996) şi în The Beach (2000) - aleg doar două, din cele faimoase.

***
Din culise:
- Ceea ce poate fi citit mai sus NU este o recenzie, ci o exclamaţie spontană de bucurie.
- Da, am ales să văd filmul pentru că eram curios ce-i cu Freida.
- Nu am citit până la ora de faţă nici o recenzie la pelicula asta, nu ştiu cum a fost primită de public sau de "numele sonore" ale criticii. Eu sunt încântat, mi-a făcut ziua!
- Aflasem (din jurnalul arădean) că a luat Golden Globe; a fost, fireşte, un detaliu decisiv pentru căutare (deşi credeam că e film 100% indian, de reţinut).
- Am preferat să vizionez Slumdog... decât Milk cu Sean Penn (din trailere, Sean Penn pare mai mult sărit de pe fix decât gay).
- Toate cele de mai sus, pentru că am vrut să-l văd cu ochii mei, nu hărţuit de umorile criticului nu ştiu cărui colţ de pagină.
- Filmul lui Boyle mi-a plăcut mai mult decât (de asemenea premiatul) Vicky, Cristina, Barcelona, cu toată iubirea mea pentru Woody Allen (tot săptămâna asta am văzut şi incomparabilul Stardust Memories, 1980, de acelaşi Allen - unul din preferatele mele, alături de Deconstructing Harry, şi, şi...)

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Amor vacui

Şi-n noaptea asta, când nici o veghe nu mi se mai pune de-a curmezişul, străbat aproape nestingherit, odaie cu odaie, misteriosul labirint nerezolvat ce-mi fusese atât de neîndoios prohibit (sau furat?) în pruncie; nu sunt singur: trecutul ne-mort, ecouri ale răutăţii, care mă împiedicaseră odinioară să pătrund acolo, mă urmăresc neîncetat. În noaptea trecută, am dat - într-o cameră copleşitoare, o sală de bal, sufragerie poate - peste nobilul stăpân (aş crede). Era îmbrăcat într-un halat scump, purtat peste hainele elegante, şi mă măsura tăcut, superior, dar nu maliţios, din ochi. O străfulgerare de memorie îmi spune că am intrat în acea încăpere somptuoasă de zeci de ori până atunci, cine ştie în câte vise (vieţi), scotocesc fără întrerupere după ceva şi ba să găsesc, vreau să posed casa aceea şi să o cercetez, apoi, în sfârşit, pe îndelete, stăpân fiindu-i, fără teama de a fi surprins sau căutat de cineva (luat captiv).

Visul îmi deschide înainte câte camere îmi doresc şi le decorează tot după gustul meu cel mai intim, aproape nimic nu mi-e străin; ca şi cum eu însumi aş încerca, inocent, să mă iau prin surprindere, construind fantastic din amănunte sedimentate de veacuri în mine. Întrebarea e ce am avut şi (cât de irecuperabil e) ce am pierdut de (mă) răscolesc în vis cu atâta patimă şi cerbicie.

Un veac de insolaţie

Vă urăm încă de astăzi vacanţăplăcută, sărbătorifericite, în ultimul ceas, în claxoane de maşină, la plecarea de acasă, când toate lucrurile erau împachetate şi aşezate pe bancheta din spate, abia atunci muza iubirii trimise dintr-o dată inspiraţia amoroasă şi intelectuală asupra călătorului-în-jurul-cozii, care se hotărî, brusc luminat, să deschidă o conversaţie cu târfa oarecare de alături. Tramvaiele nu circulau, semafoarele indicau verde de-a lungul oraşului, aşa că nu se putea ivi nici un pericol urban, ci numai unul rural, al batjocurii grosolane, ţărăneşti, faţă de fineţurile intelectuale.

Ca urmare, omul-fin fu obligat să-şi ţină prelegerea despre metafizica chibritului cu un picior în maşină şi cu altul scos pe trotuar, cu urechea ciulită, cu un ochi închis de somn, cu jumătate de gură tăcând pe rupte, toate acestea în urletele popeşti, egocentriste, nerăbdătoare să ajungă cât mai iute în pătucul primitor, mișunând de fantome, de acasă. Nesatisfăcuții de meserie se răţoiau, consumați de ranchiună, la cei pe cale a se împlini în ultima clipă, cine ar înghiţi aşa ceva, după o noapte de prefăcătorie epuizantă, de cerşit în ascuns! O bere? Totul într-o învălmăşeală bucuroasă, nelămurită pentru minţile reci, aglomeraţie de fapte reale şi închipuite din care adevărul iese la iveală gata mort, sugrumat de nuştiu-uri, de aşa mi-au spus alţii-uri, insinuări ce aruncă lumini bune, favorabile asupra întregii poveşti.

vineri, 16 ianuarie 2009

Ce-am mai văzut

Manichiura făcută pînă picură sînge.
Pentru marele Freud trebuie să stai la rînd, dacă nu ai bani, el însuşi punk şi tatuat în fiecare zonă erogenă a stadiilor (nu-i imaginea inventată de mine). În fine, printre rafturi e doar subliniat de gîndiri apatice, aiurite.
Amestecul ameţitor de parfumuri şi duhori dintr-o sală neaerisită.
O reţetă literară reuşită. E de dispreţuit sau de apreciat? Dacă scrisul literaturii e terapie, atunci repetiţia obsesiilor face bine sau arată încremenirea? Şi cui anume îi foloseşte?
O floare mov care-a greşit anotimpul şi poveşti triste despre ”vesele sărbători de iarnă”.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Jungla cu etaj

Hala era fără capăt, înăuntrul ei creşteau copaci cu ramuri atât de groase şi încâlcite încât puteai păşi biped pe ele, ca pe stradă. Paturi supraetajate, de campanie, umplu hala-dormitor de-a roata; mă ascund într-unul din ele, cel din colţul mai îndepărtat, şi urmăresc de-acolo mişcările cruzilor inamici: dacă voi fi prins, mă vor căsăpi. Nişte fete care nu par să fie de sorginte pământeană vin şi se culcă în acele paturi, fără să aibă o reacţie de surpriză când mă descoperă, cum m-aş fi temut. Ştiu doar că nu trebuie să mă ating de cea care s-a întins lângă mine, deşi toate mişcările ei au must de erotism, însăşi prezenţa ei acolo e o provocare. Restul nu-mi amintesc, a dispărut fata, m-au prins, m-am trezit...?

luni, 12 ianuarie 2009

Se poate!

Foarte percutant articolul lui Mircea Mihăieş în EVZ - SENATUL EVZ: Suflete de rumeguş. De citit.

Guvernul Boc a preluat de la Tăriceanu toate deciziile cu aer represivo-financiar rămase prin sertare. De ce n-a scotocit şi după mult-trâmbiţata „ordonanţă de urgenţă“ conform căreia pensiile activiştilor şi securiştilor urmau să fie reduse la nivelul salariului minim pe economie? Că Tăriceanu e un demagog, ştim. Dar de ce actualul guvern perpetuează minciuna? Cât timp mai acceptăm batjocura? Câtă vreme să ne mai prefacem că nu vedem nemernicia şi măsluiala? E uşor să-i omori cu zile pe artişti, profesori sau medici, dar infinit mai greu să lupţi cu hidra securisto-comunistă, adevărata aspiratoare de bani publici. Urmaşii generalilor de securitate sunt pretutindeni: la Primăria Generală a Bucureştiului, în marile afaceri cu petrol, energie, lemn şi alimente, în universităţi şi la televiziuni.

duminică, 11 ianuarie 2009

Băi, psihanalizabilule!

Din Dilema veche, nr. 256/8-14 ianuarie 2009 nu recomand mai întâi vreuna din obişnuitele rubrici ţinute de ai casei (decât unele, parţial şi acelea), ci minunatul eseu scris, aşa cum mi-era de mult dor să mai citesc şi chiar uitasem că..., de psihanalistul Vladimir Marinov (în traducerea Verei Şandor): Ura lui Brâncuşi. Îmi dau seama acum, recitindu-l, ce mare penurie de eseişti strălucitori - cu scris uşor şi cursiv, dar serios, care să zburde, enciclopedic, prin ştiinţe - se întregistrează în cultura noastră (apropos, Sorin Lavric încântă din nou în ID-ul pe decembrie, lectură plăcută!). Nu ducem lipsă de tufişişti, de prolicşi, de "erudiţi" ce nu mai pot ei cum dau pe dinafară de câtă carte ştiu. Acest eseu mi-a mai adus în minte un lucru: aşa se scria în Dilema, acum nu mai ştiu câţi ani, atât în paginile tematice cât şi în rubricile permanente. Vă îmbii să-l citiţi pe freudianul Marinov şi veţi vedea cum textul lui eclipsează de departe pe cele ale vecinilor de pagină. Nu o zic cu acreală, nu mă bucură faptul că îi simţeam pe ceilalţi ieşind puţin cam şifonaţi din vecinătatea analistului francez. Nu asta e important.

Am mai reţinut din revistă "pomelnicul" decent făcut de Andrei Pleşu lui G. Becali la părăsirea scenei politice. Are mare dreptate A.P. dându-l de straniu exemplu pe Becali, care, spre deosebire de foşti colegi de eşichier mult mai bine văzuţi (chiar de lumea înalt intelectuală), a ştiut să se retragă declarând, stupefiant, că asta merită dacă a eşuat, că "nu sunt capabil". Unde e highlander-ul Th. Stolojan să citească bine, de mai multe ori, şi să decupeze din foaie articolul? Vreau eu să bănuiesc că A.P. bate şaua să priceapă iapa stolojană.

Un Oraşul meu tonic şi lucid produce Lucian Mîndruţă. Da, măi să fie, Bucureştiul nu a fost niciodată sub ocupaţie romană şi asta, încă, se vede. De fapt, dacă ne gândim, nu a avut parte oraşul ăsta nici măcar de o ocupaţie mai acătării. Aceea germană a durat prea puţin (în ambele rânduri) şi a fost una care nu a lăsat urme (poate doar din cele traumatizante: asupra nemţilor).

Mi-a alimentat cu vârf şi îndesat moara polemicii mele surdo-mute cu fiţoşii nou intraţi ai culturii române (de blog şi de revistă studenţească) atenţionarea ironică, obraznică şi a naibii de binevenită a lui Dorin-Liviu Bîtfoi în legătură cu negândita şi mulţumita de sine folosire a cuvântului psihanalizabil. Autorul bănuieşte bine atât autosuficienţa şi sfertodocţia într-ale psihanalizei ale celor care abuzează de bietul adjectiv cât şi utilizarea lui cu sens depreciativ-insultător. Băi, psihanalizabilule!

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Note finale

Vom scrie o carte cu titlul Note finale. E „de sezon”, iar final, aici, nu implică ideea de sfârşit implacabil, de renunţare, de abandon, ci e un împrumut de ordin tehnic din industria parfumurilor de înaltă croitorie şi, dacă vreţi, din a vinurilor nobile de joasă speţă, din alea care se numesc începând mereu cu câte un château. Şi pe care celebrităţile din blogofuckingsferă le cumpără, vezi bine, cu sute de euro. Nota finală poate fi invitaţia la a te pierde de sine. Poftim în beţie!

Trup pe trup. Fiecare golf al trupului ei primeşte în culcuş câte o parte proeminentă din trupul lui, cu toate mirosurile cântând imnuri în fanfară. Asta seamănă cu jocul serios în care, copii-cu-preocupări-precoce-de-oameni-mari fiind, încercam să reîntregim Geea originală, realcătuind în imaginaţie, în timp ce ne zgâiam la harta cea adevărată a lumii, puzzle-ul continentelor acum alungate care încotro, plutind în derivă, segregate de falii. Şi aroma compactă de unisex care umple, apoi, încăperea, strecurându-se greoaie pe fereastră, căzând cu tămbălău mare în stradă.

Nota finală a unui parfum este un soi de concluzie - entuziastă sau dezamăgită, alteori voluptos toropită, ca postcoitum - pe care acesta, parfumul, ne-o împărtăşeşte (uneori strigând ca din gură de şarpe) imediat ce şi-a încheiat încleştarea cu pielea. E comunicatul său de presă, alocuţiunea din încheierea lucrărilor. Eu sunt parfumul, să zicem, iar tu eşti epiderma. Ne întâlnim să schimbăm prin îmbrăţişare ape şi izuri, un troc în care dăm şi primim la nesfârşit, în măsuri tainic dozate, aşa cum şi spune definiţia trocului. Apa de colonie din sticluţă nici nu visează ce savoare va răspândi, asta însă abia după ce va fi regurgitată de porii avizi, odată cu transpiraţia, în protestele inutile ale Ph-ului.

La fel cu vinul. Nas fructos, zice terminologia. Nasul ăsta de care pomeneam (şi nu simpla adulmecare a vinului în paharul pântecos) intră în scenă la un oarecare timp după ce ai izbit vinul de pereţii gurii, l-ai plimbat pe toate papilele şi pe cer şi, apoi, l-ai înghiţit. E un fel de partea a doua a degustării, când ceea ce ai înghiţit, aerul care a însoţit scurtă vreme înghiţitura de vin urcă în nas şi-ţi dă verdictul final: anul, cultura, climatul, zona. An bun, an rău.

vineri, 9 ianuarie 2009

Am

Am redescoperit mirosul dulceag, răbdător al cărţilor de la Univers, întîi ordonînd biblioteca, apoi căutîndu-mi drumul prin anticariatul Sophia (pare că se va închide) şi rezistînd foarte puţin tentaţiilor, numai cu mari eforturi de (auto)convingere. Mi-era dor de aroma asta prietenoasă, inviting, cuminte.

joi, 8 ianuarie 2009

Prezumţia de inteligenţă

Ceea ce urmează a fost cauzat de prostiile de aici: SENATUL EVZ: Prezumţia de vinovăţie bate unde-i place. Am mutat intervenţia mea de pe site-ul ziarului pe blog cu copy-paste, nu merită să mă străduiesc să pun diacritice. Nici subiectul, nici autorul articolului din EVZ:

Este perfect valabil tot ce scrie HRP mai sus si daca judecam faptele si atitudinile 'selective' ale celor care ii sustin pe T. Basescu si partidul sau-marioneta (din care, fara carnet, HRP si altii fac cu mindrie parte).

De ce sus-numitii ignora cu buna stiinta erorile si lipsurile PD-L si ale presedintelui in functie? Aceleasi intrebari, punct cu punct, pot fi puse si domniilor lor... E, totusi, atat de dificil sa si le puna singuri? Daca nu pot, ii ajutam noi. De ce au trecut cu seninatate patologica peste toate mizeriile pupilei PD-L? Este aceasta o pozitie onesta si echidistanta?

In plus, EVZ cui apartine? Lui Dumnezeu preasfintul? Nu este tot parte a unui trust? Cred ca numai in Romania cuvantul 'trust' a devenit o invectiva de pe acum. Datorita unor minti 'aerisite', imbracate in fildes.

Apoi, mai exista inca o explicatie, ca sa ma refer la articolul lui HRP. Prostia unor jurnalisti. Atata pot ei. Nu toti sunt platiti. Unii-s chiar prosti, asa simt ei sa scrie, au si ei simpatii politice si antipatii. Le dati voie? Simpatiile politice exprimate cu rictus propagandistic sunt exclusiv apanajul dv sau ce?

Daca dv ati fost si sunteti inca orbit de admiratia pentru T. Basescu si PDL, fara a o face pe bani (desigur, Doamne fereste, si fara nici cel mai mic interes, certissimo!) de ce pe jurnalisti ii balacariti din start si in corpore (pentru optiuni sau omisiuni), aruncand asupra lor aceeasi 'prezumtie de vinovatie' pe care o huliti fatarnic in articolul acesta inept (bun pentru un simplu gazetar, prost - pentru ca e unilateral, fatarnic retoric, fals nuantat - pentru un ins de cultura dv)?!

Nu vedeti, nu-i asa, unde va situati? Va serviti, arogant si abuziv, de pozitia de 'comentator independent' sau 'invitat permanent' (care o fi titulatura, nu stiu) la EVZ, dar nu numai atit, ci abuzati si de nobila si onoranta postura de 'membru de seama al intelighentsia' pentru a insinua satanic ideea (repetata obsesiv in substrat si la vedere in fiecare articol politic al dv) ca dv aveti dreptul si dreptate cand il slaviti pe actualul presedinte, TB, si partidul lui fara cap, scutindu-i grijuliu, chirurgical, echilibristic, de orice luare de pozitie critica, DAR jurnalistii, cand OMIT sa pomeneasca ce va deranjeaza personal sau OMIT sa aiba aceeasi parere cu cea aparuta in sclipitoarea si neprihanita dv minte, jurnalistii sunt, bineinteles, platiti de trusturi corupte, slabi la argumentele financiare, rauvoitori.

Mai aveti nevoie de multa minte, multa intelepciune, ca sa realizati cit rau faceti presei (acum, cind e singurul nostru dulau de paza) si jurnalistilor de buna credinta, atitia cati au ramas, tocind atita subiectul acesta? Si ce mai dovada de gindire voit strimba oferiti: ziaristii nu scriu ce si cum vreau/astept eu sa scrie, ergo sunt cumparati, sunt 'tonomate'. Mai ginditi-va, mai reflectati naibii, sau acest lucru nu se mai afla printre preocuparile dv actuale, de cand cu propaganda acerba? E ca si cum ii imbiati, mai mieros, mai brutal, sa fie partinitori, dar de partea decisa de dv.

miercuri, 7 ianuarie 2009

În căutarea humorului

Aşa am găsit eu umorul şi liniştea mult căutate.

M-am întors din ţara lui tout est permis, bântuită de duhuri demonice ce mi te purtau de subţiori, nici nu mai apuci să atingi ţărâna, în cele zări şi-ţi dezvăluiau realitatea obiectivă, existentă independent de cunoaşterea noastră, care, deşi percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esenţa ei, totemioare întunecate puse ca podoabe de Crăciun în ferestrele sărăcăcioase, luminate cât pentru a putea fi privite doar în treacăt (cam cât durează remuşcarea născută dintr-un păcat zglobiu) de oamenii simţitori care nu au mai apucat să vadă aşa ceva în viaţa lor. Gustat un aperitiv de necinstire, servit neglijent în aburii roşietici şi împuţiţi ai păcatului, ai pulberii de sânge menstrual care zugrăvea - de altfel, fără pic de talent - până şi aerul îngheţat dimprejur. Pornisem de acasă, mânat de hamuri şi mâini nevăzute, spre o recăpătare a humorului şi am dibuit, în schimb, o pasivitate oligofrenă înotând liberă în apele sale, abandon făţiş, pat alb şi solitar care mai şi spera că o să-l încălzesc în lipsa ei ca un prostu' satului care nu simte mirosul coptului pe cale a i se coace.

Călăuzit mai mult de presimţiri, am sosit cu bine acolo unde trona pe un taburet cu picioare murdare diavolul în persoană, ţinând-o pe ea în poală, afectuos, ăsta poate fi foarte afectuos. Unde altundeva s-ar fi simţit el mai cuceritor decât în spaţiul meschin al unui apartament de bloc, adresă necunoscută, oraş mic, într-o noapte ce se spânzura din pasiune, încet, imperceptibil, între miezul ei şi ziuă? Acolo se lăfăia diavolul, şi încă ăl mare, urechile îmi ţiuiau, aşa am ştiut că e el, pe diavol nu-l gândeşti, mulţumit să fii dacă ţi-e dat să-l analizezi auditiv ca pe un ţiuit şi atât, prin pereţi auzeam gâlgâitul cuvintelor rostite în acea unică încăpere luminată, cuvintele încercau şi ele să-mi ajungă la urechi, dar nu izbuteau altceva decât a-mi lovi sufletul cu pumni mari şi grei.

marți, 6 ianuarie 2009

Dezamăgirile care fericesc

Tăvălugul dezamăgirii precoce – ţinta Guvern - trece, cu smucituri, prin toată presa românească. Nu afirm asta cu sarcasm, ci cu fior de nădejde: e semn că aplaudacii (care ar fi trebuit să rămână jurnalişti critici şi atât, indiferent care din simpatizaţii lor ar conduce ţara) încep să-şi scuture inteligenţa de balastul ploconist şi să vadă crud, sau aşa cum e, realitatea. Da, inclusiv EVZ! Pe poziţii, toată lumea; numai graţie presei - ce presiune pe "capul" său! - un nou ciclu de tunuri financiare, reformă mimată şi imobilism economic poate fi prevenit (sau atenuat).

Bine, în minţile multora se va produce o ruptură schizofrenică ireparabilă, ca urmare a deosebitului efort de a purica şi amenda selectiv doar miniştrii PSD (aşa cum erau obişnuiţi). În schimb, totul va rămâne, probabil, calm şi strălucitor în mintea celor care au uitat să facă ziaristică şi s-au obişnuit cu propaganda. În propagandă, musai să te fereşti a-ţi trăda înaintea publicului scepticismul, luciditatea ce îmbie la fatalism. Trebuie să CREZI. Să dai dovadă clară că crezi tot ce-ţi iese pe pix şi pe gură. Şi să ignori, zâmbind către viitor, toate argumentele şi faptele care te contrazic, indiferent cât de plauzibile şi (in)decente ar fi ele. Vezi cazul hilar/trist Traian Ungureanu – un ziarist copleşitor de talentat, cam compromis moral acum, la apogeul carierei, din cauza unor opţiuni politice inflexibile, mult prea rigide pentru calitatea oamenilor pe care acestea, opţiunile, îi îmbrăţişau necondiţionat.

Consider că e mai mult decât primejdios (măcar pentru sufletul propriu) să ţii nestrămutat şi cu multă indulgenţă în braţe, în România, un politician, o grupare politică. Această demisie critică venind din partea unor intelectuali, cu atât mai straniu şi mai descalificant pentru gândirea şi opera lor. Şi asta se petrece într-o ţară care NU e Franţa de acum 30 de ani, cu diferenţe limpezi de doctrină şi moralitate între gaullişti şi gauchişti. Băsescu nu ajunge nici măcar la nivelul stelelor lui De Gaulle (deşi, în mod stupid, cu prilejul referendumului, a fost comparat în presa fidelă cu Generalul). Aici, când optezi pentru un partid sau o alianţă, nu ştii niciodată cum ajungi, peste noapte, de la dreapta la stânga. OK, cică nu ar mai exista dreapta şi stânga aşa cum le cunoşteam noi din istorie, dar mă tem că poporul e mereu mai conservator decât vor bucătarii ideologici să accepte, mai ales alegătorii de dreapta, care nu-s situaţi acolo dintr-un moft idealist.

Jurnaliştii nu au altă misiune (nu le şade bine curteni, periclitează însuşi ziarul prin asta) decât să despice fără milă firul în patru, indiferent din scalpul cui iese acel fir, că e roşu sau brun. Sigur, nu ei conduc ţara sau trasează strategii, dar, mai ales din acest an, măcar cei care se pricep la chichiţele administrative, să încerce să urmărească fiecare leuţ cheltuit din banii noştri. Nu am altă speranţă decât în munca lor, în dezvăluirile lor, care sper să oprească la timp orice scurgere masivă din bugetul public, orice tentativă de parazitare a acestuia. Justiţie nu avem de la cine cere. Nu, nu aştept ca guvernanţii să fie sufocaţi de media cu acuze fără acoperire şi prezumţii de vinovăţie, nici demolarea actualului guvern înainte chiar a observa încotro ne îndreaptă. Dar nici iertaţi aprioric doar pentru că-s, în parte, din PD-L.

Ideologia românească (de dreapta), aşa cum o visau cu ochii deschişi neînchipuit de utopicii din intelighenţia, a „decedat” înainte de a se naşte, în faza diviziunii celulelor. Ca întotdeauna pe meleagurile astea de basm, se dezvoltă în răsad acum doctrine extrem de „originale”: va trebui să acceptăm cât de curând că avem, de fapt, de ales partidul cu cea mai echilibrată balanţă între interesele clienţilor săi şi dorinţa (capacitatea) de a face ceva pentru neam. În rest, liberali, social-democraţi, vax! Hai să ne prefacem că avem şi noi politică modernă, cum ar veni. De aceea, nu înţeleg cum intelectualii de elită, puţini câţi sunt, pot fi prostiţi aşa lesne, în ascuţimea lor culturală, de orice guraliv care plimbă anticomunismul lipit oportunist de frunte… Eu unul nu-i demonizez şi cred că prea puţini "ziarişti de trust" sunt plătiţi să o facă (a nu se crede intelectualii mai însemnaţi şi mai influenţi decât sunt!), aşa cum, isteric şi penibil, pretind ei. Încă am aşteptări mari de la domniile lor, în ciuda faptului că s-au compromis, s-au acoperit de bună voie de ridicol, neavând tăria autoironiei nici măcar în ultimul ceas.

vineri, 2 ianuarie 2009

A străluci pe seama altuia

Am rătăcit captiv prin Jurnalul lui Julien Green, reeditat la Humanitas în 2007 (o antologie insuficientă, în opinia mea, din volumele I-IV - atâta cât au socotit de cuviinţă să selecteze pentru noi editorii şi traducătorul Modest Morariu; ca în cazul lui Jules Renard, de altfel). Prima carte din 2009, iată! Foarte bine tradusă, iscusit, elegant alese sinonimele; din păcate, cu multe greşeli de culegere. O lectură-şcoală, aş cuteza să spun. Înduioşător cum se străduieşte impresionabilul Green, în caiete, să-şi sublimeze, să-şi civilizeze, să-şi mascheze hiperpudic senzualitatea dezlănţuită (ghicită printre rânduri sau mărturisită de-a dreptul, fireşte, în formulări "cuminţi", sfătoase, binecrescute). În unele dăţi, am fost gata a crede că aceasta-i plămada din care i s-au născut zecile de romane: imperioasa nevoie de a se echilibra, de a face frecventabile înclinaţiile erotice, trebuinţele trupului (hm, chiar de a le justifica, deşi nimeni nu i-a cerut făţiş socoteală!) contrabalansată de compulsia de a-şi spovedi total aceleaşi înclinaţii (ce contraveneau atât educaţiei primite în familie, cât şi opţiunilor sale de ordin spiritual-religios: catolicismul ferm, bine interiorizat). Pentru a le putea converti artistic? Pentru a fi izbăvit, spirit credincios fiind? Până la urmă, din "caznele" sufleteşti şi culturale cărora singur li s-a supus în peste nouăzeci de ani de viaţă, pare să-i izbutească balansul.

Scrie foarte bine şi D. Anzieu - Psihanaliza travaliului creator (dar despre Valery): "În aceste două explorări (cea a resurselor corpului şi cea a posibilităţilor gândirii, n.m.) voinţa de totalizare este cât se poate de clară la narator. La fel de clară e şi intenţia de a menţine distincte aceste două ordine, de a separa Eul psihic de Eul corporal, aşa cum adolescentului îi place să exerseze în această direcţie şi aşa cum nevroticul obsesional îi duce tehnica până la un grad patologic."

Ofer, în cele ce urmează, nişte fragmente (antologia conţine din belşug rostiri aforistice demne de iluştrii moralişti francezi), gânduri, idei, mâhniri din care unele, de mi-ar fi aparţinut, m-ar fi ajutat să punctez definitiv (poate) în unele polemici. Totuşi, într-o altă formă, răs-răsucindu-le, le-am tot dat târcoale şi eu pe aici (sau în corespondenţa cu prietenii, unde încercam aproape cu disperare să lămurim de ce la texte generaliste primim intervenţii ad hominem la subsol, adică: scrii aşa pentru că eşti tâmpiţel în loc de: simt că te înşeli, uite cum cred eu că stau lucrurile), atunci când fariseismul pedant, admirarea buricului propriu şi stilistica seacă întâlnite pe alte bloguri mă exasperau, eu - proaspăt blogptizat. Mai târziu, m-am surprins şi pe mine suferind de primele semne ale unei găunoase, precoce mulţumiri de sine... Dar şi lovit aiurea sub centură pentru un punct în titlu - pe masa_pustie, pentru o virgulă la apoziţie - pe blogul faimosului Radu Iliescu (nu conta că textul la care comentam conţinea inepţii savant formulate, la citirea cărora Dumnezeu şi dl. W. Shakespeare trebuie să fi râs cu poftă, virgula mea era flagrant absentă!).

Julien Green are cuvântul:

"... Cineva îmi spune: 'Fiecare om caută întotdeauna să-şi umilească aproapele.' Mi-e teamă că e cumplit de adevărat. Mania noastră de a avea întotdeauna dreptate, de exemplu, nu-i altceva, ca şi dorinţa de-a străluci pe seama altuia, ca şi răutăţile nestăpânite care ne umplu gura."

"Inutilitatea oricărei discuţii mi se pare din ce în ce mai evidentă. Nu discutăm ca să ajungem la adevăr, ci ca să ne impunem punctul de vedere şi să-l exterminăm pe interlocutor. Vrem să dispară, să nu mai existe, doborât de umilinţă şi ruşine. (...) Faptul în sine nu prezintă cine ştie ce interes, dar totul este bun ca să obţinem glorificarea eului nostru şi victoria totală a orgoliului nostru. Am văzut oameni blajini, gravi, înţelepţi, devenind fiare turbate pentru un amănunt de cronologie sau de ortografie."

"Wilde spunea că partea tristă a bătrâneţii nu-i că ajungi bătrân, ci că rămâi tânăr."

joi, 1 ianuarie 2009

Praf fîn ochi

Sunt lumi întregi pe care nu le cunosc, de care nu am auzit măcar, sunt idei care nu mi-au trecut niciodată prin cap şi, cu toate acestea, nu mă consider mai sărac, nu trebuie să mint ca şi cum aş vrea să mă apăr, ce să apăr, când, minţind, eu deja nu mai sunt, sunt praf în ochi.

Disponibile, dar însoţite
. Aşa se vindeau anumite produse, ca nişte fecioare, pe vremea comunismului, cu „însoţitori" obligatorii: la o bicicletă - un iepure, o gâscă pentru maşina de spălat, peşti la pâine sau feştilă (fitil) de lampă! Îi ţineam, în acest fel, ÎN VIAŢĂ pe oamenii muncii de la oraşe (țineți minte: baie de două ori pe săptămână, toată familia în aceeaşi apă), cei mult regretaţi astăzi de majoritatea românilor (remember refrenul: „pe vremea lui Ceauşescu, cu toţii aveam un loc de muncă asigurat”, deci „era mai bine”). Nu mai contează că produceau lucruri inutile, nevandabile, care nu rezistau nici unei concurenţe, nici măcar în CAER, lucrau numai ca să nu stea locului, cui îi mai păsa de calitatea şi necesitatea acelor false mărfuri? Cui îi pasă acum că atunci nu aveai ce cumpăra cu banii și se făceau cozi rușinoase la produse de primă necesitate? Au fost date uitării sfertul de pachet de unt, pâinea neagră ca tureacul, zahărul raționalizat, ca-n starea de asediu, vânzarea pe sub mână a produselor exotice, la care ajungeau doar micii și mari ștabi.

Cu un bunic frânt în închisorile politice şi combatant anti-sovietic şi un tată nedreptăţit profesional din cauza dosarului nesănătos al bunicului, nu cred că aş putea fi bănuit de simpatii pro-comuniste sau de nostalgii ceauşiste. Totuşi, nu de multă vreme (posomorât foarte de amintirea maturităţii precoce adusă firii mele de privaţiunile anilor '80), am avut un gând limpede, lucid, de punere în îndoială a rostului radioului Europa liberă. Ce naiba era asta: Rezistenţa pe unde medii şi scurte? Doar atât a izbutit, în lupta cu „hidra", consistentul (totuşi) exil intelectual românesc în anii totalitarismului: să se adune parţial şi să peroreze sub umbrela unui post de radio? Să poarte o guerrilla de odaie antifonată? Mi se va spune că se încerca crearea unei impresii de recuperare a normalităţii (emisiuni muzicale, critică literară, emisiuni politice), însă ce mult aduce asta cu mioritica, jugănita „rezistenţă prin cultură" a celor rămaşi, întru veşnică adormire de conştiinţă, înlăuntrul graniţelor! Dar, oare, atitudinea asta distant-aseptic-rebelicoasă ce efecte perverse avea? Oare, pe lângă o nuștiuce reanimare a speranţei, nu sădea şi o anumită uşurătate, o acceptare mai lesnicioasă a realităţii (altfel, intolerabilă, umilitoare) de afară? Nu zic acum că taman E.L. a pus umărul la perpetuarea comunismului în România. Au avut grijă de amănuntul acesta (de supravieţuirea în anii '80 a terorii post-teroare - definitorie pentru anii '50) informatorii, turnătorii: rudele, prietenii, colegii noştri. Las întrebările aşa, fără răspuns, sunt destul de scandaloase, dar fie-mi îngăduite, nu vorbim aici despre îngeri.

Noaptea e nefiresc de albă, întunericul - neputincios în trânta cu zăpada. Mai e şi Luna, care trimite, cu mişcări suspecte, de moartă, bezele reci de dincolo de nori.