Indispus de gazetă

Ameninţ de mai multă vreme cu despărţirea de Dilema. Acum câteva luni, motivul era subţietatea cernelii şi dorul lelii cu care se redactau articolele, majoritatea (nu "marea majoritate", deştepţilor) slab rezistente la relectură. Poate că am aşteptat de la revista asta mai mult decât poate da (aştepţi mai puţin, dau mai mult, nu-i aşa?). Nu credeam că va deveni un fel de supliment de weekend - dar fără rebus, horoscop şi sudoku - pentru intelectualii obosiţi şi pentru proaspeţii absolvenţi de oarece şcoală superioară, puţin cam neiniţiaţi despre cum vine treaba cu gândirea.

Dacă nu mi-ar fi adus poştaşul gata completată, cu de la sine putere, chitanţa pe care o plătise din banii lui, cu abonamentul pe încă trei luni, Dilema ar fi făcut deja parte din cortegiul publicaţiilor pe care le privesc cu jind la tarabe, dorindu-mi în mod iraţional (nu "la modul iraţional", deştepţilor), să le posed, răsfoiesc, citesc pe toate simultan.

Eu nu găsesc nici o justificare inteligentă în a-mi plăti singur iritarea. Gazeta asta mă irită (şi nu în sens provocator) tot mai mult. Seamănă tot mai mult cu un cerc închis, un trib cu pretenţii selecte în interiorul căruia "somităţile" fondatoare sunt intangibile, inamovibile, salarizabile, indiferent ce elucubraţii publică. Ca la Teatrul Naţional. Ca la primărie. Or eu vreau să încetez a mai plăti nişte epuizaţi ca să-mi zgândăre nervii. Am crescut cu Dilema, cum place-mi să spun, locul ei în formarea mea va rămâne de neconcurat - trebuie recunoscut. Ajunge, însă.
Ce m-a înecat aşa? Ultimul număr mi-a fost chiar nedigerabil. În afară de reîntâlnirea savuroasă cu Dan C. Mihăilescu, senzaţii de supraîncărcare biliară pe linie. Prezenţa Luciei T (de parcă, după lectura articolului semnat DCM, zeama aia de opinie, construită precar în jurul ideii de criză, mai putea spune cuiva ceva), faptul că A. Gorzo "salvează" în mod neaşteptat Vicky Cristina Barcelona (W. Allen, 2008), după ce că, practic, mai ieri a desfiinţat The Reader. Sunt un fan aproape idolatru al lui W. Allen - pentru că: senzual, mizantrop, self-oriented ca mine. Îmi place că s-a insinuat fără false ipocrizii în toate filmele sale, şi-a etalat an de an nevrozele cu maxim şi sfidător exhibiţionism, în fiecare peliculă (ceea ce unora, defecanţilor în ţiplă, le repugnă, iar mie îmi pare delicios, de iubit). Cinstit, acest din urmă film este subţire de tot. A. Gorzo găseşte, totuşi, în el resurse post-menstruale de a-l scoate basma curată. Permis fie-mi să mă îndoiesc şi mai tare de acurateţea opiniilor sale de unic critic de film - manifest - al Dilemei vechi (l-am admirat suficient ani de zile).

Şi apoi, dezamăgirea a avut şi un capac: MATEI FLORIAN. Omul acesta nu şi-o fi dat seama, dar în ultimele nuştiucâte cronici, foloseşte acelaşi tipar de abordare: supa reîncălzită. L-am suportat cu Portishead, cu Tricky, cu Metallica, cu ... Dar când a ajuns la The Prodigy, deja supa a dat în clocot. Şi gazu-i scump. Adio şi n-am cuvinte, d-le tânăr-celebru-cu-scris-atrăgător M. Florian. Cel cu "recenzii sexy". Nu mă deranjează atât ce a notat, pe bună dreptate critic, despre recentul album marca The Prodigy - Invaders Must Die (împărtăşesc total partea asta - infimă, de altfel, în economia rubricii). M. Florian se ocupă, însă, pe întinderea a trei sferturi de articol să trateze cu o condescendenţă primejdioasă greu de contestatul "fenomen Prodigy" - în timp ce detaliile "tehnice" precise, aşteptate şi nemetaforizate, privitoare la sonorităţile noului release lipsesc. Nu-s câtuşi de puţin interesat să-mi facă el istoria ironică, de olog al ritmului, de scared pussy al beat-ului sălbatic, a ceea ce au însemnat Thornhill, Howlett, Flint şi Maxim Reality pentru muzica techno (trip hop, big beat, rave) - "glorie iluzorie", "incapabili să ţină pasul cu vremea", cică.Strădania de a-şi face articolele sexy este uneori prea la vedere la MF şi se întâmplă ades să fie însoţită de urât mirositoare emanaţii gazoase. Vezi, de data asta, povestea cusută cu aţă albă cu cetăţenii şi vecinii. Iar când a afirmat că Poison ar fi "datată", învechită, laolaltă cu Out of Space, am stins imediat televizorul. Întâmplarea face ca ieri să fi urmărit pe DVD, aproape în pragul lacrimilor, concertul din Milano, Touring The Angel, al celor de la Depeche Mode. Chiar remarcasem, mişcat, cât de intens vibrase publicul la piese din anii 80 ale trupei de dark-electro/pop. Spune-le tu, Floriane, celor 'jdemii de fani DeMo că Never Let Me Down Again e "datată". În ăstfel, ai avea şi dumneata ocazia să constaţi cum se simte omul făcând duş cu salivă.

Pe scurt, numai prostii, logică de om neîmplinit. Nu ştiu cu ce se ocupa MF în era prodigioasă, probabil rostea cu dicţie poezii învăţătoarei ca să-l ia la olimpiadă sau freca fetele cu zăpadă în curtea liceului. Cert e că nu se arăta deloc curios să simtă, să înţeleagă - cu capu-n difuzoare - cât de avangardiste, tulburătoare (scăpând capacităţii şi tentativelor fâsâinde de retro-intelectualizare ale unor boi) sunt sunetele neasemenea, demonic-antrenante made by Howlett. E greu cu muzichia asta. E foarte delicat, nu zic nu, să scrii despre sunete. Mai uşor, totuşi, cu pianul pe scări.

Odă meseipustii

Here is a song from the wrong side of town

Where I'm bound to the ground by the loneliest sound
And it pounds from within and is pinning me down

Here is a page from the emptiest stage
A cage or the heaviest cross ever made
A gauge of the deadliest trap ever laid

And I thank you for bringing me here
For showing me home
For singing these tears
Finally I've found that I belong here

Da...În curând, din nou, în România...

Stinge lumina!

Prin grija companiei italo-române de electricitate, zona Vest, astăzi NU am avut parte de beneficiile directe şi indirecte ale curentului electric timp de (estimez) 12 ore! Mai e nevoie să sting lumina, Bucurenci, laolaltă cu blogosfecla? I don't think so. În plus, azi am tuns pomii din grădină (dacă ar fi fost curent la priză, aş fi stat în casă la computer, probabil, mare parte a sâmbetei) şi am plantat un tei chiar în faţa ferestrei. Destul de ecologist?

Mă flatez, deci exist! Oglindă, oglinjoară...

Musai să transcriu iarăşi din Dilema veche cea nouă: nr 267, 26 martie - 1 aprilie 2009. Veţi vedea, cu o măgulire neaşteptată a imensului meu amor propriu. Spune Dan C. Mihăilescu aşa (iată, plăcut surprinzătoarea "performanţă" de a-l cita aici de două ori, în mai puţin de 24 de ore, pe DCM):

"Fapt e că presiunea copleşitoare a cotidianului, asociată cu campaniile mediatice tot mai agresive, ori mai subtile, pentru înscrierea unei noi apariţii editoriale în strategii complexe, totul cuplat cu viciile criticii literare (aservirea editorială a recenzenţilor de întâmpinare, malformarea conştiinţei receptoare, cultivarea partizană a prezentului în dauna tradiţiei literare ş.a.) îl fac pe cititor nu doar dependent de colţul publicitar de gazetă, dar şi captiv modelor, 'fiţelor' orei, total aburit şi tot mai îndepărtat de Lecţia marilor şcoli narative (mă limitez la roman ca fiind genul popular prin excelenţă)."

Dacă nu sună încă destul de familiar, poftiţi(-mă) aici: Zburătăcind printre clasici. Dulce vanitate... Oricum, textul meu este mult mai mai viu şi mai închegat, aşa vehement cum îl ştim, decât platfusul scremut umorizat al LUCIEI T ("În fond, Homer, Dostoiveski şi Balzac ar trebui să se găsească la preţuri rezonabile, că au murit de mult şi s-au tot reeditat.") din aceeaşi Dilemă. Nici Bogdan-Alexandru Stănescu nu e mai presus, ba chiar cred că articolul lui este mai slab decât al T. Nu-s curios cum fura el cărţi de la bibliotecă. Vai, câtă sete de cultură! Unde era ALŞ când a fost "selectată" terorista?!

Ce spuneam eu acolo (pentru cei care nu vor merge pe link):

Cine poate fi atât de naiv să aştepte cu seriozitate ca tinerii în curs de iniţiere beletristică să-şi rupă spatele cu de-alde Călinescu? Nu vor proceda aşa. Speculez eu, pe această cale, la ce îi va duce mintea: îşi vor lua raţia de cultură şi se vor lăsa "coordonaţi", din comoditate, de pe blogurile intitulate (nu neapărat confirmate ca) livreşti. Acolo unde ştiţi de pe-acuma ce îi aşteaptă: apariţii calde, călduţe, fierbinţi sau sălcii - criteriul comun de selecţie este mai cu seamă noutatea, dictatura noului. Îi mai aşteaptă: viteză, ştiri nerumegate, veşnicul şi seninul acum.

Ferească Dumnezeu ca aceasta să fie soarta literaturii clasicizate - aşezarea ei pe un raft prăfuit al istoriei, doar pentru că şi cronicarii (ad-hoc) au consimţit să se predea, să cedeze critic, molipsiţi de consumism, de actualism, de tentaţia imediatului şi, mdeh, a contractului!

Tournier, ultimul Mare

"Michel Tournier este, nu doar pentru mine, cam ultimul mare scriitor francez în sensul vechi, temeinic (inclusiv interbelic) al termenului, de raliat la nume precum Camus, Montherlant, Marguerite Yourcenar."

***

Aşa cred şi eu. Are vreun rost să mă ostenesc să spun de ce? Puneţi mâna şi citiţi neîntârziat opera... numelor, dacă, până la ora asta (în mod inadmisibil, desigur), nu aţi făcut-o deja. Sunteţi puşi la punct? OK, atunci recitiţi-i! Bine, toate cărţile merită să fie citite, dacă am avea vreo două-trei vieţi, şi dispoziţia necesară. Dar nu avem. În cazul ăsta, cei patru enumeraţi mai sus devin o plăcută obligaţie pentru lectorul care se respectă. :)

***

"Îl simţi pervers, îl bănuieşti de homosexualism sau pedofilie când îi vezi personajele vicioase la modul hipnotizant. Tournier este un virtuoz al viciului. Răul lui misterios şi cultivarea ambiguităţii te fascinează chiar şi când nu eşti în acord cu universul fetid al unora dintre cărţile sale."

***

"Acum are 85 de ani, locuieşte de-o jumătate de veac la ţară, îşi adoră grădina, e celebru dar singur, a rămas impregnat de catolicism şi de cultura germană, Mitterrand îl admira şi-i făcea vizite acasă (prilej cu care bietul scriitor şi-a dat seama că toate farfuriile îi erau ciobite) şi, fireşte, juriul premiului Nobel l-a ocolit sistematic. Zice, de altfel, singur: 'În fiecare an este citat numele meu. E adevărat că sunt nobelizabil, dar Premiul Nobel nu ajunge niciodată la nobelizabili. De multă vreme Academia din Stockholm a hotărât să surprindă şi să dejoace pronosticurile, acordând premiul celui mai obscur'."

***

Ce a mai rămas necitat de mine din oportunul şi plăcutul articol găsiţi aici: DAN C. MIHĂILESCU: Notaţiile omului ciupercă.

Ziua de naştere a ASR Principesa Margareta a României

LA MULŢI ANI!

Scrisul-trădare

ARTIST: Zhang Yibo

Virginia Woolf (O cameră separată), citată la ”subsol” în cuprinsul adâncului, luxuriantului eseu al Simonei Sora - Regăsirea intimităţii (lectură în curs). M-a izbit într-un anume fel, amintindu-mi amar de scrisul „sportiv”, practicat cu ochii băloşi întorşi nu înspre sine, ci către publicul admirator, cel care încurajează la un moment dat nu evoluţia sau inventivitatea, nu preschimbarea continuă, ci încremenirea în îngustimea aşteptărilor pe care le are „asistenţa” virtuală de la tine, dându-ţi târcoale, în mod prefăcut elogios, pe bloguri. D-na Sora formulase mai inspirat, cu referire la autorii suspectaţi de „contrafacere interioară", sub presiunea comandamentelor (desigur, bine intenţionate ale) vreunei somităţi a criticii: „falsificare deliberată a conţinuturilor sufleteşti", „suspendare a sincerităţii".

Anumiţi bloggeri care simulează originalitatea doar atâta timp cât îşi câştigă de parte-le suficienţi aplaudaci, demisionând, apoi, grăbiţi, băltind, odată ajunşi acolo, în sterile sforţări de a-şi satisface lăudătorii, de a-i uimi prin... previzibil. De a compune texte conforme cu lungimea aplauzelor regizate din off. De a scrie, până la urmă, ca ei, ca "iluştrii" oameni-instanţă ai webjurnalului (asta fiind summa ofrandelor pe care un firav boţ de scriitor crede că le poate aduce spectatorilor ”fideli”, care-l otrăvesc lent cu osanale). Celebrii autişti ai salonului www. Musculoşii „intello” cu nicknames. Agorafobii autoritari ce zburdă nestingheriţi, grafomaniac, doar în cyberspace. Fiţi convinşi că ei - cât simt, instinctiv, că astfel pot ţine creativitatea şi elanul cuiva în nevăzut frâu - laudă, curtează! O subtilă acţiune de vasectomizare prin hipnotizant elogiu a harului cuiva, căreia fragezii blogosferei, firile vanitoase, aspiranţii îi cad lesne pradă. De unde ştiu eu? Faceţi o revistă personală a blogurilor (începând cu cele proprii, continuând cu blogroll-ul). Da, nici cel de faţă nu-i scutit de in(tro)specţie.

Veţi descoperi suflete frânte în aşteptarea criticului mântuitor. Peniţe electronice, implorând tăcut vizita (darmite comentariul!) a măcar unuia din ”cei cinci mari”, prezenţi în toate linkurile adunate sub genericul ”citesc-ling în fund” pe mai toate site-urile diaristice. Nu înseamnă automat că orice apreciere şi orice încercare de fixare în cutare canoane trebuie tratate paranoic. Dar, vigilenţă! :)

V. Woolf:
”Atâta timp cât scrii ce vrei, numai asta are importanţă şi nimeni nu poate spune dacă are importanţă pentru câteva secole sau doar pentru câteva ore. Dar să sacrifici fie şi cea mai mică parte din întregul viziunii tale, o nuanţă de culoare, din respect pentru cine ştie ce director cu cupă de argint în mână sau pentru un profesor cu o riglă pe care o ţine ascunsă, înseamnă să comiţi cea mai abjectă trădare.”

Din nou despre Dilema. SS-iştii ortodoxiei

În anul de greaţă 2009, Dilema veche încă mai intrigă (am mai spus asta?). Intrigă, poate, pe unii. Mie chiar îmi cântă al naibii de bine în strună: îmi place ce citesc! Iarăşi, nu mă refer la tema de număr (Distracţia în comunism).

Andrei Pleşu notează nişte gânduri, stări, zile ce-i trădează mintea aflată într-o acută şi intens aşteptată trezie. M-am toninfiorat (simpatetic) la contactul cu atitudinea domniei sale faţă de proliferarea ameţitoare a celulelor aşa-zis tradiţionalist-religioase, cu apucături şi sferto-idei demne de Schutzstaffel. Ceea ce A.P. - mai coroziv decât pot eu fi vreodată şi fără intenţiuni insultătoare la adresa musulmanilor - numeşte: facţiunea musulmană a ortodoxiei. Pentru a aduce fenomenul mai aproape de preocupările şi sfera de interese ale unor internauţi, aţi putea verifica singuri ce orori de (musculo)gândire nedilematică apar (alături de analize pertinente), nu fără o oarecare frecvenţă, pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie a Bookblog.ro (despre valenţele pedagogice ale "violenţei corectoare" în familie, de pildă: "Recursul la violenţă nu este norma, ci sarea în bucate, excepţia, care poate servi în circumstanţe speciale, ca şi toiagul tatălui din iudaism, dacă este folosit judicios, şi dacă ceva mai poate fi salvat. Rafinament care sigur le scapă modernilor care, cu un dos de palmă indolent, înlătură indefinitele nuanţe care se ascund în spatele gesturilor cele mai mărunte" - Citeste intregul articol. E posibil să mă urâţi de-a binelea că v-am trimis acolo.)

Andrei Pleşu - Note, stări, zile:

S-au înmulţit, în perimetrul vieţii creştine, inchizitorii. Personaje sumbre, cu judecată tranşantă, siguri de dreptatea lor şi de îndreptăţirea pe care le-o dă certficatul de „drept-credincios“. Vorbesc în numele lui Dumnezeu, anticipează Judecata de Apoi trimiţîndu-te, antum, în iad, te ceartă, te supraveghează, te somează să te aliniezi unei conformităţi pe care o decretează drept absolută. E ceea ce mi s-a părut că pot numi fracţiunea musulmană a ortodoxiei. În preajma reprezentanţilor ei, te cuprinde o difuză nelinişte. N-ai nici o şansă. Tu, păcătosul, ai de dat socoteală unor soldaţi intransigenţi ai credinţei, unui soi de Gestapo al dogmei. Credeai că a fi creştin e a sluji o religie a iubirii, a compasiunii, a bucuriei mîntuitoare. Credeai că smerenia, îngăduinţa, iertarea sînt conceptele cheie ale credinţei tale. Credeai că e ceva de învăţat din curajul hristic de a sta la masă cu vameşii, de a lua apărarea hoţilor şi a tîrfelor, de a opune leviţilor modelul „bunului samaritean“. Dar te-ai înşelat.

Ortodocşii musulmani au drept singură ocupaţie judecarea aproapelui, rigorismul literalist, disciplina militară. Sînt euforici ori de cîte ori au ocazia să dea de pămînt cu „deviaţioniştii“, cu „neîmbisericiţii“, cu toţi cei care nu idolatrizează patria şi neamul. Palizi şi insinuanţi, ei sînt mereu cei care ştiu, care gîndesc corect, care au drept de viaţă şi de moarte asupra con-cetăţenilor lor. Trebuie să-ţi fie frică de ei mai mult decît de Domnul. Siguranţa de sine e marea lor performanţă, alături de îngheţul inimii. Trăiesc în voluptatea juridicului şi a măsurilor punitive. Sînt trezorierii justeţii, cavalerii militanţi ai unei înregimentări care se poate dispensa oricînd de atributele libertăţii.

Fireşte, ortodocşii musulmani nu sînt o tabără omogenă. Printre ei sînt şi spirite barbare, monumente de prostie pioasă, caftangii cu psihologie de gaşcă, dar şi spirite mai subtile, cu referinţe culturale bine asimilate, buni scriitori, buni dialecticieni. Şi unii, şi alţii au însă în comun încruntătura. Inapetenţa pentru surîs. Furia lor apologetică are un singur efect garantat: scuipi în sîn şi te îndepărtezi, temător, şi de ei, şi de schimonoseala pe care o dau drept doctrină creştină. P.S. N-aş vrea să aduc, prin rîndurile de mai sus, nici o ofensă unei religii sau alteia. Nu toţi ortodocşii au apucături „musulmane“ şi nu toţi musulmanii sînt fioroşi.

Gorzo "cronicizează" - sceptic, nemulţumit, precoce-înăcrit - despre The Reader. Aş vrea să-mi placă ce şi cum scrie, dar dragoste cu de-a sila nu se (mai) poate... În schimb, în sfârşit!, ALŞ practică un Turism cinefil printr-o (celebră) revistă de critică cinematografică - Positif - şi nu (încă) una de modă-bârfuliţe-filosofie de cafenea.

A câta oară, deja!, îl citez "de bine" pe Cezar-Paul Bădescu - dar mă număr printre cei care adoră să admită, când e cazul, că s-au înşelat hulind?! Tratează cu obidă justificată - Şi jucător, şi arbitru - un "subiect" pe care eu l-am ignorat cu bună ştiinţă, din motive de stomac întors pe dos: previzibilul, penibilul, istericul şi deja răcitul "divorţ" cu scandal al lui Traian R. Ungureanu de Cotidianul. Ani de zile, comentatorii pro-băsescieni, găzduiţi generos de gazetele prezidenţiale (care nu, nu-s tonomate), au lătrat cu risipă de talent la practica "oneroasă", "neloială", "neconcurenţială" a Jurnalului naţional de a publica rubrici premanente ţinute, inclusiv pe timpuri electorale, de politicieni activi (recte, scuzaţi, Adrian Năstase). Când a venit vorba de postura similară a Ungureanului, mâlc toată lumea (citeşte: prietenii)! Well, în cele din urmă, în sens contrar gestului de gentleman al lui Sever Voinescu, pateticul propagandist care a ajuns TRU a plecat de la gazetă cu poalele-n cap şi cu fundul (carierei de jurnalist, probabil) în mod deloc apetisant dezvelit.

Altfel decît înainte*

E o "urmă de creion" dintr-o carte despre care aş fi vrut să scriu mai devreme:

"număr în fiecare dimineaţă banii pentru pîine şi ziar. Din cînd în cînd primesc de la măcelar cîte-un rabat pentru şniţel sau duc acasă resturi de tapet cu păsări şi stele şi alte desene demodate. Dacă nu mă mai gîndesc că lumea o să rîdă de mine sau mă crede nebună, încep să sar într-un picior în jurul propriei umbre sau dansez desculţă-n zăpadă.

Cîteodată am chef să opresc oamenii necunoscuţi şi să le şoptesc la ureche ultima mea poveste sau să le dăruiesc inelul cu chihlimbar de pe deget, fluturii mei, pletele şi ce mai am. Şi peste tot îi întreb pe bărbaţii grăbiţi ca tine dacă le place Brahms."

*Francisca Ricinski - Trenul fără roţi, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2008. În curînd.

Fotogrăiri, fotogări, gări, fantasme şi... un roman

Plec la Paris, asta e noutatea! Nu azi, nu mâine, abia poimâine. Am fost delegat acolo, ales de pe lista scurtă, la Salonul de scrisori-scrise-de-mână-pe-hârtie. Orişicât, nu m-am priceput să-mi maschez (a se citi: să-mi mint) deverbalizarea progresivă din ultima vreme şi regresul la imaginea nudă. Mai bine la Paris. Nu că acolo aş redeprinde peste noapte (nopţi) mânuirea cuvântului, dar măcar să încerc sau să-mi satur ochii de ceea ce-mi cere sufletul actualmente. M-am prostit, am făcut paşi înapoi, (direct sau invers) proporţional cu numărul pixelilor din fotografiile postate. Am tratat mereu cu nespus dispreţ blogurile şi publicaţiile suferinde la capitolul text, dar doldora de poze şi linkuri de youtube sau trilulilu. Nu o să stau să mă urmăresc şi pe mine, impasibil, căzând în aceeaşi facilă ispită. Ce simplu e, nu-i aşa?, să postezi o imagine, să o laşi pe ea să se dez...nudeze în locul tău şi să mărturisească şchiop. Ăst timp, toate bune şi frumoase, hai să râdem cu Laurel şi Hardy. Ce pot schimba eu, dacă am făcut din confesiunea compulsivă o cârjă, un petic, o umplutură, o contragreutate, iar acum - când aceasta mi s-a preschimbat într-o înscenare primitivă, repetitivă, într-o neputincioasă colecţie de fotografii, într-un fel de cerere de ajutor non-verbală - m-am dezechilibrat cu totul?!

Ies, merg la Paris o vreme. Poate reînvăţ a grăi. Din gură nu din carte. Poate că expoziţia asta universală (Salon) a colecţionarilor de scrisori-scrise-de-mână-pe-hârtie mă va reînvăţa cum e să leg cuvinte. Tot aici o să mă întorc, unde-s bine primit cu veşti gata învechite, gata rumegate, părtinitor alese, aşa cum îmi place. Plăcea? Semnez: scare-crews.

Ha.Ha

Fără vreo legătură aparentă cu ce am recunoscut mai jos, a aterizat direct în căsuţa poştală o ofertă de „fete preferate”, pe care să le testez (de la topescort something). „Frumoase, sexy, educate, curate, inteligente, discrete, fara obligatii...”Mda.

În rest, totul bine: azi-noapte am auzit sunînd un telefon inexistent.

Tihnă

Te prevenisem să nu prelungeşti prea mult scalda caldă în cada albă a camerei 202, oh, Hotel de France, Jersey. Nu mi-a fost totuna să te regăsesc, la întoarcere, întinsă, adormită, nici măcar nu apucaseşi să-mi porţi cămaşa, cum te rugasem, cu mirosul ei de emoţii şi nerăbdare. Intru vârtej în 202 şi iată-te, rece şi imortelă, pictată de Richard Hamilton. Coapsele îţi sunt treze, se vede; ce să facă şi ele, privesc pe fereastră impasibile, se desfată în lumină, deschise. Călcâiul piciorului drept stă să îndrume soarele spre interior şi soarele urcă, nehotărât, în spirală: scobitura tălpii, pulpă, coapsă, pântece. E senin acolo, pour une fois. Trunchiul doarme, jefuit de pensula lui Hamilton, capul doarme, braţele te încoronează. Axilele, expuse fără teamă, mă contaminează pe mine cu angoase: de ce nu ţi-e frică, de ce eşti atât de tihnită, ce-i cu seninătatea acsta indolentă spiralând pe pântecul tău?!

CTP despre Lii

Asta merită post separat. :))

Ş-înc-o dată, măi, flăcăi!

EVZ recidivează cu o primă pagină dedicată unei reale personalităţi (cât timp, poalele spălate şi ridicate-n cap în public ale Mihaelei Rădulescu continuă să isterizeze ecranele tv şi primele pagini ale restului presei)! Da, taman EVZ se dă din nou în stambă, publicaţia care a deschis atâtor români fără discernământ apetitul pentru tabloide. Şi încă în nesfântă zi de luni, când, cică, trebuie să şochezi ochiul şi cerebelul cititoriului, adormit cu grătărelul gras de duminică. De data aceasta, avem un CTP, ca de obicei, încruntat (dar tare plăcut mie!) pe prima pagină. Mergeţi la interviu, pe link, veţi constata cum replicile par a fi rostite din limbă de cuţit. La noi la masă, CTP este binevenit, dăştepţii subţiri la nas şi defecanţii în ţiplă, nu prea. Îi primim, dar în picioare. Nasul lor subţire s-ar putea potrivi mai bine în preajma generoaselor buci Liicene. Ar fi, de altfel, singura ocaziune când m-aş vedea nevoit să practic cenzura. Vura! C.T. POPESCU: „Nu am visat să fiu preşedintele României”. Michelle, poate ar trebui să mergem pe la casieria EVZ, pentru plata pub...Tare, tare mi-e drag! Mai rar să pot împărtăşi/împărţi aşa cu un om aproape fiecare cuvinţel! Şi părerile despre scrisul pe foaie...

"- M.M.: Bloggerii îi vor scoate din meserie pe ziarişti?

- Nu, dar ziariştii vor fi siliţi - cei care vor face asta, nu eu - să se bloggerizeze. Nu scriu pe computer, am senzaţia că nu controlez textul, că nu sunt cuvintele mele. Eu trebuie să am trupuri moarte, cadavre pe hârtie. E ca un câmp de bătălie. Văd cuvintele tăiate, care au trăit o clipă, dar trupul lor mort are sânge. Eu vreau să scriu în continuare cu pixul, pentru a păstra legătura cu textul. Când scriu pe computer, am impresia că încerc să mângâi o femeie cu mănuşa de box. Sentimentul cu care faci să dispară cuvintele îmi dă o senzaţie de disconfort. Cel mai teribil este să scriu cu stiloul, atunci am impresia că se scurge sângele din mine."

"I.L.: Profeţiţi că internetul va depăşi televiziunea?

Nu eu. Televizorul are o mare problemă, slaba interactivitate. Câştigă cine-i oferă consumatorului mai multă interactiviate. El vrea să se implice. Vrea să fie în imagine, vrea să intre în text. Netul este paradisul interactivităţii. Dacă nu îţi place cum scrie boul ăla de Popescu, scrii tu. Mereu întâlnesc replica asta: bravo Nic, de la ora 22.45, ai scris un text excepţional, mult mai bun ca tâmpenia aia de editorial al lui Popescu! Televiziunea va muri din cauza lipsei de interactivitate. Când eram mic citeam o pagină de carte fără poze. Din cuvintele alea, construiam imagini. Acum, copiii sunt supuşi unui bom bar da ment de imagini prefabricate. Imaginea nu ajută imaginaţia."

Şi un articol care mi-a scăpat vinerea trecută. Despre un loc de vizitat şi de adăstat:

Vinul şampanizat la Castel

Coffee me

M-am transformat treptat într-un „filosof" al hârtiei de 1 leu. Am învăţat să le gândesc, să drămuiesc aceste bancnote cu o avariţie exemplară. Luaţi aminte. Dacă mi se întâmplă să dau cu împrumut o astfel de hârtie urâtă, meschină, dar folositoare, mă ţin ca un scai de capul nefericitului care a făcut greşeala să apeleze la mine, fie prieten foarte bun, fie neam străin, boieresc. 1 leu e o cafea la dozatoarele firmei. O leşie din aia scoasă din pântecul frumoasei doamne nestle, care surâde cu dinţi mulţi, întinsă pe toate feţele aparatului. Cafeaua cu 1 leu, vorbită cu cine trebuie.

Apoi, dau peste o fiinţă alături de care, colegial, mi-am petrecut patru ani de liceu, fără a fi încercat să o cunosc mai bine. Şi o visez noaptea, ca urmare a impactului bizar produs de felul său de a fi - la prima vedere, total detaşat, spontan - asupra minţii mele încă atente, deşi obosită de pe urma călătoriei. Se face noapte la mine. Şi ea îmi apare la poartă în chip de hermafrodit, cu accente (nu ştiu de ce) fireşti, de femme fatale.

Seara vine rece, însoţită la braț de un şuier batjocoritor. Trenul se instalează molcom, puţin cam mohorât, în gară şi ceferiştii făţarnici se prefac că le pasă dacă mașinăria e sau nu în bună stare tehnică. În plus, aduc ipocrizia până la absolut, alipindu-i vagonul-centrală, ca şi când ar avea de gând să-l folosească pe drum. Mă las păcălit, ca un masochist incurabil, de speranţa plăcută a căldurii care va să pornească şi, după douăzeci de km, mă trezesc zgribulit de un frig ce se strecura prin toate găurile, nu puţine, înșurubate cu timpul în caracterul trenului.


Deşi săraci, sau tocmai de aceea, păianjenii străzii, cu tot cu pânzele lor, se agaţă mânaţi de o neţărmurită speranţă de capul, trupul şi membrele noastre şi noi îi purtăm ignoranţi prin oraş ca pe un voal unisex de mireasă. Unele pânze, mai dezamăgite, îmbrăţişează cu străşnicie stâlpii, fluturând bezmetic în adierea vântului nemilos ca de toamnă.

Iubitul - carte de vizită

Că orice iubit mai întâi poate fi, probabil, numit copilul amantei sale

iubit este aşa, o etichetă convenţională pentru vizite
o carte de vizită
inscripţia, firma de pe uşă:
Cristian Sîrb
- IUBIT -
Şi înăuntru... copilul.

Un fel de oglindă. J. Green vs. A. Bartis

Leviathan - J. Green:

Se simţea fericită, un bărbat o iubea; fără să ştie unde se află şi ce face, era sigură că se gândeşte la ea şi suferă; se răsfăţa cu acest gând aşa cum se răsfaţă iarba la căldura soarelui. Desigur, nu prea semăna el cu idealul visurilor ei, dar, pe de altă parte, îi venea greu să reziste la plăcerea de-a fi iubită, şi-şi dorea ca această plăcere să poată continua, ca bărbatul acela să nu afle nimic despre numeroasele ei aventuri. Nu că ar fi avut de gând să-i cedeze vreodată, dar începea să se deprindă cu tandreţea, cam brutală, e drept, pe care o ghicea într-însul şi-şi dădea foarte bine seama că atitudinea lui G. va fi cu totul alta din clipa când va descoperi ceea ce caută ea să-i ascundă.
Tihna - A. Bartis:

- Nu găseşti nimic în sertarele mele. Nimic, înţelegi?
- Înţeleg. Dar eu totul...
- Ăla eşti tu. Dar nici tu chiar totul. În schimb mie mi-e silă de minciună, nu mă obliga să mint. Nu m-a violat tata, n-am fost curvă şi nu am amanţi. Cred că asta te-a interesat.
- Doar să te cunosc...
- Sunt exact aşa cum mă cunoşti şi exist din momentul în care te-am cunoscut, mi-a spus, apoi şi-a tras mănuşile din piele de căprioară cu monograma E.W. şi a început să-mi descheie cămaşa.

Glumă psi

Citesc în ultima vreme cu atîta interes cărţi despre bărbaţi încît am ajuns să am fanteziile lor. Nu ştiu cum se leagă asta de faptul că restul cărţilor ”nimerite” în ultima lună au în centru moartea.

O floare (mai) face (şi) primăvara. Pentru o zi

Mi se pare normal să simt nevoia să le mulţumesc, încercat de un profund şi sincer respect, celor de la EVZ pentru felul cum şi-au "sacrificat" astăzi prima pagină (în mod obişnuit, construită pentru imbecilii tabloidizaţi ai pieţelor, metrourilor şi trenurilor patriei). Evenimentul zilei iese astăzi cu H.-R. Patapievici à la une - Criza văzută prin lentilă: lucru normal în orice ţară civilizată, dar un real şi notabil eveniment în subpresa de România, unde până şi ştirile de pe mapamond (darmite cultura şi personalităţile care o au în job description) au fost expediate, cu un aer cumva jenat, şi dosite undeva adânc în interiorul gazetelor (doar dacă, pardon!, nu e vorba de accidente de avion sau atacuri soldate cu minimum 10 victime în şcoli occidentale)! Încă un amănunt remarcabil: nici măcar titlul care trimite la interviul dinlăuntru nu este unul grosolan calamburizat, vulgarizat pentru larg consum (aşa cum ne-am fi aşteptat de la pseudoziariştii produşi recent de subşcoala noastră de presă). Discuţia nu este una elitistă, purtată din turn către sol, ci un chat în termeni bine temperaţi despre criză. Bravo EVZ!

O mică şi necesară răutate: dacă din colţul din dreapta, sus, nu ne-ar fi surâs "salvator" aceeaşi extenuantă, omniprezentă Mihaela Rădulescu, probabil că acest număr ar fi atins un record la retururi dinspre chioşcuri către redacţie.

666, unde ne e presa?

Un articol cu o temă dezbătută cu năduf, recurent, pe acest blog, scrie la EVZ dl. Sorin IONIŢĂ - SENATUL EVZ: De ce n-are România un Newsweek? Flatant pentru mine a fost exemplul (acelaşi) dat de autor: presa maghiară. Bun, adică, pentru cea britanică ne trebuie un popor, dar ungurii de ce pot fi răsfăţaţi cu asemenea bunătăţi şi noi nu?

Asemenea specific cultural ar putea la o adică explica de ce nu avem în România un Newsweek, The Economist, Der Spiegel sau L’Express - pentru că nu suntem SUA, Marea Britanie, Germania sau Franţa, cu piaţa lor imensă, cu public sofisticat şi cu putere de cumpărare mare. De fapt cu presa de limbă engleză nici nu trebuie să ne comparăm, pentru că la ei asemenea săptămânale au prin forţa lucrurilor audienţă globală.

Ceea ce rămâne însă complet inexplicabil este diferenţa mare de audienţă şi calitate faţă de vecinii noştri imediaţi: în Ungaria un singur ziar, Népszabadság, face tiraj cât toate cotidienele noastre importante la un loc; iar Bulgaria şi Serbia, ţări mai mici şi mai sărace ca România, au acel săptămânal de actualitate socio-politică de care vorbeam la început, aşezat în vârful piramidei calitative a mass-media. E greu de crezut că, după aproape zece ani de creştere explozivă, clasa medie cu profesii care cer mare mobilizare cognitivă nu poate genera la noi 100.000 de cititori solvabili pentru un asemenea produs jurnalistic.

1900

M-a obosit într-un asemenea hal (şi nu prin întindere) ”1900” al lui Bertolucci! În primul rând, credeam că bolşevicii vor fi doar o trimitere istorică, o creionare a contextului, nu o prezenţă exasperantă pe tot parcursul filmului. Sigur, numai fasciştii şi marii proprietari de pământ sunt caricaturizaţi, comuniştii erau îngerii fără aripi ai noului secol. Păcat de unele scene, unele compoziţii, de unele imagini de un grotesc reuşit. Teatralitate, gestică pompoasă, neverosimilă, ce cad greu la fiere. Ideologizare până în prag de vomă. Atâta roşu! Probabil că pentru anul fabricaţiei, filmul a fost o curajoasă joacă intelectuală de-a revoluţia permanentă. Mi-e mi-a provocat scârbă entuziasmul revoluţionar al unor bieţi ţărani italieni analfabeţi ce revendicau viaţa la comun cam în vremea în care, în România, avea loc cea mai importantă reformă agrară (poate că din întreaga Europă), iar moromeţii noştri primeau primele loturi, promise la intrarea în Marele Răsbel.

Nu putea rămâne o frescă şi atât, o saga care să surprindă drame personale, intime, nepolitizate?

Remarcabilă prestanţa lui Donald Sutherland, care a intrat (ca multe alte caractere negative din mari filme ratate) excepţional în pielea personajului. Canin, diabolic, înfricoşătoare mimica!

Diluviene

Văzută la tv sau la cinema, o colibă improvizată, împodobită intim şi utilitarist, înfiptă incert în solul mustos al vreunui colţişor tropical, cu vedere la lagună, pare a fi uneori casa viselor mele: un pat precar, din tulpini subţiri de trestie şi bambus, acoperit cu tot felul de nimicuri provenind de pe corăbiile naufragiate în larg, aduse pe ţărm de maree, o oglinjoară spartă îmi veghează barba crescând, un scăunel pe care şed doar cu jumătate de fund, un cufăr uriaş - doldora de obiecte scumpe, nefolositoare - deasupra căruia sclava responsabilă cu ventilaţia se întinde în timpul liber

înconjurat de atâta apă, în penumbra ostilă lecturii din camera mea, am impresia că mă aflu într-o astfel de colibă, mă aştept dintr-o clipă într-alta să ţâşnească agresiv de după mobile vegetaţia sălbăticită, şi de sub duşumele, de atâta belşug pluvial, iar eu, zăpăcit de-a binelea de lepşele cumcitiţi, primite de la tovarăşii de blogosferă, simt că mi-aş înmuia adânc degetul, din nebăgare de seamă, din teamă, în sexul tău ca să dau mai bine pagina noii noastre zile împreună.

frunzele prelungi, umede şi lucioase, ce parcă-şi dăruiesc unele celorlalte stropii de apă, preschimbând într-o joacă plictiseala ploii necontenite

o joacă de-a părăsirea, de-a abandonul, vreau să mă laşi, dar ce bine ar fi să nu-mi dai ascultare când îţi poruncesc asta regeşte, cu autoritatea unui monarh fără tron, în timp ce citesc războişipace, toate cele patru volume, de-a-n picioarelea în tramvai, agăţat de-o bară care şi-a pierdut şuruburile şi pe care o folosesc ca surogat de potenţă

mi-aş dori să-mi simţi tăria când citesc întins pe burtă, cu patul cel nou tras bine sub trupul meu încă ferm, tensionat la maximum în cusătura lui nouă, cu tălpile rozalii întoarse către umeri, descifrând amândouă portativul cu cvartetul de coarde pentru şira spinării, cum despic cu degetele mari netihna cărţii lui attila bartis doar cât să îmi strecor privirea şi limba înăuntru, între paginile proaspăt epilate, pentru a nu o şifona, pentru a mă amăgi apoi, după ultima filă, că arată ca nouă şi că, odată pusă la loc pe raft, nu le îndepărtează pe celelalte cu copertele ei răscrăcănate de atâta dorinţă neîmplinită.

Eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc*

Am primit o întrebare ce stîrneşte călătorii înapoi (în mers de rac) foarte plăcute: Cum citim?
Păi cel mai mult şi mai adesea, clandestin. Oricînd se putea fura din timpul orelor de şcoală, din timpul mesei, din timpul somnului, adicţie la cărţi, dar la fel de irezistibil furtul de timp. De aici am rămas cu o fantastică ambiţie de a face mai multe lucruri deodată, de aici pagube peste pagube, dar şi zile lungi de hibernare. Îmi amintesc deranjul şi neplăcerea cînd mă întrerupea cineva de la cititul meu, care se desfăşura - în mintea mea - continuu, în timp ce toate celelalte lucruri erau pauze.

Nu cred că am ritual de citit. Nu mai e nevoie de nici un alt stimulent, ceai, cafea, muzică, zgomotul celorlalţi care înainte mă împingea mai mult în carte este acum un zumzet pe care, naiva de mine, cred că l-aş putea opri cu un "dar eu citesc aici" (iar ei: who cares, man?). Citesc oricînd vreau să citesc. Doar cu o mînă agăţată de bara tramvaiului-autobuzului şi cu cealaltă păzind geanta, asta nu aş încerca. Nici nu sunt foarte grijulie cu cărţile purtate prin genţi, în afară de o copertă de caiet nu au parte de o viaţă delicată. Îmi place să văd cărţile prin care au trecut degete, mîini, nasuri poate (cînd o carte miroase dulce, îmbietor, literal stau cu nasul în ea), să simt o prezenţă, să-mi las prezenţa acolo. E ca o însufleţire a lor.

Despre dezsufleţirea portocalelor: încep ca omul practic, un cuţit care nu prea taie, două crestături care se vor în diametru (de fapt, ies patru care nu se unesc în nici un fel), dar nu-mi iese niciodată floarea din coji de portocală. Pînă la urmă tot la degete lipicioase şi aromate ajung. Dacă vreodată voi culege o portocală din copacul ei, aş vrea să îi muşc coaja (amarrrr)

* e un vers din Aurel Dumitraşcu, pentru un extremism al lecturii

Ce rămâne

Pur şi simplu, nu ştiu ce ar mai fi de notat despre mine... Aşa e acum. A mai fost şi altădată aşa. Nici măcar nu mă sperie. Primăvara, bulucită la porţile lui martie, m-a tăvălugit cu totul. Sunt una cu pământul şi mă simt ca-n vatra Braşovului, ca-n Întorsura Buzăului, ca-n depresiunea Ciucului, la Joseni. Nu ştiu de unde să mă culeg şi ce să aleg. Toţi strugurii-mi par acri. Aş face altceva, nedesluşit - nu se poate mărturisi aici, că nu suntem în caietele personale. Nu-mi dezvălui nici mie însumi, nu întotdeauna, darmite...

Tu să dormi

Tu să dormi
Şi eu să-mi ascut
Pe coapsa ta bine întinsă
Briciul de bărbierit.

Să mă duc în faţa oglinzii
Şi să ies treptat
Din barba mea
Ca animalul
Dintr-un tufiş.

Între timp tu să te trezeşti
Să mă chemi neruşinat
Şi în cîteva momente să derulăm
Evoluţia omului
Înregistrată pe bandă de tîlhari la drumul mare.

Marin SORESCU - Norii, Editura ”Scrisul românesc”, Craiova, 1975

Julien GREEN - Leviathan. Portrete

Julien Green - foto - izbuteşte în al său Leviathan (Editura pentru literatură, BPT, 1968) o colecţie memorabilă de portrete - în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez conţine într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green, atunci când le vine rândul a-şi intra în rol, aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec, trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J.G. nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul, transferă şi ucide - mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) - în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, tâlhărindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă vreun mesaj social sau ideologic. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe îndrăzneaţă.

Nu mă voi apuca să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (remarcată de mine, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist - mă refer la J.G. - pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.

Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:

În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei.

Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul.