Din nou despre Dilema. SS-iştii ortodoxiei

În anul de greaţă 2009, Dilema veche încă mai intrigă (am mai spus asta?). Intrigă, poate, pe unii. Mie chiar îmi cântă al naibii de bine în strună: îmi place ce citesc! Iarăşi, nu mă refer la tema de număr (Distracţia în comunism).

Andrei Pleşu notează nişte gânduri, stări, zile ce-i trădează mintea aflată într-o acută şi intens aşteptată trezie. M-am toninfiorat (simpatetic) la contactul cu atitudinea domniei sale faţă de proliferarea ameţitoare a celulelor aşa-zis tradiţionalist-religioase, cu apucături şi sferto-idei demne de Schutzstaffel. Ceea ce A.P. - mai coroziv decât pot eu fi vreodată şi fără intenţiuni insultătoare la adresa musulmanilor - numeşte: facţiunea musulmană a ortodoxiei. Pentru a aduce fenomenul mai aproape de preocupările şi sfera de interese ale unor internauţi, aţi putea verifica singuri ce orori de (musculo)gândire nedilematică apar (alături de analize pertinente), nu fără o oarecare frecvenţă, pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie a Bookblog.ro (despre valenţele pedagogice ale "violenţei corectoare" în familie, de pildă: "Recursul la violenţă nu este norma, ci sarea în bucate, excepţia, care poate servi în circumstanţe speciale, ca şi toiagul tatălui din iudaism, dacă este folosit judicios, şi dacă ceva mai poate fi salvat. Rafinament care sigur le scapă modernilor care, cu un dos de palmă indolent, înlătură indefinitele nuanţe care se ascund în spatele gesturilor cele mai mărunte" - Citeste intregul articol. E posibil să mă urâţi de-a binelea că v-am trimis acolo.)

Andrei Pleşu - Note, stări, zile:

S-au înmulţit, în perimetrul vieţii creştine, inchizitorii. Personaje sumbre, cu judecată tranşantă, siguri de dreptatea lor şi de îndreptăţirea pe care le-o dă certficatul de „drept-credincios“. Vorbesc în numele lui Dumnezeu, anticipează Judecata de Apoi trimiţîndu-te, antum, în iad, te ceartă, te supraveghează, te somează să te aliniezi unei conformităţi pe care o decretează drept absolută. E ceea ce mi s-a părut că pot numi fracţiunea musulmană a ortodoxiei. În preajma reprezentanţilor ei, te cuprinde o difuză nelinişte. N-ai nici o şansă. Tu, păcătosul, ai de dat socoteală unor soldaţi intransigenţi ai credinţei, unui soi de Gestapo al dogmei. Credeai că a fi creştin e a sluji o religie a iubirii, a compasiunii, a bucuriei mîntuitoare. Credeai că smerenia, îngăduinţa, iertarea sînt conceptele cheie ale credinţei tale. Credeai că e ceva de învăţat din curajul hristic de a sta la masă cu vameşii, de a lua apărarea hoţilor şi a tîrfelor, de a opune leviţilor modelul „bunului samaritean“. Dar te-ai înşelat.

Ortodocşii musulmani au drept singură ocupaţie judecarea aproapelui, rigorismul literalist, disciplina militară. Sînt euforici ori de cîte ori au ocazia să dea de pămînt cu „deviaţioniştii“, cu „neîmbisericiţii“, cu toţi cei care nu idolatrizează patria şi neamul. Palizi şi insinuanţi, ei sînt mereu cei care ştiu, care gîndesc corect, care au drept de viaţă şi de moarte asupra con-cetăţenilor lor. Trebuie să-ţi fie frică de ei mai mult decît de Domnul. Siguranţa de sine e marea lor performanţă, alături de îngheţul inimii. Trăiesc în voluptatea juridicului şi a măsurilor punitive. Sînt trezorierii justeţii, cavalerii militanţi ai unei înregimentări care se poate dispensa oricînd de atributele libertăţii.

Fireşte, ortodocşii musulmani nu sînt o tabără omogenă. Printre ei sînt şi spirite barbare, monumente de prostie pioasă, caftangii cu psihologie de gaşcă, dar şi spirite mai subtile, cu referinţe culturale bine asimilate, buni scriitori, buni dialecticieni. Şi unii, şi alţii au însă în comun încruntătura. Inapetenţa pentru surîs. Furia lor apologetică are un singur efect garantat: scuipi în sîn şi te îndepărtezi, temător, şi de ei, şi de schimonoseala pe care o dau drept doctrină creştină. P.S. N-aş vrea să aduc, prin rîndurile de mai sus, nici o ofensă unei religii sau alteia. Nu toţi ortodocşii au apucături „musulmane“ şi nu toţi musulmanii sînt fioroşi.

Gorzo "cronicizează" - sceptic, nemulţumit, precoce-înăcrit - despre The Reader. Aş vrea să-mi placă ce şi cum scrie, dar dragoste cu de-a sila nu se (mai) poate... În schimb, în sfârşit!, ALŞ practică un Turism cinefil printr-o (celebră) revistă de critică cinematografică - Positif - şi nu (încă) una de modă-bârfuliţe-filosofie de cafenea.

A câta oară, deja!, îl citez "de bine" pe Cezar-Paul Bădescu - dar mă număr printre cei care adoră să admită, când e cazul, că s-au înşelat hulind?! Tratează cu obidă justificată - Şi jucător, şi arbitru - un "subiect" pe care eu l-am ignorat cu bună ştiinţă, din motive de stomac întors pe dos: previzibilul, penibilul, istericul şi deja răcitul "divorţ" cu scandal al lui Traian R. Ungureanu de Cotidianul. Ani de zile, comentatorii pro-băsescieni, găzduiţi generos de gazetele prezidenţiale (care nu, nu-s tonomate), au lătrat cu risipă de talent la practica "oneroasă", "neloială", "neconcurenţială" a Jurnalului naţional de a publica rubrici premanente ţinute, inclusiv pe timpuri electorale, de politicieni activi (recte, scuzaţi, Adrian Năstase). Când a venit vorba de postura similară a Ungureanului, mâlc toată lumea (citeşte: prietenii)! Well, în cele din urmă, în sens contrar gestului de gentleman al lui Sever Voinescu, pateticul propagandist care a ajuns TRU a plecat de la gazetă cu poalele-n cap şi cu fundul (carierei de jurnalist, probabil) în mod deloc apetisant dezvelit.