Indispus de gazetă

Ameninţ de mai multă vreme cu despărţirea de Dilema. Acum câteva luni, motivul era subţietatea cernelii şi dorul lelii cu care se redactau articolele, majoritatea (nu "marea majoritate", deştepţilor) slab rezistente la relectură. Poate că am aşteptat de la revista asta mai mult decât poate da (aştepţi mai puţin, dau mai mult, nu-i aşa?). Nu credeam că va deveni un fel de supliment de weekend - dar fără rebus, horoscop şi sudoku - pentru intelectualii obosiţi şi pentru proaspeţii absolvenţi de oarece şcoală superioară, puţin cam neiniţiaţi despre cum vine treaba cu gândirea.

Dacă nu mi-ar fi adus poştaşul gata completată, cu de la sine putere, chitanţa pe care o plătise din banii lui, cu abonamentul pe încă trei luni, Dilema ar fi făcut deja parte din cortegiul publicaţiilor pe care le privesc cu jind la tarabe, dorindu-mi în mod iraţional (nu "la modul iraţional", deştepţilor), să le posed, răsfoiesc, citesc pe toate simultan.

Eu nu găsesc nici o justificare inteligentă în a-mi plăti singur iritarea. Gazeta asta mă irită (şi nu în sens provocator) tot mai mult. Seamănă tot mai mult cu un cerc închis, un trib cu pretenţii selecte în interiorul căruia "somităţile" fondatoare sunt intangibile, inamovibile, salarizabile, indiferent ce elucubraţii publică. Ca la Teatrul Naţional. Ca la primărie. Or eu vreau să încetez a mai plăti nişte epuizaţi ca să-mi zgândăre nervii. Am crescut cu Dilema, cum place-mi să spun, locul ei în formarea mea va rămâne de neconcurat - trebuie recunoscut. Ajunge, însă.
Ce m-a înecat aşa? Ultimul număr mi-a fost chiar nedigerabil. În afară de reîntâlnirea savuroasă cu Dan C. Mihăilescu, senzaţii de supraîncărcare biliară pe linie. Prezenţa Luciei T (de parcă, după lectura articolului semnat DCM, zeama aia de opinie, construită precar în jurul ideii de criză, mai putea spune cuiva ceva), faptul că A. Gorzo "salvează" în mod neaşteptat Vicky Cristina Barcelona (W. Allen, 2008), după ce că, practic, mai ieri a desfiinţat The Reader. Sunt un fan aproape idolatru al lui W. Allen - pentru că: senzual, mizantrop, self-oriented ca mine. Îmi place că s-a insinuat fără false ipocrizii în toate filmele sale, şi-a etalat an de an nevrozele cu maxim şi sfidător exhibiţionism, în fiecare peliculă (ceea ce unora, defecanţilor în ţiplă, le repugnă, iar mie îmi pare delicios, de iubit). Cinstit, acest din urmă film este subţire de tot. A. Gorzo găseşte, totuşi, în el resurse post-menstruale de a-l scoate basma curată. Permis fie-mi să mă îndoiesc şi mai tare de acurateţea opiniilor sale de unic critic de film - manifest - al Dilemei vechi (l-am admirat suficient ani de zile).

Şi apoi, dezamăgirea a avut şi un capac: MATEI FLORIAN. Omul acesta nu şi-o fi dat seama, dar în ultimele nuştiucâte cronici, foloseşte acelaşi tipar de abordare: supa reîncălzită. L-am suportat cu Portishead, cu Tricky, cu Metallica, cu ... Dar când a ajuns la The Prodigy, deja supa a dat în clocot. Şi gazu-i scump. Adio şi n-am cuvinte, d-le tânăr-celebru-cu-scris-atrăgător M. Florian. Cel cu "recenzii sexy". Nu mă deranjează atât ce a notat, pe bună dreptate critic, despre recentul album marca The Prodigy - Invaders Must Die (împărtăşesc total partea asta - infimă, de altfel, în economia rubricii). M. Florian se ocupă, însă, pe întinderea a trei sferturi de articol să trateze cu o condescendenţă primejdioasă greu de contestatul "fenomen Prodigy" - în timp ce detaliile "tehnice" precise, aşteptate şi nemetaforizate, privitoare la sonorităţile noului release lipsesc. Nu-s câtuşi de puţin interesat să-mi facă el istoria ironică, de olog al ritmului, de scared pussy al beat-ului sălbatic, a ceea ce au însemnat Thornhill, Howlett, Flint şi Maxim Reality pentru muzica techno (trip hop, big beat, rave) - "glorie iluzorie", "incapabili să ţină pasul cu vremea", cică.Strădania de a-şi face articolele sexy este uneori prea la vedere la MF şi se întâmplă ades să fie însoţită de urât mirositoare emanaţii gazoase. Vezi, de data asta, povestea cusută cu aţă albă cu cetăţenii şi vecinii. Iar când a afirmat că Poison ar fi "datată", învechită, laolaltă cu Out of Space, am stins imediat televizorul. Întâmplarea face ca ieri să fi urmărit pe DVD, aproape în pragul lacrimilor, concertul din Milano, Touring The Angel, al celor de la Depeche Mode. Chiar remarcasem, mişcat, cât de intens vibrase publicul la piese din anii 80 ale trupei de dark-electro/pop. Spune-le tu, Floriane, celor 'jdemii de fani DeMo că Never Let Me Down Again e "datată". În ăstfel, ai avea şi dumneata ocazia să constaţi cum se simte omul făcând duş cu salivă.

Pe scurt, numai prostii, logică de om neîmplinit. Nu ştiu cu ce se ocupa MF în era prodigioasă, probabil rostea cu dicţie poezii învăţătoarei ca să-l ia la olimpiadă sau freca fetele cu zăpadă în curtea liceului. Cert e că nu se arăta deloc curios să simtă, să înţeleagă - cu capu-n difuzoare - cât de avangardiste, tulburătoare (scăpând capacităţii şi tentativelor fâsâinde de retro-intelectualizare ale unor boi) sunt sunetele neasemenea, demonic-antrenante made by Howlett. E greu cu muzichia asta. E foarte delicat, nu zic nu, să scrii despre sunete. Mai uşor, totuşi, cu pianul pe scări.