duminică, 1 martie 2009

Julien GREEN - Leviathan. Portrete

Julien Green - foto - izbuteşte în al său Leviathan (Editura pentru literatură, BPT, 1968) o colecţie memorabilă de portrete - în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez conţine într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green, atunci când le vine rândul a-şi intra în rol, aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec, trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J.G. nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul, transferă şi ucide - mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) - în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, tâlhărindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă vreun mesaj social sau ideologic. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe îndrăzneaţă.

Nu mă voi apuca să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (remarcată de mine, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist - mă refer la J.G. - pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.

Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:

În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei.

Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul.

8 comentarii:

Hiacint spunea...

"oamenii lui J.G. nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze."

Foarte bine spus! Asta-i ce numesc eu recenzie sexy :) îmi pot ridica pălăria.

Cristian SÎRB spunea...

Chapeau retourné! Sexy fie! :)

als spunea...

oh, mai are cineva vechea editie bpt a 'leviathan'-ului! parca e o imagine gri-intunecata pe coperta...?

ps frumoase insemnarile dspr green - si f bine gasita si poza 'canonica' ;)
ati citit cumva si 'le voyageur sur la terre'? acea nuvela pomenita de borges...

Cristian SÎRB spunea...

:) Eh, vechea-mi pasiune pentru rost(u)irile bine şlefuite (nu până la manierism, dar...).

Exact, coperţuica aia: un fond întunecat, cu o figură feminină incertă, un chip demonic-înfricoşat. Şi mirosul vanilat al hârtiei!

Cu plăcere aş citi novela, dacă aş găsi pe undeva. Mi-a deschis pofta de JG Jurnalul acela publicat la noi în 'miettes', citit în iarnă.

Dacă aş găsi nuvela în fr...

dragoş c spunea...

Eu n-am citit nimic romantat de JG, dar savurez din cand in cand notatiile de jurnal selectate de MM. Poate se incumeta cineva sa mai faca cineva inca o selectie si din jurnalul mai recent

Cristian SÎRB spunea...

18 volume acoperind 70 de ani!

Pinocchi0 spunea...

Nu e mare lucru de spus: Am citit "Miezul lucrurilor" cindva prin adolescenta. Pe atunci nu stiam ca e gay (nici nu s-ar fi scris asa ceva), nici de conflictele lui intre orientarea sexuala si cea religioasa, of, dar am simtit ceva.

Atunci se puteau intimpla cel putin doua lucruri: Unul ar fi fost sa rezonez cu el pina acolo incit cartile lui sa fie, vorba Zazei, batute in cuie pe noptierea mea (in masura in care aveam vreuna). Altul ar fi fost ca rezonanta sa devina chiuitoare, sa citesc cartea stringind din dinti pina la capat, dupa care sa o pun la loc in biblioteca si praful sa se puna pe ea in vecii vecilor amin.

Ei, si ce crezi tu ca s-a intimplat, mm?

Cristian SÎRB spunea...

Multumesc că ai notat la această postare. Mulţumesc că ai notat.