Coffee me

M-am transformat treptat într-un „filosof" al hârtiei de 1 leu. Am învăţat să le gândesc, să drămuiesc aceste bancnote cu o avariţie exemplară. Luaţi aminte. Dacă mi se întâmplă să dau cu împrumut o astfel de hârtie urâtă, meschină, dar folositoare, mă ţin ca un scai de capul nefericitului care a făcut greşeala să apeleze la mine, fie prieten foarte bun, fie neam străin, boieresc. 1 leu e o cafea la dozatoarele firmei. O leşie din aia scoasă din pântecul frumoasei doamne nestle, care surâde cu dinţi mulţi, întinsă pe toate feţele aparatului. Cafeaua cu 1 leu, vorbită cu cine trebuie.

Apoi, dau peste o fiinţă alături de care, colegial, mi-am petrecut patru ani de liceu, fără a fi încercat să o cunosc mai bine. Şi o visez noaptea, ca urmare a impactului bizar produs de felul său de a fi - la prima vedere, total detaşat, spontan - asupra minţii mele încă atente, deşi obosită de pe urma călătoriei. Se face noapte la mine. Şi ea îmi apare la poartă în chip de hermafrodit, cu accente (nu ştiu de ce) fireşti, de femme fatale.

Seara vine rece, însoţită la braț de un şuier batjocoritor. Trenul se instalează molcom, puţin cam mohorât, în gară şi ceferiştii făţarnici se prefac că le pasă dacă mașinăria e sau nu în bună stare tehnică. În plus, aduc ipocrizia până la absolut, alipindu-i vagonul-centrală, ca şi când ar avea de gând să-l folosească pe drum. Mă las păcălit, ca un masochist incurabil, de speranţa plăcută a căldurii care va să pornească şi, după douăzeci de km, mă trezesc zgribulit de un frig ce se strecura prin toate găurile, nu puţine, înșurubate cu timpul în caracterul trenului.


Deşi săraci, sau tocmai de aceea, păianjenii străzii, cu tot cu pânzele lor, se agaţă mânaţi de o neţărmurită speranţă de capul, trupul şi membrele noastre şi noi îi purtăm ignoranţi prin oraş ca pe un voal unisex de mireasă. Unele pânze, mai dezamăgite, îmbrăţişează cu străşnicie stâlpii, fluturând bezmetic în adierea vântului nemilos ca de toamnă.