luni, 29 septembrie 2008

Domneala Veche

1. Mi-a fost îndeajuns de câte ori m-am "simţit" categorie sub pixul filosofico-moralist al lui Andrei Pleşu. În ultimul număr, se "ia" de cei care scriu, deci şi de mine. Din încercările dumisale de definiţie şi câtcuprindere înţelegem că toţi am avea un bai cu scrisul, dar nu că ne-ar frământa nervul şi morbul, ci că suntem, pur şi simplu, grafomani. "Pofta de a scrie e un sindrom adolescentin" - decide marele nostru autor de câteva cărţi epocale. "Am trecut cu toţii prin frisonul post-pubertar al autorlâcului...". Am impresia că unii, şi anume dânsul, au şi rămas acolo. Desigur, noi, seniorii, cei care scriem indubitabil cu sens, ne scoatem implicit din rând, suntem imuni criticilor. "Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale...". Aha, ne-am prins, am intrat cumva, coane Andi, în criza vârstei..., a cărei vârste, oare? Vous nu aţi fost gălăgios, grafoman şi aprins răzvrătit illo tempore? Aţi scris direct hegelian şi heilbronnian? Vă şade rău în postură de Dan Chişu, reţetar al cumsescriecurostului. Sau, mai rău (?), de Oana Cuzino.

2. S.G. îl face "ceresc" pe Leonard Cohen. Ok, am răbdat stoic: fermecătorul evreu, bătrânul evreu, misticul, şamanul, folkpapst, omul care aduce ploaia, vrăjitorul, magicul (am mai scris?), ironicul, povestaşul, excitantul. Cohen - element ceresc nu am întâlnit până la lectura pastilei 3, 14 a S.G. Am citit tot felul de plocoane media, şi nu numai, la adresa individului. Fiecare mă ţine tot mai departe sufleteşte de creaţia sa: prin lipsa de minim criticism, (să fie măcar capabili să explice de ce; pe mine mă interesează de ce numai el) prin idolatrie fascinată, prin vorbirea gâscosonoră, de imitaţie, rumegată, care se face despre acest folker, ca şi când el ar fi inventat muzica şi cheia sol. Poate că am această atitudine şi pentru că l-am întâlnit pe, să zicem, Sinatra înaintea lui. Preferam să-l aud vorbind pe Iosif Sava, fie iertat. Şi cântând pe Hooker, J. Brown, Ella, Bassey, toate femeile inegalabile ale jazzului, Nelu Ploieşteanu, melofermecători măcar egali, dacă nu, vocal, superiori evreului canadian. Iar azi, solişti ca: Diana Krall, Eliane Elias, DeeDee Bridgewater, DAVE GAHAN - minunate generaţii noi! Poate din cauză că am apucat mai întâi să freamăt pe trilurile incredibile ale Aurei Urziceanu. Poate pentru că am avut doar 14 ani în 1989 şi am apucat apoi să descopăr fără prejudecăţi atâtea alte stiluri muzicale, unele de fericită sinteză, atâtea voci de aur. Ia să mai fiu slăbit!

3. S-a întors Cristian Ghinea de la London. Îmi plăcea mai mult acolo, că îmi citea din The Times, The Independent, etc. Când a reapărut în Bucureşti, când a ţinut neapărat să-şi declare nefireasca dragoste faţă de urbe. Neuitând să se afirme pe sine drept un obosit al textelor şi zicerilor cârtitoare despre Capitală. Îi doresc multe maşini, mulţi câini, multe clădiri demolate şi cât mai mulţi coloşi de beton fără estetică. Ca să-i ajungă. Ah, şi cantităţi mari de accent din ăla repezit, milităros,
şiuierat, alunecuos, dreci, jimekeri, Cluji, aşea. Vreau şi eu două pâini şi o sticlă de Borsec. Duduie. Miţa, Mitică, Tache, Fane.

Iată trei motive pe care le voi inventaria, adăugându-le la altele, deja adunate (Alex. Leo Şerban scriind despre Vanity Fair, despre Toulouse or not to lose, etc), motive care mă vor determina să încetez abonamentul de la 1 ianuarie 2009.

Sau mai repede, dacă o publică încă o dată, în următoarele 2 săptămâni, pe cititoarea din Râşnov. Umoral.

Vă pup în fund, conducător iubit!

Osana! Măreţului voievod, inspiratului strateg, invincibilului politician, misteriosului combatant. Cum ne păcăleşte el - nu-i aşa?, spune-mi că e aşa - că s-a schimbat, dar de fapt doar părul şi l-a lepădat - nu mă înşel, nu? - şi că la anul îşi va regăsi fervoarea, vehemenţa antisistem, el - purul, durul, neatinsul, mielul! Ssst, acum se repliază, acum lucrează, acum veghează asupra bunăstării şi hotarelor ţării.

Scrie în EVZ Mircea Mihăieş, idolatrul:

Există, pe această tablă de şah în curs de limpezire, o singură necunoscută: Traian Băsescu. Dac-aş fi adversar al său, m-aş teme tocmai de aparenta sa repliere într-un discurs rece, analitic, detaşat-necruţător, cu atributele unui necrolog al întregii clase politice. Atâta timp cât Traian Băsescu a evoluat în prim-planul scenei politice, într-un one-man show la vedere, inamicii au putut spera să-l anihileze, tocmai pentru că gesturile sale erau, până la un punct, conforme cu logica personajului. Cred că în clipa de faţă asistăm la încă una din metamorfozele prezidenţiale ale cărei consecinţe le vom vedea abia după alegeri. Adică atunci când pentru adversarii săi - care, o spun fără urmă de patetism, sunt şi duşmanii românului amărât - s-ar putea să fie prea târziu!

duminică, 28 septembrie 2008

„Okay”

O grijă din ultimele zilele: acel lucru, bormaşina din creier, care îţi suceşte imaginarul fricos în realitate, fapte prozaice care produc groaza pură, acel lucru care spulberă interesul simplu pentru celălalt şi transformă lumea într-un desen nemişcat.

sâmbătă, 27 septembrie 2008

One of the Last Greats

Paul Newman se duce însoţit de admiraţia mea surdă, niciodată mărturisită public, nici măcar în faţa prietenilor. Băiatul ăsta teribil cu privire fixă. Golanul abisal.

One of the Last Greats

vineri, 26 septembrie 2008

"Aşa s-a petrecut îndrăgostirea..."

"...odată cu educarea noastră reciprocă şi convalescenţa comună". My life as a man m-a nevrozat. Prin realismul ei stânjenitor, inconfortabil unei minţi refuznice. Nevroza ca o eternă şi indispensabilă convalescenţă. Cele două eu-ri disociate şi supradimensionate narcisic ale lui Roth - Tarnopol şi Zuckerman - sunt trimise pe teren aux mains nues, pentru a depune mărturie completă, nemincinoasă, universală (!) despre infirmitatea vieţii de cuplu. Cei doi par a-şi dori să scrie (fără prea mare nădejde, fără tragere de inimă) romanul perfect, onest până la dezintegrare, despre mariaj - în detaliu: despre mobilurile neştiute, deseori psihotice, care ne aruncă în braţele (alt)cuiva. Cei doi Roth nu-şi dau uşor seama că - aşa fragmentar, dezlânat, ajutaţi infidel de memorie - chiar izbutesc, ci au impresia frustrantă că toţi cei din jur, în primul rând partenerele ocazionale (oficiale sau nu), deţin unelte mult mai măiastru folosite pentru a autopsia definitiv căsătoria - zbaterea, deseori zadarnică, a doi oameni de a trăi împreună.

Fiu de emigranţi evrei de dată relativ recentă, Tarnopol, cel care "scrie" în "realitate" Viaţa mea de bărbat, este împuternicit (pedepsit?) de P. Roth să trăiască şi să sufere - imobilizat acolo de pedanta educaţie aşkenadă şi de străvechea tradiţie semită a non-violenţei - în infernul istovitor al căsniciei. Este o prescripţie sacrificială flaubertiană, adoptată şi aplicată de Peter T. cu o râvnă suspectă de masochism, care "garantează" fecunditatea creaţiei: să trăieşti ca un burghez "serios", conformist în viaţa de toate zilele, pentru a te desfăşura cu violenţă, original şi în toată splendoarea capacităţii de a denunţa la masa de scris. În vederea atingerii acestui scop sublim, scriitorul acceptă să devină un Sisif al menajului ratat.

Rar mi-a fost dat, ţinând în mână alte romane, să am ca acum surpriza de a mă identifica, în varii proporţii, cu toate personajele semnificative, masculine şi/sau feminine, ale acestei istorii care se vrea una a bărbatului universal (ca să persiflez veşteda consideraţiune călinesciană). Am fost, pe rând (eu sau persoane nefaste din trecutul meu), câte puţin din Nathan, Sharon, Lydia, Maureen (în întrebările acelea cu o logică nebună, inchizitoriale, de o precizie autopunitivă specific paranoică), eteric-frigida Susan ("o colecţie de simptome"), contorsionat-sterilul Tarnopol. Mirosurile din bucătăria de scriitor a lui Philip Roth nu mi-au făcut mereu bine, nu-s comode deloc. Numesc bucătărie internă de scriitor atât inserturile teoretice ce ar ţine mai degrabă de o lucrare de genul Arta romanului ori Adevărul minciunilor, cât şi metoda asta crudă de a se perinda "cu cartea pe faţă" pe dinaintea cititorului, nu rareori având eu simţământul penibil că îl văd înmuindu-şi cu maximă satisfacţie, amestecată cu o firească doză de durere empatică, peniţa în vaginul inert şi ofilit al lui Maureen (Lydia). Încă unul, îmi spuneam, care scrie ca să nu ucidă.

Profesorul P. este un individ orb la structura sa internă de mare solitar, de inadecvat lumii, dar debordând de o senzualitate neamericană (ca să prejudec), fragilizat până la stadiul de idiot social de lucrările din "marea literatură" şi critică citite (i se pare deseori că serveşte interlocutorilor replici de roman şi nu propriile gânduri), devorate (ghicim) mai mult cu simţurile, mai mult cu ochii prea clar-văzători ai debilităţii lui precoce decât cu raţiunea sau cu scopul bunei creşteri a iubirii de estetic. Un narcisic ce trăieşte întru sondarea fără final şi fără finalitate conştientă a ego-ului. Ego-ul de sine gândit, dar şi în relaţie cu femeile lui dezaxate. "Eul e pentru mulţi romancieri ceea ce e fizionomia proprie pentru pictorul portretist: subiectul cel mai la îndemână ce se cere cercetat, o problemă pe care să o rezolve arta lui...". El vrea cu orice preţ să vadă, să asiste aproape voyeuristic, cu suflul crimei în ceafă, cum şi din ce anume (din existenţa sa telenovelistică) i se naşte arta. Şi cred că acest impuls de moaşă intelectuală (poate şi dorinţa de a fi o "mamă" a propriei opere la fel de minunată ca mama sa) îl şi ţine până la capăt lângă o soţie dezechilibrată.

Viaţa mea de bărbat poate fi citită, de împătimiţi, şi ca romanul unei psihanalize. Îţi trebuie stomac de oţel şi niscai lecturi din "clasici" pentru asta, pentru a asimila cum se cuvine pasajele psihanalitice şi înfruntările ambivalente înfăţişate în interiorul lor (plus cele ce îţi apar, prin inevitabila lectură afectiv-complice, în minte): de exemplu, conflictul iscat de confuzia - viaţa, inspiraţie pentru artă vs. arta - factor distorsionant în percepţia realităţii; simultaneitatea - Maureen, muză şi femeie castratoare. Eu unul am căzut în capcană, mi-am pierdut cumpătul de câteva ori şi iată-mă în plină regresie, "ajutat" semnificativ, fireşte, şi de năvala oportunistă a conflictelor nerezolvate din viaţa de toate zilele. Cam acestea dinspre partea mea despre ceea ce consider a fi cel mai cathartic-epuizant roman al lui P. Roth citit de mine până în prezent. Grijă mare: cartea refuză să se sfârşească, s-ar putea ca într-o bună zi să ne trezim noi înşine continuând-o.

joi, 25 septembrie 2008

The shit eater

Nu e nevoie să mi se amintească: ştiu cum e să taci la telefon despre motivele tale închipuite de autosuprimare, despre sfârşitul impetuos-narcisic al lumii clădite într-o vară cu picioarele-n râu, în timp ce contorul măsoară sutele de euro de hău financiar şi goliciunea sufletească, netaxabilă. Minutele dumneavoastră la contor! Cine a intrat mai nou în discuţie, vă rog, prezentaţi abonamentele sau cartelele reîncărcabile. Sufletele dezgolite ulterior nu vor fi luate în considerare.

De ce guvernul actual trebuie să dispară

Răspunsul exact se găseşte în mesajul foarte PRizat al preşedintelui Traian Băsescu, rostit în faţa parlamentarilor. Pentru că nu s-a referit din nou băşcălios, mitocăneşte sau cu aluzii ieftine la adresa unor miniştri incompetenţi, pentru că nu a delirat iarăşi pe marginea subiectului răsuflat şi tivit cu probe prea plăpânde, mai mult viscerale (pentru a fi capabile să justifice nefericita generalizare) al oligarhilor presei şi tonomatelor lor, discursul nu mi-a displăcut. Are dreptate: actualul guvern, în actuala formulă, trebuie să plece. Cei care-l compun, dacă decid să mai candideze, nu mai trebuie votaţi în colegiile ce le-au fost, prin troc, repartizate! Au fost 4 ani irosiţi, petrecuţi cu aceleaşi cârpeli făcute cu bani de la buget şi masive mite electorale pe ultima sută de metri.
Eu nu votez un PNL care cumpără spaţiu publicitar în presă pentru a se lăuda acolo că a mărit şi va mai creşte pensiile şi salariile. Ce liberali de rahat sunt ăştia care cred că bunăstarea se poate ajusta cu indexări de la bugetul statului?! S-au învăţat prost să vină în faţa naţiunii cu "indicatorii" ăştia macro, foarte "optimişti", care se prespune că trebuie să-mi ţină mie loc de drumuri, leu puternic, servicii impecabile. Prosperitatea (secretul ei) stă în calitate, în productivitate internă, în mâna de lucru calificată, nu în mutarea banilor dintr-un buzunar mai plin într-unul prin care bate vântul. Prin urmare, Băsescu are dreptate. Palatul Victoria trebuie curăţat, de la directorii de cabinete până la ultimul funcţionar, şi apoi, angajaţi şi numiţi alţii pe bază de selecţie drastică, iar gradele de rudenie şi disponibilitatea la adulter să dispară de la "criterii pentru candidatul ideal". EVZ - Băsescu face exerciţii pentru prezidenţiale:

„Este nevoie de o nouă viziune“, a proclamat Băsescu fără prea multă vlagă, vorbind de un „deficit de alocare eficientă a resurselor“ şi altul „de democraţie“. „Structura economiei este una dintre cele mai înapoiate din cadrul Uniunii. (...) România alocă ineficient cel mai important factor de producţie: mâna de lucru. (...) Lipsurile din sănătate şi educaţie continuă să persiste şi chiar să se acutizeze. (...) România nu a fost capabilă să atragă nici măcar un euro din cele peste 5,5 miliarde de euro care pot fi utilizate în construcţia de autostrăzi. (...) Deşi suntem în UE, o mare parte din populaţia rurală nu beneficiază de condiţiile minime necesare unui trai decent: apă curentă şi canalizare“, a arătat preşedintele spre „reacţia întârziată“ de la guvern.

miercuri, 24 septembrie 2008


Stau ca un gîndac fericit sub prima izbucnire a soarelui în nu ştiu cîte zile, mie mi s-au părut luni mohorîte şi reci. Asta s-a întîmplat în mare parte fiindcă am aşteptat. La noi, aşteptatul la rînd e artă, trebuie să îţi şlefuieşti răbdarea, să sară scîntei din ea. Sau să aştepţi să-ţi crească o a doua piele, indiferentă, rezistentă. În plus, e genul de aşteptare în care nu mai eşti sigur că scopul, finalitatea nu o iau razna, nu pleacă de tot pînă îţi ajunge rîndul.
Doar că eu nu vreau să mă împac cu asta.

marți, 23 septembrie 2008

L'Ins...

Este locul unde mi-am petrecut cele mai neîndestulătoare clipe liniştite din Bucureşti. Căutam cu ochi speriaţi acele ceasului, era sâmbăta, de regulă, şi sâmbăta se închide mai repede, iar vraful de reviste şi ziare franţuzeşti, pe care trebuia să le "recuperez" prin lectură contra cronometru, tot nu scădea. Până şi scârţâitul podelelelor curgea uşor în liniştea respectuoasă a fostei mansarde. Institutul cultural francez. Nu voi uita nicicând parfumul cărţilor, ziua strecurată prin luminatorul generos din centru, şoaptele clienţilor, parcă ieşite din cărţi, feţele altfel care se perindau pe acolo în maximă discreţie. Îmi va fi mereu dor de Institut, ca de un cămin.Stârnit de articolul lui Andrei Pippidi din recenta Dilema Veche, iată, mă confesez.

duminică, 21 septembrie 2008

Minulescu

Azi am avut o duioşie bruscă pentru Ion Minulescu. Drept pentru care:

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate -
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi -
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale (În loc de prefaţă)

(din cauza unui om bun care mi-a povestit de scrisorile lui M. către buburuză)

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Eine Form des unangenehmen Fühlens*

Mi-a plăcut dintotdeauna să mă surghiunesc în camera mea, în braţele reci ale unei cărţi. Mai târziu, să mă retrag, departe, în braţele albe ale cutărei fete. Probam şi atunci, în pruncie, groaza asta de a primi oaspeţi, neamuri. Mă ascundeam de ei, pur şi simplu. Fobia a ţinut până astăzi. Acum nu mă mai vizitează nimeni. Măcar se scutesc singuri de solicitudinea mea obosită.

Mi se comunica periodic verdictul familial că-s „ciumat". Pentru că mă ascundeam de rude şi cunoscuţi. Nu suportam să-mi tulbure litania, procesiunea maniacă a gândurilor. Căci aşezam frumos fiecare zi lăsată de Dumnezeu în sertarele minţii mele. Meticulos, cu răbdare. Era nevoie de timp pentru această îndeletnicire. Uram pe oricine îmi întrerupea procedeul ăsta obsesional. Până şi în ziua de azi mă dau cu greu scos din casă înainte de a fi apucat să petrec cu mine însumi măcar două ore de „inventar".

Am mai scris că singura realitate valabilă pentru mine e cea din capul meu. Ce e în afară e tulburare sau chiar patologie. Firescul e în mine. La fel şi fluxul vieţii. Gălăgia exteriorităţii are însușirea să mă hărțuiască, să mă înstrăineze de mine. Acţiunile mele chinuite sunt tot atâţia paşi nesiguri în afara mea. Departe de ceea ce sunt eu. Mi se pare că acţionând mă îndepărtez de adevărul meu. Adevărul care mi-e sprijin, deşi nu l-am cunoscut pe de-a-ntregul vreodată, cel mult l-am bănuit.
__________________________________________
* din: Die Stimmung bezeichnet man in der Psychologie eine Form des angenehmen oder unangenehmen Fühlens.

“the most beautiful word in the English language: ‘In-dig-na-tion!’ ”

"Who could have imagined that one would have forever to remember each moment of life down to its tiniest component? . . . There is no letup — for the afterlife is without sleep as well. . . . There are no doors. There are no days. . . . And the judgment is endless, though not because some deity judges you, but because your actions are naggingly being judged for all time by yourself.”

The unnamed protagonist of “Everyman” at least gets a joyous flash of himself as a boy at the ocean before the lights go out; “Indignation” makes even that terminally grim book seem sentimental. “Everyman” and “Exit Ghost” both have a mood of sorrowful resignation; this book goes about its grieving savagely. And of all Roth’s recent novels, it ventures farthest into the unknowable. In his unshowy way, with all his quotidian specificity and merciless skepticism, Roth is attempting to storm heaven — an endeavor all the more desperately daring because he seems dead certain it’s not there.

'Indignation' - cel mai recent P. Roth - recenzie în The New York Times.

vineri, 19 septembrie 2008

Tot ciclul "Mai taci în mă-ta!"

Nu am probleme cu cei care îl critică sau chiar îl desfiinţează pe premierul Tăriceanu. E greu să aduni câte ceva în apărarea acestui promotor al compromiterii ideii de liberalism în România. Dar nu îngădui ca doi lătrăi de curte cotrocenistă, T.R. Ungureanu şi scriitorul la modă M. Cărtărescu să-l prezinte neobosit, redundant, imbecilizant pe Traian Băsescu drept simbolul şi purtătorul de stindard al zisei lupte anticomuniste post-revoluţionare, un fel de taică precist al "eşichierului". Nimeni nu-i aşa pur şi bine intenţionat (cum vor să creadă curtenii) pe eşichier, nici măcar în comparaţie cu cei mai josnici politicieni. Şi apoi, T.B. nu poate sta pe acelaşi nivel cu bunicul meu sau cu Elisabeta Rizea întru ură şi luptă împotriva comunismului, da?

1. "Băsescu a urmat politica însănătoşirii climatului vieţii naţionale prin condamnarea trecutului comunist, deconspirarea colaboratorilor fostei Securităţi şi urmărirea, în plan extern, a priorităţilor naţionale: integrarea în NATO şi UE şi unificarea cu Republica Moldova." Băsescu, spre tristeţea lui, nu e preşedintele Franţei, nici al SUA. Prerogativele sale constituţionale extrem de limitate transformă orice proiect politic (să presupunem că ar fi avut unul) în simplu discurs pe la recepţii sau rostit de la tribuna electorală. Apoi, Băsescu nu are nimic visceral anticomunist (ne amintim că a cerut dovezi ca să poată condamna comunismul...), cum ar presupune creditul imens şi necondiţionat pe care i-l dau aceşti intelectuali fără spinare. Condamnarea verbală a comunismului (lăudabilă, altfel, munca d-lui Tismăneanu et comp.) nu a produs nici un efect, nici măcar moral, nu are efect de lege, de lustraţie, ci doar valoarea palidă a unui gest simbolic. Or, România, forma aberantă de stalinism pe care ţara a cunoscut-o, ar avea nevoie de mult mai mult decât un exerciţiu oratoric istoriceşte argumentat.

2. "Se ştie ce a urmat: Băsescu a devenit un pericol suprem (s.m.) pentru cursul lucrurilor în România, pentru, adică, sistemul oligarhic, complex politico-economic construit pe fundaţiile fostei Securităţi. Cum acest sistem e transpartinic, preşedintele s-a văzut deodată singur în faţa unei formidabile coaliţii care-a forţat debarcarea sa, fiind salvat doar de plebiscit, adică de apelul direct la populaţie, nemediat de clasa politică." Încă o dată, şi voi repeta asta până la mult aşteptatul final al mandatului său (un mandat gălăgios, apăsător, plin de scandaluri inutile): preşedintele nu este "singur în faţa formidabilei coaliţii", ci, simplu, prostesc de simplu: în faţa puţinelor sale puteri politice. Deci nu oarece coaliţie monstruoasă l-a oprit pe el să-şi ducă măreţul plan de mântuire a neamului până la bun sfârşit, ci lipsa atribuţiilor (şi poate incompetenţa întru coordonarea unicului partid care îl ascultă orbeşte), aberaţia pe care o întrupează: preşedinte neînzestrat din punct de vedere executiv, ales prin sufragiu universal!

O fi bun păpuşar dl. preşedinte, e, probabil, un maestru al loviturilor de teatru, un excepţional şi fin şantajist, are - se zice - o uluitoare prezenţă de spirit, o fi o felină politică, mereu căzând în picioare (pentru mine, deşi poate sună măgulitor, astea nu-s calităţi prezidenţiale, ci elemente bune, obligatorii pentru a-ţi permite să ieşi câştigător dintr-un joc sau dintr-un circ). Dar ceea ce spune Cărtărescu, ca pe un involuntar compliment, că Băsescu va fi perceput peste 20 de ani ca un "reacţionar", aceasta este porcăria anului jurnalistic! Reacţionar, adică un conservator, Traian Băsescu? Nu permit. Cel mult, un conservator al puterii proprii. Singura calitate de largă recunoaştere a preşedintelui actual cred că e aceea de mare mirositor al oportunităţilor, dar nefiind dublată de o viziune demnă de un politician cu educaţie europeană, se iroseşte în van. Cărtărescu (de câte ori am promis că nu-l mai citesc?) s-o fi crezând la vreo curte regală, cu monarh uns prin voia lui Dumnezeu ca să binecuvânteze neamul, conducându-l fără greşeală. Eu cred că e cine nu trebuie dincolo de zidurile caselor de bolnavi mintal.

joi, 18 septembrie 2008

Titlurile în care trăim

Motive pentru care ne iubim aşa intens ţara, statul şi conducătorii, orice altceva pălind...:
Atât! Ah, încă ceva: sunt mândru că sunt liberal, păcat că nu am partid.
Vestea cea bună ne vine din Marea Britanie: conservatorii au 28 puncte avans, în sondaje, faţă de laburişti - creditaţi cu doar 24% din intenţiile de vot (Reuters): The poll found 52 per cent of those who said they would definitely vote at the next election backed the Conservatives. Sper că astfel va fi lăsată mai moale "democratizarea" Casei Regale şi tăierea marxistă a privilegiilor acesteia.

miercuri, 17 septembrie 2008

Wien - muzica din suflet

A treia descindere în Viena imperială. Prietenii buni au avut deja privilegiul să servească nişte îmbucături ceva mai consistente pe ym şi prin scrisori, în urma fiecărui sejur petrecut acolo. Nu mă văd în stare să scriu despre Viena. Pentru mine, cel mai drag loc de pe pământ şi singura capitală pe care o am. Pot spune doar că de când o cunosc (da, vorbesc ca despre o fiinţă) mi-am regăsit o (nouă?) identitate: cea de mittel-european, încercând totodată să mă dezlipesc de cea de mititel european, prin adopţie dâmboviţeană. Aşa că, îl las pe Sandor Marai - A gyertyák csonkig égnek, mă glăsuieşte întocmai:
Viena. Ştii, oraşul ăsta a fost pentru mine diapazonul lumii. Când pronunţam odinioară cuvântul Viena, parcă aş fi făcut să răsune un diapazon, încercând apoi să observ ce aude din acest sunet persoana cu care tocmai vorbeam. Aşa testam oamenii. Cel care nu ştia să-mi răspundă nu era omul meu. Pentru mine, Viena nu era doar un oraş, ci şi un sunet, pe care omul fie că-l aude în suflet, rezonând pentru totdeauna, fie că nu-l aude niciodată. A fost cel mai frumos lucru din viaţa mea. Eram sărac, dar nu eram singur, pentru că aveam un prieten. Şi Viena era asemenea unui prieten. La tropice, când ploua, îi auzeam întotdeauna vocea. Dar şi în alte ocazii. (...) La Viena, muzica şi tot ce-mi plăcea în pietre, în privirea şi în manierele oamenilor trăiau asemenea pasiunilor pure din inimi. Ştii, pasiunile când nu mai dor. Viena din timpul iernii şi Viena primăvăratică. Plimbările din Schoenbrunn. Lumina albastră din dormitorul de la Academie, casa scărilor, spaţioasă şi albă, cu statuia în stil baroc. Dimineţile când mergeam să călărim în Prater. Caii albi de la manejul spaniol. Toate astea mi s-au întipărit foarte bine în memorie şi am vrut să le mai văd o dată, spuse încet, aproape ruşinat.

Grüß Gott, Wien! Va urma.

CFR 1907 CLUJ

În semn de preţuire pentru cât de mândru m-a făcut echipa asta din Clujul meu drag, public o foto făcută telefoneşte în centru. Şi mai mărturisesc că în minutul 50 al partidei mă aşteptam (semn că îmbătrânesc întru obişnuinţe naţionale defetiste, proaste, puturoase, rrromâneşti adică) la clasica încetinire a ritmului, la căderea fizică tradiţională, care să ne "ajute" a ne fi suflat avantajul de sub nas. Apoi mi-am dat seama: ho, că echipa fu doar un sfert alcătuită din români, deh, globalizarea. În minutul 85, ai "noştri" încă alergau, ceva nu era tocmai în regulă, comentatorii erau isterizaţi de uluială. Filmaţi mai îndeaproape, pe tricourile jucătorilor CFR se putea citi: Tony, Culio, Dubarbier. Aham, deci aşa... Dar şi Mureşan, Stăncioiu, Trică. Ce mult înseamnă să vii dintr-un mediu marcat de tot soiul de privaţiuni adânci (America de Sud), în care predomină "principiul" ori aşa, ori aşa şi să-i influenţezi cu gândirea asta alb-neagră (atât de hulită de 'telectuali) şi pe cei obişnuiţi cu merge şi aşa.

marți, 16 septembrie 2008

A Ra



Mi-a plăcut melodia, alunecarea rrr-urilor. Iar la mine acasă alţii se simt foarte bine, numai eu nu prea.

Ce (mai) citesc în Dilema Veche

Eu cu Dilema Veche am o relaţie casnică. Veche. De când a apărut. Cei care o scriu nu cred că ar fi onoraţi să afle ce anume mă mai îmbie azi să-mi menţin abonamentul. Un respect bine crescut de băiat de la ţară, o anumită inerţie, specifică tot băiatului de la ţară, fidelitatea idioată faţă de cea care ţi-a cizelat - le-a dat un oarece stil? - nişte idei brute şi ţi-a condus nişte gânduri pe nişte făgaşe, circulabile sau nu. După ce o citesc în proporţie de aproximativ 75%, o arunc pe podea cu promisiunea fermă că o să continui. De acolo, merge drept la "reciclare", nu mai revin asupra ei.

Să nu o lungim, că nu-s plătit la numărul semnelor. Ca tot omul, deschid revista de tranziţie de la final, pagina 24. La rubrica de aforisme-umorisme: Cu ochii-n 3, 14. De regulă, Radu Cosaşu are aici cele mai valoroase intervenţii, iar, la polul opus, Alex. Leo Şerban - cele mai umorale, moody, infatuate (el e mereu în deplasări, la naiba, şi citeşte în reviste franţuzeşti despre vedete locale franţuzeşti). Fuguţa, apoi, la cronica lui Andrei Gorzo, să-mi iau porţia de enervare-delectare. Sunt cele mai bune cronici de film vreodată citite de mine în presa românească, incluzând şi blogurile. NU-s de acord cu el mereu, ba chiar aş putea spune că rareori se întâmplă ca opiniunile noastre să se întâlnească. Dar e un caz tipic, incorigibil, de: îmi place al naibii cum scrie! Cum distruge filme bune şi cum salvează alte filme, proaste dar oneste, pentru un cadru genial.

Adina Popescu face nişte reportaje fără egal. Dar pe astea le ţin pentru a doua luare în mână a foii. Carevasăzică, delicatesuri.

Citesc, fără să sar rânduri, Baconsky. Regulat, cu atenţie, cu un creion imaginar după ureche, să iau notiţe, măsurători, aproape că aş cumpăra revista numai pentru el, Gorzo, 3, 14, Pippidi... De când povesteşte simplu şi coerent, îmi place Andrei Manolescu. În numărul trecut, de acum două săptămâni, chiar m-a încântat. Şi de când s-a talibanizat, făcând categorisiri, clasamente sforăitoate, frustrate despre feluri de a scrie şi a citi presa (în urma cărora a rezultat, practic, că nu avem deloc ziarişti buni, bine că e dumnealui filosof mare), NU-l mai citesc pe Andrei Pleşu. Umorul proverbial i s-a îngroşat, conservatorismul sănătos, vesel, de bun simţ i s-a preschimbat în tradiţionalism de gospodină cu 5 facultăţi, nemăritată. Şi pasiunea pentru Băsescu... Mai bine Mândruţă. Ăsta reuşeşte în paginile Dilemei, în multe rânduri, să-şi spele minunat păcatele citirii de pe prompter a ştirilor imbecile cu pisici salvate de pompieri. Scrie nesimţit, incorect, puţin cam liber-cugetător pentru gustul meu, puţin cam consumist, dar bine! Ani de-a rândul am avut bănuiala că-i scrie altcineva articolele.

În pagina de recenzii, Marius Chivu şi Simona Sora sunt admirabili. Am cumpărat cărţi bazându-mă pe scrisele lor. Şi nu se înşelaseră. Matei Florian - face din albumele nou apărute simfonii lexicale.

La scrisori, mă enervează cititoarea din Râşnov cu aforismele ei (odată a trimis la redacţie numai citate, şi au tipărit-o!). Şi mă enervează ei, redacţia, că o tot publică acolo (pe mine de ce nu mă publică?). De ce nu o bagă în pagini? Are prea multe chestii inteligente de scris candidatul Voinescu? Sau Pleşu? Îmi lipseşte Zigu Ornea. El dădea mai multă greutate frivolelor foi ale Dilemei.

Un roman poliţist

Citind despre dimensiunile manuscrisului (Bărbaţi care urăsc femeile este primul volum din Millennium, o trilogie de aproape 2000 de pagini), dar mai ales despre succesul uluitor al primei cărţi, am avut, şi probabil nu sunt singura, impresii amestecate: tipica respingere (trebuie să fie o carte comercială!) şi o curiozitate devastatoare (cum e cartea pe care o laudă atîţia oameni?) Dacă despre a doua nu trebuie să spun multe, contextul şi titlul puternic, mult mai bun, în opinia mea, decît versiunea engleză - The Girl With The Dragon Tattoo -, fiind explicaţii suficiente pentru atracţie, în ce priveşte prima impresie, cred că între vînzări bune şi calitate îndoielnică nu se pune întotdeauna semnul egal. Felul în care percep oamenii cărţile alese, din literatura înaltă, ţine atît de valoarea în sine a acestora (dacă se poate vorbi de un „în sine” referitor la literatura), cît mai ales de idei, judecăţi şi prejudecăţi proprii, vrînd-nevrînd, de un şablon personal.

Aşteptările mele de la un roman poliţist, pe care le recunosc întreţinute de meta-ficţiunile detective ale lui Paul Auster, au fost uluitor depăşite de prima carte din Millennium. Da, sunt încă o voce în corul celor care susţin că nu au dormit noaptea fiindcă aveau de urmărit acţiunea din carte; sau că au citit-o pe nerăsuflate; sau că nu şi-au dat seama, citind, cum trec timpul şi paginile; sau că au încercat să o povestească entuziaşti altora; sau să le pună volumul în braţe cu forţa.

Povestea apare încurcată şi, în ciuda cîtorva întorsături previzibile, captivantă de la început pînă la final. Începe cu un jurnalist de investigaţie, Mikael Blomkvist, cu reputaţia ruinată în urma unui proces, căruia i se propune o misiune neobişnuită- să cerceteze cauzele unei morţi petrecute cu 40 de ani în urmă-, pe o insulă-univers închis, necunoscut şi ostil. Dulcea manipulare în urmă căreia jurnalistul acceptă să se ocupe de caz este impecabil manevrată de Stieg Larsson prin cîteva elemente: talentul de povestitor al angajatorului Henrik Vanger, misterul florilor presate pe care le primeşte acesta an de an, pretextul scrierii unei biografii, lipsa de opţiuni a lui Blomkvist – pentru un jurnalist justiţiar, încrezător, a nu mai fi credibil nu este o opţiune. Iar aceste „noduri de structură” sunt numai exemple ce pot indica puţin din arhitectura unui text care se citeşte pe nerăsuflate. În spatele unui thriller care dă palpitaţii se află, de cele mai multe ori, o muncă impresionantă, cu atît mai mult cu cît ea trebuie să pară invizibilă.

Cred că orice indiciu referitor la efortul de a construi un puzzle detectiv, personaje credibile în situaţii incredibile, tensiuni şi descărcări, un astfel de indiciu apărut în timpul primei lecturi produce mai mult neplăcere decît admiraţie. Dacă este captiv în acţiunea cărţii, cititorul va gîndi mai mult „abia aştept să văd ce se întîmplă în continuare!” decît „cîte ore i-a luat lui Stieg Larsson să asambleze întreaga maşinărie?” În concluzie, apreciez ordinea perfectă din Bărbaţi care urăsc femeile, munca invizibilă, faptul că „abia aştept să văd ce se întîmplă în continuare” primează. Mai mult, descoperirea ucigaşului trece treptat pe plan secund, în timp ce apar noi legături pe drumuri deja cercetate, noi crime vechi (ştiu că formularea sună sardonic, dar romanul excelează şi pe latura aceasta), dar mai ales un personaj fabulos.

Este vorba despre o fată, care, pe lîngă o inteligenţă care-ţi taie respiraţia, poartă cu ea o istorie întunecată de abuzuri şi marginalizare, precum şi forţa de a le supravieţui. Lisbeth Salander este, fără îndoială, personajul cel mai reuşit al lui Stieg Larsson, o fragilă dezechilibrată cu multe rezerve de curaj şi încăpăţînare pentru a acţiona altfel, pentru a pune lumea sub propria ordine.

Poate că pînă acum pare că lumea Millenniumului este una a excluşilor, ciudaţilor, asta fără să fi scris despre secretele revoltătoare ale familiei Vanger. Este şi nu este aşa. Întîi, nu trebuie ignorat faptul că romanul poliţist este un univers în sine, cu reguli proprii, cu un anume tipar şi cu limite – nu aş răsfoi un roman de acest tip dacă sunt în căutarea unor scene minimaliste, delicate. Apoi, personajele extreme şi metodele lor de acţiune fac mai neclar contrastul dintre bine şi rău, şi desigur că trăsăturile lor, evidenţa neobişnuitului, excepţiei rămîn mai multă vreme în memoria cititorului.

Ca să concluzionez, Bărbaţi care urăsc femeile este o carte memorabilă. Întîi prin forţa de a captiva un cititor tocit de lecturi, de exemplu; apoi, prin arhitectura subterană, arta autorului de a construi, conecta şi cizela părţile unei lumi acaparante; în fine, printr-un personaj greu de ignorat. Clar, abia aştept continuarea.

- recenzie aparută pe bookblog.ro -

Mai abia aştept ceva: să scriu despre NY Trilogy al lui Paul Auster, prin care-am zîmbit a încîntare şi a „feels like home”, deşi nici vorbă să nu fi dormit noaptea din cauza ei. E aproape jignitor de inteligentă şi tipicară, iar recitind-o în limba aceea de sticlă m-a făcut să văd mai bine de ce o carte criptică precum Travels in the Scriptorium. Pentru că autorul îşi permite.

luni, 15 septembrie 2008

Sare de mare

Nostalgia mării. Mi se amăgesc singure nările captând miros de apă de mare. Drept care, călătoresc cu repeziciunea gândului într-acolo. Să-i ronţăi nisipul, să-i sărut pielea sărată, să-i admir prostit ochii.

Mi-am visat muntele sfânt. Muntele pe care sunt urcat în vis (n-aş crede că-l urc solitar şi cu de la mine putere) de fiecare dată când mă aflu la o răscruce sau când destinul propriu „prezintă" vreo ramificaţie neaşteptată, moment în care mi se permite să aleg. De pe muntele meu - de fapt, un deal ceva mai înalt şi pleşuv -, văd satele din jur, îmi pot imagina viaţa care curge în ele străină mie, gata oricând să se amestece, însă, cu viaţa mea. Acolo pot căuta ceva ce am pierdut, nu ştiu decât rareori ce anume, pot plânge, pot decide sau intra în al meu endzeiterwartung.

Am ajuns pe munte, apucând pe drumul pe care l-aş fi străbătut pofticios ieri, la F., drumul acela forestier ce despărţea atât de îmbietor pădurea, pierzându-se în ea, ascuzându-şi începutul şi ţelul. Am urcat acolo şi pentru a ţine sfat cu nişte prieteni, în vis - imprecişi, fără contur, oameni obişnuiţi să mă compătimească, dar şi să mă critice. De data asta, ei par destul de puţin interesaţi de pelerinajul meu. De pricinile sale. Au privit dimpreună cu mine zarea, umăr la umăr, mi-au indicat o cale şi atât. Nu mi-au plâns de milă. Obosiţi, preocupaţi de propria soartă.

Funduri de portocală. O pereche de sâni neaşteptat de fermi şi dezinvolt înfăţişaţi privirii, odată cu scoaterea de pe trup, cu un stretching abdominal specific feminin, şi aruncarea pe solul prăjit a tricoului care se căznise până atunci să-i ascundă. Ştrand.

În oraşele mari, oamenii au recreat albiile râurilor, concepând bazine încăpătoare, betonate pentru scaldă. Scăldatul (nu şi spălarea - igiena, adică) a rămas o obişnuinţă care acum e folosită ca prilej de "făcut valuri" mondene. Te scalzi mai mult în lume decât în apă, mai mult în privirile însetate ale celorlalţi.

Într-una din nopţile mele trecute, am „văzut" cum Eliade îi lua un interviu oniric lui Cioran. Acesta din urmă nu reuşea nicicum să rămână sobru, să-şi abţină râsul. Se simţea ridicol ascultându-se în timp ce încerca să înşire şi să lege nişte termeni "metafizici".

Cioran: „Poezia occidentală a pierdut uzul ţipătului. Exerciţiu verbal, demers de saltimbanci şi de esteţi. Acrobaţie de vlăguiţi". Eu: la fel şi acele bloguri - sterile-parade-lexicale de care vorbeam eu, nu de ieri, de azi, ci de alaltăieri.

Teama de mâine mă face evlavios, aproape smerit. Nu vreau să-mi însuşesc o Credinţă din teamă. Vreau să cred pentru a mă întregi şi nu din fuga de vreo pedeapsă. Muncesc cumva cu respect obsesional, privesc monitorul cu drag, cu ochi blânzi şi protectori. Din vinovăţie.

miercuri, 10 septembrie 2008

Cui îi pasă

Prînz. Căldură mare, străzi întortocheate, pornisem cu o adresă fixă, am ajuns să bîntui prin soare. Nimic nou, rufe atîrnate între copaci, antene digi, case cîndva frumoase. Paragină, mizerie, căldură mare (parcă am mai zis), risc seismic, copii care joacă fotbal, delăsarea care rînjeşte cum ştie ea mai bine. Declaraţie: Aceste case ar merita sa intre intr-un proiect, de tipul celui de la Sibiu, care reprezinta deja un model coerent de buna practica. Regret ca nu se poate face ceva pentru imobilele proprietate particulara. Pentru acestea cea mai buna solutie ar fi sa cautam o forma comuna de investitie pe proiect finantat de stat si de contribuabil (Camelia Gavrilă, viceprimarul Iaşului; sursa) Opac şi fantastic.

Vorbind de construcţii, de cîteva zile (sau ani sau dintotdeauna), vecinii mei renovează. Pe rînd sau în cor (e ecoul, zice înţelept mătuşa) găuresc şi sparg, mută, hîrîie, fîşîie, dar cel mai mult bormaşinăresc.
Ca acum (scriu în pauză dintre două găuriri, se cutremură toată camera, deci degetele, ecranul, masa). Azi am făcut pariuri: or să dărîme peretele dintre noi sau n-or să? Şi-aşa mi-am mai dorit o cameră, lets share...Viteazul administrator, fără pălărie, mi-a închis uşa în nas, ce atîtea mofturi la 10 noaptea, nu-i aşa? Aşa-i.

marți, 9 septembrie 2008

L-am servit pe regele Angliei

În bătaia năprasnică a soarelui de vară

Prima scenă aparţine povestitorului viclean Hrabal, o justificare în joacă, un cuvînt înainte care subminează prefeţele clasice. Nu-i mai mult de pagină, cîteva rînduri şi deja ştii: nu ai de-a face cu oricine, eşti invitat în barocul mental, bun venit! De sub pielea transparentă a personajului Ditie, picolo, ospătar, hotelier şi singuratic, Bohumil Hrabal scrie una din cele mai frumoase biografii sufleteşti a omului simplu. Omul obişnuit, un orişicine nimerit în propria viaţă, prea vastă şi prea pretenţioasă ca să fie luată în serios.

Merită citită şi recitită ne-luarea în serios din povestea chelnerului Ditie, cel care l-a servit pe împăratul Abisiniei, una îndrăzneaţă şi ironică, lipsită atît de zeflemeaua intelectualizată, cît şi de rîsul grosolan al neseriosului. În lumea lui Ditie nu există evenimente mari şi evenimente mici, el le priveşte pe toate cu aceeaşi curiozitate şi încîntare, fermecător diferit de cum privesc oamenii ocupaţi pe lîngă care trăieşte. Numai în aventurile de rîs şi plîns ale soldatului Švejk am găsit un fel de umor asemănător, o naivitate trucată spre binele cititorului, care altfel nu ar înghiţi cele scrise fără să lăcrimeze de tristeţe şi revoltă.

Praga era cel mai vechi şi mai frumos oraş din lume

Aşa spune legenda şi o ştim cu toţii, chiar dacă nu am văzut Praga. Iar scundul Ditie (înălţimea, pantofii cu toc, defectele fizice, ieşirea în afara normei nu sunt ignorate în povestirea lui, detaliul străluceşte) o descrie chiar cum, fără să ştiu, aşteptam: fete pierdute în propria senzualitate; lecţii boeme de afaceri; ritualuri din bucătărie sau din dormitor; disperare şi dezmăţ; Praga de aur, Hotelul Tichota (Tăcerea). Dar şi altele: invadarea Cehoslovaciei de armatele germane; un umilitor examen al virilităţii, la care Ditie se supune de dragul unei nemţoaice militante; hotelul confiscat, detenţia veselă, de carnaval, a milionarilor praghezi; cruzimea şi cinismul. În fine, fericita singurătate. (continuare)
_______________

poza de aici

luni, 8 septembrie 2008

Dunst

Kirsten Dunst* - actriţa atmosferică. Pare făcută din ozon. Joc candid, melancolic, aeri...zat (?). Zâmbet ce nisipeşte munţii şi ochii parcă mereu gata să plângă, să se umple de lacrimi, dar cu discreţie. Un colţ de surâs resemnat, uşor într-o parte, a zeflemea-ma ei de viaţă. Trece ca o nălucire, ca un parfum prin film, chiar şi atunci când pelicula are un alt protagonist, întorci capul mânat de mireasmă. O tuşă un strop mai apăsată de eyeliner sau rimelul scurs o preface în cea mai dezirabilă şi inaccesibilă vampă.

Trenuri fără cap şi coadă, mişunând de scursuri şi trecând prin periferii de oraşe doldora de obiective turistice. Lifturi care urcau şi coborau numai un anumit număr de etaje.

Camera mea m-a acaparat cu totul. Deşi nu îmi oferă un confort complet, deîndată ce o părăsesc mă gândesc cum să ajung cât mai repede îndărăt, între pereţii ei. Tânjesc la cărţile ei, la căldura ei. Şi totuşi, cât de bine îmi cade să călătoresc! În visul de astă-noapte ce făceam? Colaj de imagini din locurile tocmai vizitate. Şi, pentru a le lipi între ele, născoceam altele.

Târfa din tren. Cine nu râvneşte la ea? Lui Esterhazy i s-a arătat, dar nu aş vrea să ştiu ce înfăţişare avea. Păi, frumuseţea central europeană standard a anilor '80, desigur: pulpe bombate, poate neepilate, sâni proeminenţi, un pic bondoacă. Scriitorii de talent se pricep să scoată ceva literar şi dintr-o gospodină nesatisfăcută, cu bujor în obraji.
______________________________
*Marie Antoinette, Elizabethtown, The Virgin Suicides

duminică, 7 septembrie 2008

Şlapii de blogger

Iar eu îmi caut sub pat şlapii de blogger. Pentru a scrie despre ei. Şi vreau ca, mai înainte, să-i cercetez bine din ochi. Ce modificări a exercitat timpul asupra lor, cine i-a purtat în lipsa mea, trebuie cumva spălaţi? Am şlapi de blogger şi o pisică imaginară, primită în dar de la Denisa Comănescu. Este însăşi pisica imprimată pe raftul ei. Numai aşa a acceptat colaborarea cu Humanitas: îmi imortalizaţi, perenizaţi, veşnicizaţi mâţa pe coperta I a fiecărei cărţi. Efigia felinei (urmăriţi filme de Fellini?) s-a potrivit bine, pour une fois, cu întâmplările tragi-groteşti din Maestrul şi Margareta.

În maieu, bermude şi şlapi, am citit în chinuri două cărţi care nu au nimic de-a face cu Denisa. Una scrisă cu mare artă de Martin Walser şi tradusă din răsputeri cât mai prost (de Victor Scoradeţ), Vânătoare - ALLFA, 2002. Alta, tradusă strălucitor (se simte asta, nu o să mă întrebaţi de ce), scrisă bine, dar cu totul lipsită de profunzime, apărută la Curtea Veche: Sectanţii - Iuri Mamleev. Pierzător iese sărmanul cititor de Walser; totuşi, stângăciile tipografice şi lipsa de chef a traducătorului nu reuşesc să estompeze valoarea încă nedeplin devoalată a cărţii. Dar nici să ţi-o despoaie pe de-a-ntregul nu poate fi vorba.

Vreţi să mai aflaţi despre mine? Beau ceai indian, nu-i spun negru din corectitudine politică, dar tot acasă îl beau, nu am loc-de-stat-cu-laptopul rezervat în nici o ceainărie cu dichis, la mila wifi-ului, nici măcar vânzătoarele de la Spar nu mă cunosc drept un mare consumator, deci nu mi-l împachetează zâmbind şi nici nu-mi zic mai poftiţi pe la noi.

Dacă aş avea o armă, aş fi cel mai destoinic puşcaci de câini din câţi s-au văzut. Un nou Faulkner ar scrie despre mine o nuvelă amplă, pe care ar încadra-o apoi într-un ciclu unitar. Aş trage în câinii de pe stradă, de sub ferestrele vastelor mele apartamente, ca să nu trag în lipsa lor de stăpâni.

Rich

Dimineaţa devreme, vorbesc (imaginar, de vreme ce îl tot aştept) cu Richard. Acelaşi joc, cu pijama de zidar, mîini deasupră păturii, dinţi abia spălaţi. Îi zic de una, de alta, de blocaje metafizice - de ce nu scriu -, de cele fizice, sticle şi borcane, saci întregi aruncaţi de la balcoane, de scîrba şi carapacea pierdută. Îi zic de clipocitul prin inimă, de munţi urcaţi gîfîind, de priviri complice (uzată expresie, zice el) Mă plîng în continuare, iar el, drăguţ şi spălăcit:
- Te aştepţi la prea mult, dragă.

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Un strop de fericire

- Am să-ţi spun o poveste, zise Margareta, punându-şi palma înfierbântată pe căpşorul lui tuns. A fost odată o tanti. N-avea nici copii şi n-avea nici un strop de fericire. La început a plâns mult, apoi s-a făcut rea...

M. Bulgakov - Maestrul şi Margareta

vineri, 5 septembrie 2008

Toate vechi

Nimic nou: Traian Ungureanu nu s-a dezis, cum era de aşteptat (ba nu, eu credeam că va admite chiar şi el rahatul mâncat, în ultima clipă), de mizeria tardivă, inutilă, uluitoare a PD-L, sub oblăduirea bănuită şi logic subînţeleasă a prezidentului Băsescu. Este de râsul lumii, omul ăsta, TRU, e chiar binişor dus pe mirişte! Avramescu a părăsit grabnic şleahta fără spinare a pedeleilor, M. Cărtărescu a produs un editorial vituperant, de zile mari, la adresa aceloraşi în EVZ. Traian Ungureanu rămâne. El va sufla până în ultima clipă în dosul pe care l-a pupat, doar-doar păpuşa sa politică favorită nu va pierde tot aerul.

Ce nu m-a lăsat pe mine să cred că Traian Băsescu nu e implicat: ieşirea lui Vadim Tudor la conferinţa de presă, unde a insistat asupra iniţiativei 100% pedeliste a alianţei cu viaţă determinată, de două luni, PD-L - PRM. Chiar a subliniat, oratoric, că Băsescu nu s-a amestecat. Probabil a fost parte a înţelegerii: noi te susţinem la vicepreşedinţie tu, ciocu' mic, nu ştii nimic de Băsescu. Pe cine se bazează ei că va păstra secretul! Haha. Ce a declarat locatarul Cotrocenilor nu mai reproduc, oricum nu-l cred. PD-L nu a făcut niciodată un pas politic fără a avea în cască vocea ofiţerului de marină.

Nu-mi convine să asist la asemenea mârşăvii politice, dar nu pot să nu-mi frec satisfăcut palmele: acum ce mai zic formuiştii ce spurcau pe toată lumea, pe toţi cei care aveau un cuvânt critic la adresa îngerilor pedele şi a preşedintelui?

joi, 4 septembrie 2008

Autentica Dreaptă...

Poate, pentru analiştii şi cititorii români de ziare (netabloidizate încă), sună foarte straniu amănuntele presupuse a face diferenţa între şansele celor doi candidaţi - republican şi democrat - la preşedinţia SUA. Zic asta pentru că John McCain este pus acum serios în balanţa Pro/Contra - după ce că toată lumea a sărit să aplaude "lovitura" de imagine cu vicepreşedintele femeie - din pricina sarcinii fiicei de 17 ani a partenerei sale electorale, Sarah Palin! Cum să nu ne zboare, atunci, gândul către susţinerea de care încă se bucură compromisa Mona Muscă, atât în rândul firavului şi stupidului electorat (cică) de dreapta al României cât şi printre intelectualii din aceeaşi dreaptă, de la care am fi aşteptat mai mult discernământ şi o moralitate ceva mai ţeapănă.

În România, asemenea ştiri nu au nici o semnificaţie în perspectiva opţiunilor electorale: amante, sarcini nedorite sau premature, avorturi, crime, ţepe date bugetului, dosare penale pe rol - vax! De aceea, inexistenţa alegătorilor autentici situaţi la dreapta nu mai trebuie argumentată, se dovedeşte ea de la sine. Din păcate, noi nu trăim într-o societate a unor reale dezbateri pe teme morale (mie unuia mi se pare exagerat să nu-l mai vrei pe McCain sau pe oricare altul pentru că fiica propusei candidate la vicepreşedinţie este minoră şi gravidă, dar te pui cu conservatorismul de peste Ocean?). Candidaţi îndoielnici, unii plini de rahat securistic, alţii pe cale a fi deconspiraţi sunt aleşi cu bucurie şi deplină indolenţă. Citesc cu uimire, încă, prin gazete articole justificative pentru atitudinea mincinos-ipocrită a d-nei Muscă, pentru delaţiunile sale "patriotice" (numai studenţi străini, da, da!). Cum că: straşnică femeie, doamnă de fier a politicii româneşti, reper moral, inteligenţă, competenţă. Marş de-aci! Unii o văd chiar urmaşa lui Traian Băsescu la Cotroceni, peste un mandat sau chiar de anul viitor.

Ce ne rămâne altceva decât grimasa unui impotent dezgust? Un prieten, prea idealist, susţinea că nu i se pare normal să tot critic aşa, "neconstructiv" (ce o fi critica constructivă, în afară de o cacofonie şi o expresie de lemn?). Cică noi toţi criticăm, românii, dar nu facem nimic. De acord. Ce pot eu face împotriva unei majorităţi adormite dacă nu chiar mulţumite cu existenţa submediocră din zilele noastre? Ce figură aş face ieşind de unul singur în stradă, fiind şi mai corect decât sunt la locul de muncă, urlând din cabina de vot: eu votez cu Dreapta? Figură de nebun, desigur. Şi aşa am fost numit Gică-contra, la un moment dat. E cumplit cum se bulucesc agresiv către cel care cutează să vorbească depreciativ despre o realitate vădit putredă tot soiul de optimişti de profesie, exaltaţi ce vieţuiesc rupţi de adevărul din stradă, naţionalişti, paseişti şi autohtonişti. Pleavă instruită degeaba în decedatul nostru învăţământ superior şi inoculată cu excepţionalism bizantin.

Dacă McCain, ca să revenim, va pierde "pe mâna" plodului nedorit al minorei lui Palin, jos pălăria pentru incomprehensibila intransigenţă americană. Aşa judecă un electorat obişnuit să-şi poarte crucea sau să-şi ajute singur norocul, aşteptând doar o intervenţie guvernamentală minimă în trebile casnice. Noi încă ne înclinăm smerit, în acest timp, la presupusa inocenţă şi anticorupăciune a PD-L, în frunte cu conducătorul lui iubit, altul decât Boc. So much for the Right wing.

marți, 2 septembrie 2008

Revolta trupului- Alice Miller

Simplitatea şi siguranţa din tonul lui Alice Miller dau impresia unei psihologii a simţului comun, cea la care toţi ne pricepem, aşa cum ne pricepem să dăm sfaturi în orice condiţii sau să conversăm despre ce trebuie şi ce nu trebuie făcut. Cred însă că stilul nud, rapid de expunere este un avantaj pentru Revolta trupului: nu se adresează numai specialiştilor, deşi cere o anume familiaritate cu termenii psihanalizei, însă nu este o carte de soluţii sau iluzii înşirate despre cum să fii mai fericit/mai liber/mai tine însuţi. Trucul formal face mai uşor de acceptat conţinutul de care Alice Miller se ocupă de ani buni: cum se imprimă în evoluţia ulterioară a corpului şi minţii maltratările (în sensul larg) din copilărie, dar mai ales care sunt efectele refulării şi negării emoţiilor şi sentimentelor reale faţă de părinţii abuzivi. Punctul dureros din cartea lui Miller este porunca a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi să trăieşti ani mulţi. Forţa acestui imperativ îi face pe copiii rău trataţi (nu numai bătuţi sau abuzaţi sexual, ci şi trataţi cu indiferenţă, cu răceală, cu veşnice reproşuri, cu o disciplină severă) să devină dependenţi de părintele interiorizat, legaţi pentru toată viaţa de speranţa că vor cîştiga dragostea pe care nu au avut-o. Asta în ciuda faptului că trupul, care nu trăieşte după regulile moralei, semnalează conflictul interior prin boli şi tulburări cu „cauze misterioase”.

Educaţia

Ceea ce Alice Miller numeşte pedagogie neagră se referă la un cerc vicios în care educaţia restrictivă (de la bătaia e ruptă din rai la te educ spre binele tău) antrenează oamenii, cu instrumente precum teama de pedeapsă, obligaţia, dorinţa de a nu îşi dezamăgi părinţii, ca mai apoi aceştia să o aplice „spre binele” copiilor lor, proiectînd în aceştia propriile dorinţe şi frustrări. Mulţi părinţi – fraza e deja clişeu, deşi în continuare nu-i acceptăm consecinţele în realitate – nu ştiu şi nici nu pot şti că copiii lor nu sunt instrumente pentru a le hrăni ambiţiile, visele eşuate, lipsurile. Să-i dau copilului meu tot ce eu nu am avut, să aibă el ceea ce eu nu mi-am permis- auzim adesea, iar de multe ori asta e ceea ce creează lipsa de alegere a copilului, constrîngerea, sentimentul datoriei, faţada transmisă şi următoarei generaţii.

Pe scurt, acesta ar fi mecanismul pedagogiei otrăvitoare. Alice Miller expune daunele acesteia asupra întregii vieţi adulte, pornind de la exemple din terapie, fără a evita să descrie efectele pedagogiei negre asupra terapeuţilor, care îşi conduc pacienţii pe căi greşite, spre un mai bine aparent, tocmai din cauza propriei supuneri faţă de părinţii interiorizaţi.

Trupul

„Trupul nu înţelege absolut deloc această morală, n-are ce face cu a cincea poruncă, nici nu se lasă înşelat cu vorbe aşa cum face raţiunea. Trupul este păzitorul adevărului nostru pentru că poartă în el experienţa întregii noastre vieţi şi are grijă ca noi să putem trăi cu adevărul propriului organism. El ne sileşte cu ajutorul simptomelor să admitem cognitiv acest adevăr, ca să putem comunica armonios cu copilul care trăieşte în noi, care a fost cîndva desconsiderat şi umilit.” (restul pe bookblog)



luni, 1 septembrie 2008

Vedere din afară

Ca şi când m-ar fi legat cineva la ochi în timpul visului, m-a învârtit titirezeşte şi mi-a dat drumul să umblu, apoi, solitar prin lume - deposedat iarăşi de suma vitală de certitudini. Cu trenul. Acest nedigerabil cârnat metalic, ce leagă ca să despartă, suferind de întârziere accelerată, în Occident ar fi fost repede casat şi ascuns adânc sub pământ, către miezul cel incandescent, altfel ar fi poluat de moarte jumătate de Europă.

Suboameni din muşama cu gust de fier - arătau ca născuţi pe şine - colcăie în semitrezia lipsei de oxigen, mai înspăimântaţi de curentul de aer proaspăt, de deschiderea unanimă a geamurilor decât de duhoarea proprie, cu care sunt simbiotici precum nişte bacterii anaerobe în relaţie cu izvoarele sulfuroase. Îi ucid, ucid, ucid, cu priviri criminale, îi dezaprob vehement din ochi şi ei, unii, simt: nu mi se adresează, mă ocolesc cu vorba, ce fericire - nu mai trebuie să discut despre cât de bine era înainte, când toţi aveam o slujbă! Îşi întind feţele şi şosetele soioase pe banchetele groase de mizerie, beau bere împuţită şi-şi mănâncă toată omenia din conserve, cu brişca curăţată de turul pantalonilor.

Trupuri de douăzeci de ani, vertiginos înmugurite, se învolbură pasager printre cadavrele vii de bătrâni şi foşti tineri ce se întorc nespălaţi de la neamuri, cu perii intimi la iveală, am fost să o vedem pe bunică-mea, că deh, poate moare şi să nu zică rudele că ne ţinem domni şi am lăsat-o să piară fără să îi facem o ultimă vizită, 'te dracului, gândesc, de gura lor îţi pasă ţie, ţi-a trebuit Timişoară, nu te-a mai încăput duioasa Bucovină, acum eşti şi tu, cum ar veni, burgheză, lucrezi în proiectare, poate ca femeie de serviciu; fete care trec sfioase, pneumatice, cerându-şi scuze mecanic, pe culoar, trăgând după ele valizele cochete, degeaba curăţite acasă. În urma lor, iz de regrete neputincioase, încordare: unde-şi armează fundul în halul ăsta - nu mic, nici mare, despicat-piersicos, în pragul plesnirii?, râgâieli cu iz de timişoreana nefermentată şi lanţuri de gât zornăind masculin.

Cărţi învechite natural, mai întâi în cameră pe raft, apoi în soare, se mută dintr-o mână într-alta, apoi pe podea, neliniştind the maid, care a văzut destule trupuri frângându-se sub apăsarea plăcerii, dar cărţi în vraf pe preş, lângă pat, în loc de haine sfârtecate, nu. Crudităţi postliceene afumându-se cultural în ceainărie, cu picioarele adunate chinuit sub fund pentrucăaşasepoartă, pe scaune meschine, cu şezut de rafie împletită. Oare după ce ai parcurs digestiv toată lista meniului, de la mate la coada şoricelului, e ca şi cum ai fi citit patru rafturi de cărţi?

Iulius Meinl viennasleadingcoffeeroasterfor145years îmi rânjeşte conspirativ şi negru, dar fără urechile clăpăuge ficţionalizate de Echenique, de sub coiful lui înalt, şi eu cocoţat pe cataligele scaunului văd doar picioarele cu multe degete sandalizate ale clientelor ce umblă pe sub mese, o Susana bărnace cu două, cu mai multe şuviţe de protecţie antitimiditate şi ochi pisiceşti, aşa mă trezesc fără convingere la realitatea unui oraş care nu mă cunoaşte.