Wien - muzica din suflet

A treia descindere în Viena imperială. Prietenii buni au avut deja privilegiul să servească nişte îmbucături ceva mai consistente pe ym şi prin scrisori, în urma fiecărui sejur petrecut acolo. Nu mă văd în stare să scriu despre Viena. Pentru mine, cel mai drag loc de pe pământ şi singura capitală pe care o am. Pot spune doar că de când o cunosc (da, vorbesc ca despre o fiinţă) mi-am regăsit o (nouă?) identitate: cea de mittel-european, încercând totodată să mă dezlipesc de cea de mititel european, prin adopţie dâmboviţeană. Aşa că, îl las pe Sandor Marai - A gyertyák csonkig égnek, mă glăsuieşte întocmai:

Viena. Ştii, oraşul ăsta a fost pentru mine diapazonul lumii. Când pronunţam odinioară cuvântul Viena, parcă aş fi făcut să răsune un diapazon, încercând apoi să observ ce aude din acest sunet persoana cu care tocmai vorbeam. Aşa testam oamenii. Cel care nu ştia să-mi răspundă nu era omul meu. Pentru mine, Viena nu era doar un oraş, ci şi un sunet, pe care omul fie că-l aude în suflet, rezonând pentru totdeauna, fie că nu-l aude niciodată. A fost cel mai frumos lucru din viaţa mea. Eram sărac, dar nu eram singur, pentru că aveam un prieten. Şi Viena era asemenea unui prieten. La tropice, când ploua, îi auzeam întotdeauna vocea. Dar şi în alte ocazii. (...) La Viena, muzica şi tot ce-mi plăcea în pietre, în privirea şi în manierele oamenilor trăiau asemenea pasiunilor pure din inimi. Ştii, pasiunile când nu mai dor. Viena din timpul iernii şi Viena primăvăratică. Plimbările din Schoenbrunn. Lumina albastră din dormitorul de la Academie, casa scărilor, spaţioasă şi albă, cu statuia în stil baroc. Dimineţile când mergeam să călărim în Prater. Caii albi de la manejul spaniol. Toate astea mi s-au întipărit foarte bine în memorie şi am vrut să le mai văd o dată, spuse încet, aproape ruşinat.

Grüß Gott, Wien! Va urma.