Domneala Veche

1. Mi-a fost îndeajuns de câte ori m-am "simţit" categorie sub pixul filosofico-moralist al lui Andrei Pleşu. În ultimul număr, se "ia" de cei care scriu, deci şi de mine. Din încercările dumisale de definiţie şi câtcuprindere înţelegem că toţi am avea un bai cu scrisul, dar nu că ne-ar frământa nervul şi morbul, ci că suntem, pur şi simplu, grafomani. "Pofta de a scrie e un sindrom adolescentin" - decide marele nostru autor de câteva cărţi epocale. "Am trecut cu toţii prin frisonul post-pubertar al autorlâcului...". Am impresia că unii, şi anume dânsul, au şi rămas acolo. Desigur, noi, seniorii, cei care scriem indubitabil cu sens, ne scoatem implicit din rând, suntem imuni criticilor. "Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale...". Aha, ne-am prins, am intrat cumva, coane Andi, în criza vârstei..., a cărei vârste, oare? Vous nu aţi fost gălăgios, grafoman şi aprins răzvrătit illo tempore? Aţi scris direct hegelian şi heilbronnian? Vă şade rău în postură de Dan Chişu, reţetar al cumsescriecurostului. Sau, mai rău (?), de Oana Cuzino.

2. S.G. îl face "ceresc" pe Leonard Cohen. Ok, am răbdat stoic: fermecătorul evreu, bătrânul evreu, misticul, şamanul, folkpapst, omul care aduce ploaia, vrăjitorul, magicul (am mai scris?), ironicul, povestaşul, excitantul. Cohen - element ceresc nu am întâlnit până la lectura pastilei 3, 14 a S.G. Am citit tot felul de plocoane media, şi nu numai, la adresa individului. Fiecare mă ţine tot mai departe sufleteşte de creaţia sa: prin lipsa de minim criticism, (să fie măcar capabili să explice de ce; pe mine mă interesează de ce numai el) prin idolatrie fascinată, prin vorbirea gâscosonoră, de imitaţie, rumegată, care se face despre acest folker, ca şi când el ar fi inventat muzica şi cheia sol. Poate că am această atitudine şi pentru că l-am întâlnit pe, să zicem, Sinatra înaintea lui. Preferam să-l aud vorbind pe Iosif Sava, fie iertat. Şi cântând pe Hooker, J. Brown, Ella, Bassey, toate femeile inegalabile ale jazzului, Nelu Ploieşteanu, melofermecători măcar egali, dacă nu, vocal, superiori evreului canadian. Iar azi, solişti ca: Diana Krall, Eliane Elias, DeeDee Bridgewater, DAVE GAHAN - minunate generaţii noi! Poate din cauză că am apucat mai întâi să freamăt pe trilurile incredibile ale Aurei Urziceanu. Poate pentru că am avut doar 14 ani în 1989 şi am apucat apoi să descopăr fără prejudecăţi atâtea alte stiluri muzicale, unele de fericită sinteză, atâtea voci de aur. Ia să mai fiu slăbit!

3. S-a întors Cristian Ghinea de la London. Îmi plăcea mai mult acolo, că îmi citea din The Times, The Independent, etc. Când a reapărut în Bucureşti, când a ţinut neapărat să-şi declare nefireasca dragoste faţă de urbe. Neuitând să se afirme pe sine drept un obosit al textelor şi zicerilor cârtitoare despre Capitală. Îi doresc multe maşini, mulţi câini, multe clădiri demolate şi cât mai mulţi coloşi de beton fără estetică. Ca să-i ajungă. Ah, şi cantităţi mari de accent din ăla repezit, milităros, şiuierat, alunecuos, dreci, jimekeri, Cluji, aşea. Vreau şi eu două pâini şi o sticlă de Borsec. Duduie. Miţa, Mitică, Tache, Fane.

Iată trei motive pe care le voi inventaria, adăugându-le la altele, deja adunate (Alex. Leo Şerban scriind despre Vanity Fair, despre Toulouse or not to lose, etc), motive care mă vor determina să încetez abonamentul de la 1 ianuarie 2009.

Sau mai repede, dacă o publică încă o dată, în următoarele 2 săptămâni, pe cititoarea din Râşnov. Umoral.