"Aşa s-a petrecut îndrăgostirea..."

"...odată cu educarea noastră reciprocă şi convalescenţa comună". My life as a man m-a nevrozat. Prin realismul ei stânjenitor, inconfortabil unei minţi refuznice. Nevroza ca o eternă şi indispensabilă convalescenţă. Cele două eu-ri disociate şi supradimensionate narcisic ale lui Roth - Tarnopol şi Zuckerman - sunt trimise pe teren aux mains nues, pentru a depune mărturie completă, nemincinoasă, universală (!) despre infirmitatea vieţii de cuplu. Cei doi par a-şi dori să scrie (fără prea mare nădejde, fără tragere de inimă) romanul perfect, onest până la dezintegrare, despre mariaj - în detaliu: despre mobilurile neştiute, deseori psihotice, care ne aruncă în braţele (alt)cuiva. Cei doi Roth nu-şi dau uşor seama că - aşa fragmentar, dezlânat, ajutaţi infidel de memorie - chiar izbutesc, ci au impresia frustrantă că toţi cei din jur, în primul rând partenerele ocazionale (oficiale sau nu), deţin unelte mult mai măiastru folosite pentru a autopsia definitiv căsătoria - zbaterea, deseori zadarnică, a doi oameni de a trăi împreună.

Fiu de emigranţi evrei de dată relativ recentă, Tarnopol, cel care "scrie" în "realitate" Viaţa mea de bărbat, este împuternicit (pedepsit?) de P. Roth să trăiască şi să sufere - imobilizat acolo de pedanta educaţie aşkenadă şi de străvechea tradiţie semită a non-violenţei - în infernul istovitor al căsniciei. Este o prescripţie sacrificială flaubertiană, adoptată şi aplicată de Peter T. cu o râvnă suspectă de masochism, care "garantează" fecunditatea creaţiei: să trăieşti ca un burghez "serios", conformist în viaţa de toate zilele, pentru a te desfăşura cu violenţă, original şi în toată splendoarea capacităţii de a denunţa la masa de scris. În vederea atingerii acestui scop sublim, scriitorul acceptă să devină un Sisif al menajului ratat.

Rar mi-a fost dat, ţinând în mână alte romane, să am ca acum surpriza de a mă identifica, în varii proporţii, cu toate personajele semnificative, masculine şi/sau feminine, ale acestei istorii care se vrea una a bărbatului universal (ca să persiflez veşteda consideraţiune călinesciană). Am fost, pe rând (eu sau persoane nefaste din trecutul meu), câte puţin din Nathan, Sharon, Lydia, Maureen (în întrebările acelea cu o logică nebună, inchizitoriale, de o precizie autopunitivă specific paranoică), eteric-frigida Susan ("o colecţie de simptome"), contorsionat-sterilul Tarnopol. Mirosurile din bucătăria de scriitor a lui Philip Roth nu mi-au făcut mereu bine, nu-s comode deloc. Numesc bucătărie internă de scriitor atât inserturile teoretice ce ar ţine mai degrabă de o lucrare de genul Arta romanului ori Adevărul minciunilor, cât şi metoda asta crudă de a se perinda "cu cartea pe faţă" pe dinaintea cititorului, nu rareori având eu simţământul penibil că îl văd înmuindu-şi cu maximă satisfacţie, amestecată cu o firească doză de durere empatică, peniţa în vaginul inert şi ofilit al lui Maureen (Lydia). Încă unul, îmi spuneam, care scrie ca să nu ucidă.

Profesorul P. este un individ orb la structura sa internă de mare solitar, de inadecvat lumii, dar debordând de o senzualitate neamericană (ca să prejudec), fragilizat până la stadiul de idiot social de lucrările din "marea literatură" şi critică citite (i se pare deseori că serveşte interlocutorilor replici de roman şi nu propriile gânduri), devorate (ghicim) mai mult cu simţurile, mai mult cu ochii prea clar-văzători ai debilităţii lui precoce decât cu raţiunea sau cu scopul bunei creşteri a iubirii de estetic. Un narcisic ce trăieşte întru sondarea fără final şi fără finalitate conştientă a ego-ului. Ego-ul de sine gândit, dar şi în relaţie cu femeile lui dezaxate. "Eul e pentru mulţi romancieri ceea ce e fizionomia proprie pentru pictorul portretist: subiectul cel mai la îndemână ce se cere cercetat, o problemă pe care să o rezolve arta lui...". El vrea cu orice preţ să vadă, să asiste aproape voyeuristic, cu suflul crimei în ceafă, cum şi din ce anume (din existenţa sa telenovelistică) i se naşte arta. Şi cred că acest impuls de moaşă intelectuală (poate şi dorinţa de a fi o "mamă" a propriei opere la fel de minunată ca mama sa) îl şi ţine până la capăt lângă o soţie dezechilibrată.

Viaţa mea de bărbat poate fi citită, de împătimiţi, şi ca romanul unei psihanalize. Îţi trebuie stomac de oţel şi niscai lecturi din "clasici" pentru asta, pentru a asimila cum se cuvine pasajele psihanalitice şi înfruntările ambivalente înfăţişate în interiorul lor (plus cele ce îţi apar, prin inevitabila lectură afectiv-complice, în minte): de exemplu, conflictul iscat de confuzia - viaţa, inspiraţie pentru artă vs. arta - factor distorsionant în percepţia realităţii; simultaneitatea - Maureen, muză şi femeie castratoare. Eu unul am căzut în capcană, mi-am pierdut cumpătul de câteva ori şi iată-mă în plină regresie, "ajutat" semnificativ, fireşte, şi de năvala oportunistă a conflictelor nerezolvate din viaţa de toate zilele. Cam acestea dinspre partea mea despre ceea ce consider a fi cel mai cathartic-epuizant roman al lui P. Roth citit de mine până în prezent. Grijă mare: cartea refuză să se sfârşească, s-ar putea ca într-o bună zi să ne trezim noi înşine continuând-o.