marți, 2 septembrie 2008

Revolta trupului- Alice Miller

Simplitatea şi siguranţa din tonul lui Alice Miller dau impresia unei psihologii a simţului comun, cea la care toţi ne pricepem, aşa cum ne pricepem să dăm sfaturi în orice condiţii sau să conversăm despre ce trebuie şi ce nu trebuie făcut. Cred însă că stilul nud, rapid de expunere este un avantaj pentru Revolta trupului: nu se adresează numai specialiştilor, deşi cere o anume familiaritate cu termenii psihanalizei, însă nu este o carte de soluţii sau iluzii înşirate despre cum să fii mai fericit/mai liber/mai tine însuţi. Trucul formal face mai uşor de acceptat conţinutul de care Alice Miller se ocupă de ani buni: cum se imprimă în evoluţia ulterioară a corpului şi minţii maltratările (în sensul larg) din copilărie, dar mai ales care sunt efectele refulării şi negării emoţiilor şi sentimentelor reale faţă de părinţii abuzivi. Punctul dureros din cartea lui Miller este porunca a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi să trăieşti ani mulţi. Forţa acestui imperativ îi face pe copiii rău trataţi (nu numai bătuţi sau abuzaţi sexual, ci şi trataţi cu indiferenţă, cu răceală, cu veşnice reproşuri, cu o disciplină severă) să devină dependenţi de părintele interiorizat, legaţi pentru toată viaţa de speranţa că vor cîştiga dragostea pe care nu au avut-o. Asta în ciuda faptului că trupul, care nu trăieşte după regulile moralei, semnalează conflictul interior prin boli şi tulburări cu „cauze misterioase”.

Educaţia

Ceea ce Alice Miller numeşte pedagogie neagră se referă la un cerc vicios în care educaţia restrictivă (de la bătaia e ruptă din rai la te educ spre binele tău) antrenează oamenii, cu instrumente precum teama de pedeapsă, obligaţia, dorinţa de a nu îşi dezamăgi părinţii, ca mai apoi aceştia să o aplice „spre binele” copiilor lor, proiectînd în aceştia propriile dorinţe şi frustrări. Mulţi părinţi – fraza e deja clişeu, deşi în continuare nu-i acceptăm consecinţele în realitate – nu ştiu şi nici nu pot şti că copiii lor nu sunt instrumente pentru a le hrăni ambiţiile, visele eşuate, lipsurile. Să-i dau copilului meu tot ce eu nu am avut, să aibă el ceea ce eu nu mi-am permis- auzim adesea, iar de multe ori asta e ceea ce creează lipsa de alegere a copilului, constrîngerea, sentimentul datoriei, faţada transmisă şi următoarei generaţii.

Pe scurt, acesta ar fi mecanismul pedagogiei otrăvitoare. Alice Miller expune daunele acesteia asupra întregii vieţi adulte, pornind de la exemple din terapie, fără a evita să descrie efectele pedagogiei negre asupra terapeuţilor, care îşi conduc pacienţii pe căi greşite, spre un mai bine aparent, tocmai din cauza propriei supuneri faţă de părinţii interiorizaţi.

Trupul

„Trupul nu înţelege absolut deloc această morală, n-are ce face cu a cincea poruncă, nici nu se lasă înşelat cu vorbe aşa cum face raţiunea. Trupul este păzitorul adevărului nostru pentru că poartă în el experienţa întregii noastre vieţi şi are grijă ca noi să putem trăi cu adevărul propriului organism. El ne sileşte cu ajutorul simptomelor să admitem cognitiv acest adevăr, ca să putem comunica armonios cu copilul care trăieşte în noi, care a fost cîndva desconsiderat şi umilit.” (restul pe bookblog)



9 comentarii:

Cristian SÎRB spunea...

Poate că ai uitat tradiţionala "urare": Eu te-am făcut, eu te omor!

Totuşi, cum se întrevăd mai sus şi din scurta răsfoire a cărţuliei, vederile autoarei îmi par un pic cam şaizecişioptiste. Mă şi mir că nu a pus drept slogan al cărţii: E interzis să interzici.

Incze Klára spunea...

Ceva asemanator:

http://www.jacques-salome.ro/articole/ranile-copilariei.html

Hiacint spunea...

Ar fi interesant de văzut ce bine-ce rău le aduce oamenilor simţul posesiei, apropo de "urare". Cît despre doamnă, şi Moise a fost un copil maltratat. Şi Hussein.Punct pentru ea: se apropie foarte curajos de conspiraţia compasiunii, adică de felul în care oamenii se unesc în a găsi circumstanţe atenuante marilor figuri criminale. Dacă ar avea şi mai multe argumente...

Klara, mulţumesc de link. Văzusem cărţile la Curtea veche, frumoase coperţi (ce mai criterii şi la mine :) ), dar dacă sunt scrise la fel de prudent ca articolul, de nespecific...nu ştiu dacă vreau să le citesc.

Cristian SÎRB spunea...

Cătarea circumstanţelor atenuante pentru figuri criminale (istorice sau nu) am văzut că este deja şcoală pe bune în America de Nord, în speţă, Canada. Într-un articol din L'Express era prezentată munca unui grup de "specialişti psihoterapeuţi canadieni" cu deţinuţii periculoşi, îndeosebi criminali-violatori. Şi tot aşa, se pare că face modă acum să găseşti scuze/justificări unor crime abominabile prin a le lega de abuzurile, reale sau imaginare, suferite de delincvenţi în fragedă pruncie.

Unul dintre ei, prinzând isteţ mâna servită de netoţii terapeuţi, declara că el simţise că societatea îi retrăsese dragostea, soţia îl părăsise (ăsta nu fusese abuzat, al dracu!). Şi ce s-a gândit el, aşa, rejectat de societate, ia să violez, ia să strâng câteva femei de gât.

Incze Klára spunea...

Hiacint, Articolul este intr-adevar foarte prudent:) Eu am fost la o prezentare a lui la Bucuresti, anul trecut in toamna - cu totul altceva! Subiectul principal era cum mai devreme sau mai tirziu somatizam toate emotiile/experientele negative pe care nu reusim sa le gestionam corect - acest 'corect' variaza, desigur, de la om la om.
Nu am citit niciuna din cartile lui, dar prezentarea m-a impresionat.

Cristian SÎRB spunea...

Acuma, ce ne facem cu cei care, la fiecare coş apărut pe frunte, cred că somatizează (urât cuvânt!)? Ăsta e efectul lecturilor preponderent sporadice din psihanaliză şi, mai cu seamă, din cărţile cu "paşi" şi "soluţii" scrise de terapeuţi obscuri ce nu se deosebesc cu mult de pastorii neoprotestanţi la ton, făţărnicie şi naivitate.

Incze Klára spunea...

Cristian, ai dreptate legat de invazia de carti dubioase care propovaduiesc te miri ce auto-salvari si auto-mintuiri.

Dar cred si ca crestinescul 'intoarce si celalalt' obraz te poate duce la oncologie. Cred ca trebuie sa invatam cumva sa iertam fara sa ne otravim.

Cristian SÎRB spunea...

Foarte bine atins: am îndrăznit şi eu o teorie bazată mai mult pe intuiţie cum că anumite forme de cancer sunt "rodul" unei profunde dezinvestiri, sau, mai pe româneşte, al unei masive retrageri a iubirii pe care noi înşine ne-o purtăm. E foarte greu de demonstrat raţional ce zic, dar mai gândiţi-vă.

O să mi se răspundă: cine îşi doreşte să moară! Conştient, nimeni. Dar, la necaz, la plictis cronic, odată cu vîrsta, cu primele crize erotice ale mijlocului vieţii...FOARTE MULŢI, inconştient, îşi cheamă Osânda, renunţând, pur şi simplu, să mai pulseze. Şi ea vine.

Cristian SÎRB spunea...

Pilda sau îndemnul cu întoarcerea obrazului poate fi citita un pic mai flexibil. Nu te pune nimeni să te întinzi, efectiv, la pământ, şi să te laşi călcat în picioare. Ci mai degrabă cum ai scris tu, Klara, să înveţi să nu ripostezi fără a te otrăvi prin asta, prin refulare.