Sare de mare

Nostalgia mării. Mi se amăgesc singure nările captând miros de apă de mare. Drept care, călătoresc cu repeziciunea gândului într-acolo. Să-i ronţăi nisipul, să-i sărut pielea sărată, să-i admir prostit ochii.

Mi-am visat muntele sfânt. Muntele pe care sunt urcat în vis (n-aş crede că-l urc solitar şi cu de la mine putere) de fiecare dată când mă aflu la o răscruce sau când destinul propriu „prezintă" vreo ramificaţie neaşteptată, moment în care mi se permite să aleg. De pe muntele meu - de fapt, un deal ceva mai înalt şi pleşuv -, văd satele din jur, îmi pot imagina viaţa care curge în ele străină mie, gata oricând să se amestece, însă, cu viaţa mea. Acolo pot căuta ceva ce am pierdut, nu ştiu decât rareori ce anume, pot plânge, pot decide sau intra în al meu endzeiterwartung.

Am ajuns pe munte, apucând pe drumul pe care l-aş fi străbătut pofticios ieri, la F., drumul acela forestier ce despărţea atât de îmbietor pădurea, pierzându-se în ea, ascuzându-şi începutul şi ţelul. Am urcat acolo şi pentru a ţine sfat cu nişte prieteni, în vis - imprecişi, fără contur, oameni obişnuiţi să mă compătimească, dar şi să mă critice. De data asta, ei par destul de puţin interesaţi de pelerinajul meu. De pricinile sale. Au privit dimpreună cu mine zarea, umăr la umăr, mi-au indicat o cale şi atât. Nu mi-au plâns de milă. Obosiţi, preocupaţi de propria soartă.

Funduri de portocală. O pereche de sâni neaşteptat de fermi şi dezinvolt înfăţişaţi privirii, odată cu scoaterea de pe trup, cu un stretching abdominal specific feminin, şi aruncarea pe solul prăjit a tricoului care se căznise până atunci să-i ascundă. Ştrand.

În oraşele mari, oamenii au recreat albiile râurilor, concepând bazine încăpătoare, betonate pentru scaldă. Scăldatul (nu şi spălarea - igiena, adică) a rămas o obişnuinţă care acum e folosită ca prilej de "făcut valuri" mondene. Te scalzi mai mult în lume decât în apă, mai mult în privirile însetate ale celorlalţi.

Într-una din nopţile mele trecute, am „văzut" cum Eliade îi lua un interviu oniric lui Cioran. Acesta din urmă nu reuşea nicicum să rămână sobru, să-şi abţină râsul. Se simţea ridicol ascultându-se în timp ce încerca să înşire şi să lege nişte termeni "metafizici".

Cioran: „Poezia occidentală a pierdut uzul ţipătului. Exerciţiu verbal, demers de saltimbanci şi de esteţi. Acrobaţie de vlăguiţi". Eu: la fel şi acele bloguri - sterile-parade-lexicale de care vorbeam eu, nu de ieri, de azi, ci de alaltăieri.

Teama de mâine mă face evlavios, aproape smerit. Nu vreau să-mi însuşesc o Credinţă din teamă. Vreau să cred pentru a mă întregi şi nu din fuga de vreo pedeapsă. Muncesc cumva cu respect obsesional, privesc monitorul cu drag, cu ochi blânzi şi protectori. Din vinovăţie.