miercuri, 18 februarie 2009

Masa pustie

Preocupă pe cineva sau nu, am fost întotdeauna un copil solitar (mi-ar fi fost tare drag să fi putut folosi acum prezentul). Nu i-am înţeles pe adulţi. Nu am putut desluşi de ce trebuia să fiu minţit atât: sufăr şi azi din pricină că, pe la 5 ani, mi s-a spus că noaptea vine pentru că cerul se acoperă cu nori de noapte. M-am simţit foarte jignit. Mintea mea era pregătită a înţelege mai mult decât o născocire ad-hoc şi expeditivă de părinte prea preocupat cu propria criză middle age şi de interminabila, epuizanta cântărire în vrac a beneficiilor şi dezavantajelor mariajului.

Deprins să mănânc în repetate dăţi fără a putea înghiţi, captiv în tensiunea dialogului primitiv al lingurilor trântite cu dedicaţie, am sfârşit prin a savura mesele pustii, cele cărora le eram unic mesean. Ochii mei să nu întâlnească decât trei scaune goale, nici urmă de reproş mut, nici urmă de complicitate, nici un strigăt de ajutor. Şi am mai moştenit ceva din acea epocă: mereu încerc spaima aceasta că nu-mi va ajunge mâncarea, ceea ce este, în realitate, spaima că, din nou nu mă voi putea bucura de servirea mesei, că, din nou, clinchetul impersonal, strident, al tacâmurilor - exagerat în urechile mele de încordarea cu care îl pândeam - mi se va pune de-a curmezişul digestiei.

Mă înjunghie panica servind masa în public, iar în familie nu obişnuiesc să ridic privirea din blid până nu termin. Pur şi simplu, mă hrănesc, mă alimentez în mare grabă. Sunt acelaşi animăluţ de odinioară, diminuat mult înlăuntrul său, care înghite dăraburi mari ca să le rumege mai târziu, într-un ungher.

Parcă mai ieri am primit, timid, curaj să mă manifest prin cuvinte, gesturi, păreri. Nu-s mulţi ani de atunci. Pierd mult timp încercând în van să absorb la loc fiecare vorbă spusă sau scrisă, măcinat de neîncredere, rătăcit în veşnice evaluări. Şi atunci, e mai lesne să fiu violent, măcar aşa mai reuşesc să dau un oarecare sens mersului meu de rac, să spintec necesare breşe prin care să mă strecor mai departe, către Nicăieriul meu. Stau la masa pustie cu cina aşternută înaintea mea. Felurile se ating inestetic de garnituri şi se amestecă grosolan cu salatele şi cu dressingul. Iar masa e pustie pentru că mănânc porceşte, împroşcând în jur. Nu mai e timp să vedeţi de ce fac asta.

4 comentarii:

Food For Depression spunea...

Well, nu te cunosc si ma orientez strict dupa stilul in care scrii, dar as spune ca you've come a long way. Si aminteste-ti ca toti suntem cumva defecti.

Cristian SÎRB spunea...

Oh, nu uit asta nici un minuţel, dragă, dar nu prea ajută. :) Şi, by the way, cred că: merci! Tocmai m-ai cunoscut.

jinx spunea...

m-ai facut sa-mi amintesc. nu voiam asta.

Cristian SÎRB spunea...

Îmi pare rău.