"Porţia de viaţă de la şapte la unsprezece ani e uriaşă, plină de amorţeală şi de uitare. Se spune că ne pierdem cu încetul darul de a vorbi cu animalele, că păsările nu mai vin să stea de vorbă cu noi la fereastră. Pe măsură ce încep să vadă, ochii îşi pun o păvază împotriva minunilor. Odinioară mari cît pinii, florile se întorc în ghivece mici de lut. Pînă şi groaza se subţiază." (L. Cohen - Joaca preferată)
Aici era lipsa, pentru că atunci cînd mai vezi o minune, deşi tu crezi că ai crescut, te porţi din nou ca la 7 ani. Bine/rău?
6 comentarii:
Foarte drept grăit-a! Când avem atâta dreptate în scris, făcând apel la luciditate şi raţiune, de ce mai există oameni care nu ştiu sau nu acceptă, sau încetează să se înminuneze?
În acest timp,'porunca' de îndeplinit pentru a te bucura pe deplin de minuni era: să nu-ţi fie ruşine să te comporţi ca la 7/11 ani.
Chiar şi atunci când suntem capabili să ne mai delectăm doar estetic cu asemenea (atât de adevărat!) text... Nu mai ştiu ce voiam să scriu. :( E gălăgie aici! Uite, în ăst fel trecem pe lângă minuni, plecând urechea la zgomotele din preajmă...
De neiertat!
După cum ai remarcat, este o morală la povestea aceea frumoasă. Mai scriem? :)
La patru mâini,comme prévu.
E la fel ca atunci cand urcai scara blocului din copilarie, ti se parea uriasa, in timp ce daca o revezi ca adult - dimensiunile se schimba uluitor.
Dar cat de usor poti sa vezi o minune, cu ochii adultului?
Si cat de des minunile trec pe lange tine, omul preocupat?
Minunat textul lui Cohen...
To-morrow, multumesc pentru comentariu. Asa ma intrebam si eu. Unde se duc toate astea, maretia, minunile, si ce facem cind le reintilnim si nu le mai recunoastem? (ne cautam in carti, poate)
Cred ca ai dreptate, lectura e o incercare de regasire a sensibilitatii (care e mai tocita acum, ca deh...anii, lumea - explicatii se gasesc). Dar cartile sunt o sansa de a nimeri o usa care s-a inchis candva, nici nu stim cand.
Trimiteți un comentariu