marți, 17 februarie 2009

Da

Bineînţeles că trăiesc sub un clopot de sticlă. Larg, înalt, cît să mă mişc nestingherită. Cioc-cioc, e cineva acasă?
Dar clopotul chiar e singura explicaţie: numai eu întîlnesc farmacişti amabili? doctori buni? cîte un profesor excelent? oameni cu care să-mi facă plăcere să stau de vorbă? (cînd mă aştept să fie totul conform ziarelor şi zvonurilor, adică rău) Şi-n timpul ăsta totu-i urît, sarcasm, noroaie, revolte pe afară. Sau pur şi simplu nu văd eu bine/deloc, clopot opac, uşi închise. Şi-mi imaginez tot felul de lucruri despre realitate, aşa cum ea nu e. Pentru că majoritatea care indică răul şi întăreşte spaima generală este copleşitoare.

5 comentarii:

Food For Depression spunea...

Eu chiar sunt partizana ideii ca in jur sunt numai noroaie si mizerii; dar perceptia asta este una pur personala, tine de optica fiecaruia. Remember "La vita e bella"?

Hiacint spunea...

Atîta timp cît nu ne luptăm pentru care lume este adevărată, fiecare cu clopotul lui :)

Cristian SÎRB spunea...

Viaţa, strada nu-s urâte sau frumoase din cauză că se vorbeşte/scrie mult despre cât de urâte sau frumoase sunt ele. Mi-a notat un bou sub un articol de călătorie (de pe travel-blogul Cotidianului) că din cauza unor defetişti ca mine merge treaba rău în ţara asta şi, probabil, tot de aia nu avem nici autostrăzi. Ziarele-s de vină şi scepticii, e clar. YESSS.

Sper să nu ajung vreodată să cred şi eu că jurnalismul îmi face viaţa urâtă. Ci să fiu tot timpul conştient că, în mare parte, defecţiunile existenţiale mi se datorează chiar mie.

În orice caz, nu expresia liberă a altora mă face pe mine nefericit. Nefericită e alcătuirea mea.

Cristian SÎRB spunea...

Cu mine se poate vorbi. Am pretenţia că fac vorba să se simtă la ea acasă. Majoritatea e neputincioasă sub clopotul meu.

Hiacint spunea...

:)