duminică, 22 februarie 2009

Diaristică megalomană - frica de deochi

Mă tem că am împlinit cu bine "buchetul" la care tot omul se desfată citind memorialistică, reflecţii, jurnale, amintiri. Francezi! Deja nu mă mai deranjează praful din cameră cât lumina puţină. Iar fără tabieturi, sunt pierdut. O ceartă, o neînţelegere mă omoară, realmente, pentru câteva zile. Mai cred că atunci când arzi să mărturiseşti cuiva, tuturor, cum arunci priviri lungi tomurilor de la Cartier, conţinând Jurnalul lui Gide, nu mai e indispensabilă prezentarea cărţii de identitate, cu ziua, luna şi anul naşterii. E clar că ai trecut de vârsta Robbe-Grillet, Zadie Smith. Vârsta rebeliunilor.

"Despre utilitatea mareelor. Mareea merge de la un ţărm la altul ca să astupe găurile făcute de copii în nisipul de pe plajă." (J. Renard - Jurnal) Nu altfel credeam şi eu, copil, dar despre utilitatea ninsorii: să acopere degrabă, reparatoriu, urmele de tălpi ce cariau zăpada deja depusă.

M-am visat rege. Acum numai câteva ceasuri eram unul din cei trei candidaţi la tron. Neobişnuit mie, credeam în şansele de a fi ales. Eram foarte "bine pregătit" şi pentru oprobriul aşteptat după încoronare. Printre potenţialii contestatari, care se încălzeau pe tuşă, se numărau câţiva concetăţeni notorii. Nu spui, aici, cine. Eram pe cale a deveni rege, în ciuda aşteptărilor lor. În ciuda lor. Iată cât de sus ar trebui să mă cocoţez, social - îmi spune visul, pentru a-i putea înfrunta fără complexele sufocante de azi.

De ce, oare, unul din profesorii lui de retorică îl sfătuise pe J. Renard: "...te implor, nu scrie înainte de treizeci de ani"? Renard nu i-a urmat rugămintea. Dar de ce nu înainte de 30?

Julien Green mărturisea cu autosuficienţă şi emfază că citeşte doar clasici. Despre contemporani avea mai ales păreri condescendente. Chiar şi despre unii buni prieteni, scriitori. Îi era teamă să-i citească pe cei din timpul său; o teamă superstiţioasă că îl vor inhiba textele sclipitoare pe care le-ar putea găsi între scoarţele cărţilor lor. Era mai lesne de îndurat, în schimb, celebritatea unui defunct. Sau harul său.
Pentru cititorul smerit (dacă această specie există) e o încântare, o laudă adusă spiritului său a-şi descoperi afinităţi de gândire cu nu ştiu ce celebritate a literelor. Citeşte, tresare puţin, îşi ridică ochii din pagină, cuprins de molcomă satisfacţie şi de începuturile unei reverii paşnice (neranchiunoase), închide cartea mulţumit. Poate lua o pauză.

Cu scriitorul aspirant, cu debutantul talentat şi nesigur pe darul său, lucrurile nu stau baş aidoma. El nu vede nimic măgulitor în a-şi descoperi obsesiile sau, oroare!, formulări pe care le crezuse originale în paginile unui confrate în viaţă. Ranchiuna cu care le primeşte e o exteriorizare a (fricii de deochi sau a) credinţei superstiţioase într-un fel de deochi provocat de contactul neprotejat cu aptitudinile remarcabile ale celuilalt.

Inhibă îndeajuns să fii martor nevoit al succesului unuia din generaţia ta. Darmite să-i mai şi citeşti opera. Nu că scriitorii nu ar fi capabili să emită judecăţi valoroase, parcurgându-şi reciproc producţiile. Ba sunt foarte capabili! Doar că, a p o i, le e necesară o retragere în ei înşişi, ceea ce e frumos şi convenţional numit: pauză de creaţie. Captivi ai neîncrederii, ai unui zdrobitor sentiment al propriei lipse de originalitate.

4 comentarii:

Hiacint spunea...

E o însemnare frumoasă. Simt nevoia să îţi mulţumesc că ai scris-o.

Cristian SÎRB spunea...

:) heeei.

jinx spunea...

tu esti captiv al neincrederii, right?:)

Cristian SÎRB spunea...

Am I? (ce zici de asta ca răspuns?) Totuşi, pentru „stabilirea adevărului”, dacă aş fi cu totul captiv, aş sta cuminte la locul meu, offline.