Zburătăcind printre clasici

De-o bună bucată de vreme este pusă la îngrăşat şi vehiculată intens, cu un fel de veselie idioată, judecata fixă că operele beletristice mai vechi de, să zicem, 10 ani ar intra automat în canon, ceea ce le-ar converti de la sine, nu-i aşa, la starea de relicve desvrăjite, clasabile şi casabile. Desigur, cei care folosesc termenul nu dau semne că ar şti cu adevărat ce este canonul (o definiţie incompletă, din DEX, ar fi: regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci). Au păşit în convingerea de nestrămutat, unii bloggeri cu ameţitoare înclinaţii livreşti, cum că a dezbate raţional literatura „canonizată" (să nu-i zic sfinţită) este pierdere de vreme. Mai uşor şi expeditiv e să declari ritos că acest „tip” de literatură abuzează de mijloace şi tehnici artistice, devenind, aşadar, de ilizibilă. Nu neg, probabil că pierzându-ţi virginitatea de cititor cu vreo Zadie Smith - unii ca Alfred Döblin, G. Grass şi Julio Cortázar îţi vor părea mai târziu extratereștri.

 Am citit chiar că a propaga canonul (şi valorile consacrate, aşişderea? întreb eu) ţine de fişa postului istoricilor literari şi că, dacă nu ştiusem, oricine se înghesuie acum - altfel, cu o mândrie şi nesocotinţă cu iz de retard mintal - să recenzeze doar ultime apariţii. Ferească Dumnezeu ca aceasta să fie soarta literaturii clasicizate - aşezarea ei pe un raft prăfuit al istoriei, doar pentru că şi cronicarii (ad-hoc) au consimţit să se predea, să cedeze critic, molipsiţi de consumism, de actualism, de tentaţia imediatului şi, mdeh, a contractului!

Iată încă un simptom al lecturii acneice. Mă rog, simptomul ar cam trebui să dispară de la o anumită vârstă, să nu îl prindă, adică, în plină putere, 25 de ani împliniţi. Uite, totuşi, că nu trece! Ce ar fi acum să lăsăm prezentarea monumentelor literaturii numai pe seama unor lucrări greu frecventabile de Istorie (tomuri care, în orice caz, continuă să apară numai în România, ţară de mică întindere literară...)?! Suficienţă păguboasă, ăsta i-ar fi numele! Cine poate fi atât de naiv să aştepte cu seriozitate ca tinerii în curs de iniţiere beletristică să-şi rupă spatele cu de-alde Călinescu? Nu vor proceda aşa. Speculez eu, pe această cale, la ce îi va duce mintea: îşi vor lua raţia de cultură şi se vor lăsa „coordonaţi", din comoditate, de pe blogurile intitulate (nu neapărat confirmate ca) livreşti. Acolo unde ştiţi de pe-acuma ce îi aşteaptă: apariţii calde, călduţe, fierbinţi sau sălcii - criteriul comun de selecţie este mai cu seamă noutatea, dictatura noului. Ce altceva îi mai aşteaptă: viteză, ştiri nerumegate, veşnicul şi seninul acum. Prea puţini îşi pun onest problema propriei neputinţe de a accede la nivelul cărţii, dimpotrivă: asistăm întruna la încornorarea cărţii ca ţap ispăşitor pentru mărginirea noastră...

Mâhnirea vine când resimţim, iritaţi, nevoia de a ne grăbi gruparea în „tabere", în noi şi-n ei. În loc să ne îndreptăm cu paşi lini către etatea meditaţiei solitare, ne trezim alergând ca umăriţi de hăitaşi într-acolo. Balanţa între solitudine şi izolare se va dezechilibra înclinând către cea de-a doua, înainte de vreme, din purul instinct al conservării. Impetuozitatea lor reducţionistă o primim ca pe o agresiune, ceea ce, prin trăsăturile însumate mai sus, chiar este! O ciudăţenie desprinsă din atitudinea involuntar frondistă (nu e frondă, e necunoaştere) a celor născuţi-ieri: în îngustimea lor deposedată de curiozitate, gândesc şi acţionează, de fapt, ca nişte bătrâni (conform înseşi definiţiei lor peiorative pentru vechi, bătrânesc); sunt mai refractari şi mai rigizi decât noi, cei aflaţi în, sau dincolo de pragul unei vârste... murate. Avantajul e în terenul nostru: noi citim ce publică leatul lor, ei se încăpăţânează să respingă ce au produs leaturile petrecute. Nu e nici o întrecere, pe de altă parte, decât, vezi bine, una cu miza: cine ştie mai puţin.

Nu aş produce o ideologie „reacţionară" a întoarcerii in integrum la literatura-canon şi a dispreţuirii in corpore a scrisului nou. Doresc doar să-i previn pe nătângii detractori ai clasicilor (vă daţi seama, pentru mucoşi, „clasici" - adică muzeificabili - pot fi şi Max Frisch - foto, dar şi Bowles, Yourcenar) că fac figura prostului înveselindu-şi aşa, ipocrit-argumentat, ignoranţa. Nici nu ar fi grav acest detaliu, dacă pomeniţii „livreşti" nu ar avea şi o nefastă (dar măgulitoare pentru ei) influenţă, jucându-şi constipat şi mărginit rolul de penibili dumnezei ai recomandărilor. Desigur, conjuraţia cititorilor-afiş, generaţia „cartea-din-ziar", din metrourile şi tramvaiele patriei, ar putea, în timp, să ne împingă pe noi, cei un strop mai conservatori, să ne retragem către bibliotecile personale - pe care le şi pregătim conştiincios pentru a preîntâmpina cu şocuri minime apocalipsa prezentului. Inconştient, ne fac îmburghezirea mai delicioasă.

Gaşca are aceleaşi reguli (primitive) de funcţionare, atât în curtea blocului cât şi pe net, amin! Pofta lor de a merge cu valul, credinţa lor că sunt off stream, când de fapt se îneacă fericiţi în miezul main stream-ului, sunt de neînfruntat. Sigur că vor învinge, în cele din urmă. Nimic nu rezistă conformismului ambalat în chip de revoluţie, nici ignoranţei, înfăţişată ca actualism militant.

Ioana LUPEA despre nepotismul de Stat

Doamna (sau domnişoara) Lupea era - nu trebuie să coborâm mult în istoria recentă - un fel de port-drapel al pro-băsescianismului. Nu cădea nici o scamă pe reverul preşedintelui fără ca I.L. să i-o fi scuturat editorialiceşte. Nimic nou, nimic scandalos (ziarişti adulatori-părtinitori găsim în toată lumea). De intelectuali am încetat să mă mir precum cineva la poarta nouă. Mai "elastici" ca ei, nimeni.

Ioana Lupea redevine ziaristă şi apare astăzi în EVZ cu nişte formulări de nota zece - EDITORIALUL EVZ: Tribul lui Boc. Pare-se că pedelismul nedisimulat nu e o lentilă atât de opacă în calea scrisului obiectiv. Mă declar împăcat. Jurnalista nu mai are nici o datorie neplătită la mine (oricum, nu avea cunoştinţă de vreuna).

"Nepotismul, specific societăţilor înapoiate cum este şi a noastră, face ca tineri şcoliţi, cu mastere şi doctorate la universităţi de top din lume, care vor să lucreze la stat pentru carieră sau pentru a schimba ceva, oricât de mic ar fi, să fie respinşi în favoarea unor rude cu o calificare inferioară, pe criteriul arhaic al loialităţii. De pregătirea primilor am beneficia toţi, de angajarea celor din urmă nu câştigă decât familiile lor. Tocmai de aceea nepotismul, practicat acum de Emil Boc, este considerat în Occident o formă de corupţie. Şi este chiar surprinzător că Emil Boc, pe vremuri un jurist revoluţionar, confundă obligaţiile faţă de stat cu cele faţă de familie şi bunăstarea publică cu interesul personal. Scuza cu gradul cinci de rudenie ne arată că fie nu e conştient de gravitatea gestului, fie că nu-i pasă din moment ce i-a permis şi lui Mircea Geoană să-şi instaleze cumnatul la şefia unei bănci de stat. Au făcut-o şi liberalii, o fac şi rectorii şi şefii de catedre din universităţi, şi generalii din poliţie, SRI sau armată, şi miniştrii şi şefii de agenţii, de ce nu le-ar urma exemplul însuşi şeful guvernului?

În România europeană, prima obligaţie a unui demnitar rămâne acordarea de recompense şi locuri de muncă membrilor familiei şi prietenilor. Restul mai aşteaptă."

Veşti bune pentru allenienaţi

NU AM CHEF SĂ SCRIU EU, SĂ SCRIE EI, CĂ-S BINE PLĂTIŢI S-O FACĂ, despre carevasăzică următoarele: "Freida Pinto will follow up her performance in the Oscar-winning "Slumdog Millionaire" with a role in Woody Allen's latest project.

This year's Cinderella at the Oscar ball will join the long list of Allen's muses as she takes on the ingenue role in the helmer's still-untitled pic.

Naomi Watts has also signed on to star in the film, joining the already-announced Josh Brolin and Anthony Hopkins.

Allen's next pic, "Whatever Works," will be released by Sony Pictures Classics in June.

Pinto, who has become one of the most pursued thespis since her breakout performance in "Slumdog," signed with CAA in November and began mulling projects. Allen's film will mark the first post-"Slumdog" pic for the Indian-born model-turned-actress."

Din Variety.

Judith

Fiindcă am uitat cum se scrie, încep cu o scurtă compunere. Povestea din carte* este complexă şi molcomă, aş recomanda-o oricui vrea să se grăbească încet (condiţia: să poată citi în germană). Începe cu Sejde, un copil cu trei taţi, fiecare dintre ei cu cîte o istorie captivantă, cu ticurile, obişnuinţele şi învăţăturile lor. Dar mai ales, fiecare cu felul lui de a o iubi pe Judith. Aşa încît, dacă nu aţi mai citit de multă vreme o carte cu dragoste dar fără siropuri (sau zemuri otrăvite), iarăşi recomand. Risc un clişeu: cartea asta este despre oameni, în lungime, lăţime şi adîncime. Fără experimente stilistice (defragmentări, extravaganţe, text-supra-text), Judiths Liebe povesteşte despre fericirile şi dramele oamenilor - ca toate cărţile, spune o voce :) Pentru mine, întrebarea: e mai bine (mai util, mai încîntător, mai cu sens) ca scriitorul să se ocupe de oameni, cît poate el de cuprinzător? Aşa încît atunci cînd citeşti o poveste cu personaje de hîrtie, să fii convins, cît eşti în poveste, că sunt reale, că sunt posibile. Sau e mai bine să îşi vadă de feliuţa lui de lume, în felul lui/să se joace de-a dumnezeul limbajului? Pe de altă parte, nu numai literatura se ocupă de teritoriul omenescului, deşi are intuiţii fulgerătoare, valoroase. De întrebat, mă întreb ca să mă întreb :)

Revenind la carte, m-a impresionat realismul - ştiu că ăsta e un cuvînt care ţine sub pălăria lui mai mult bălţi şi noroaie decît minunăţii -, mă refer la un inventar de întîmplări din natură, zgomote, mirosuri, gusturi, imagini - toate descrise din interiorul lor. Practic, livrate pe neanunţate, în toată frumuseţea (sau urîţenia) lor reală/credibilă.

Pentru mine, o carte bună. Mulţumesc, Vio!

---
Meir Shalev, Judiths Liebe, Diogenes

Ipocrizia de Oscar

Mă mir că-n vâltoarea pariurilor făţarnice - de umplut pagini de blog şi de reviste, cu miza cine ce câştigă anul acesta la Oscar-uri - intră şi oameni serioşi. Un dram de experienţă să ai, să fi urmărit selecţia, nominalizările, festivităţile de premiere din ultimii, să zicem, maxim 10 ani, şi tot ar fi fost suficient pentru a mirosi cu minimă posibilitate de eroare ce regizor, ce film, ce actori vor înhăţa statueta şi anul acesta. Nu văd miza "aprinselor" dezbateri. E ca şi cum ai dezbate sfârşitul Titanicului (pachebotul, nu filmul) sau cel al împărăţiei lui Napoleon I (Împăratul, nu cognacul), sperând că în urma discuţiilor vei afla alte deznodăminte decât cele arhicunoscute. Rezumat: prea infimă doza de imprevizibil în oscarizări, dar ne place să ne excităm pe marginea unor ştiri gata aranjate, ca nişte radio şanţuri ţăţeşti ce suntem. Batem apa în piuă!

Peliculele cu handicapaţi simpatici, devianţi, aberanţi, minoritari vor avea mereu mare trecere la cei peste 5000 de membri ai juriului AAF. Şi desenele animate. Cu excepţiile de rigoare. Ce nerealist să aşteptăm în 2009 un alt film ca mare câştigător decât dinamicul şi bine croitul Slumdog!... De acord, poate să nu ne placă, să avem alte gusturi, desigur, ar fi... lipsit de tact să critici ceva din Milk. Asta nu înseamnă, însă, că orbim brusc. Slumdog are toate ingredientele necesare: filmare impecabilă, actorie de nivel respectabil, fără excese patetice (cum s-a afirmat din pură răutate), muzică bună, editare perfectă. Dar şi: minorităţi (religioase şi de castă), nedreptăţi sociale, reparaţii miraculoase - cum, pare-se, aşteaptă juriul cel corect politic. Degeaba se tot screm unii să vâre criterii şi dogme documentariste în cinema (propun o viitoare peliculă filmată cu endoscopul, în stomacul unui voluntar, neapărat neprofesionist, de preferinţă negru, hispanic sau femeie maltratată). Şi plâng, apoi, cu lacrimi crocodileşti că filmul nu are trecere. Nu ştiu de unde febra asta de a face cu orice preţ filme cu neprofesionişti, ca şi când pe mine m-ar interesa să văd reportaje şi anchete jurnalistice (vezi inserturile în care "actorii" vorbesc sălciu la cameră, dau declaraţii, cum ar veni), dacă merg în sală, şi nu altceva. Pentru reportaje, am suficiente alternative. Am ziarele şi tv.

Diaristică megalomană - frica de deochi

Mă tem că am împlinit cu bine "buchetul" la care tot omul se desfată citind memorialistică, reflecţii, jurnale, amintiri. Francezi! Deja nu mă mai deranjează praful din cameră cât lumina puţină. Iar fără tabieturi, sunt pierdut. O ceartă, o neînţelegere mă omoară, realmente, pentru câteva zile. Mai cred că atunci când arzi să mărturiseşti cuiva, tuturor, cum arunci priviri lungi tomurilor de la Cartier, conţinând Jurnalul lui Gide, nu mai e indispensabilă prezentarea cărţii de identitate, cu ziua, luna şi anul naşterii. E clar că ai trecut de vârsta Robbe-Grillet, Zadie Smith. Vârsta rebeliunilor.

"Despre utilitatea mareelor. Mareea merge de la un ţărm la altul ca să astupe găurile făcute de copii în nisipul de pe plajă." (J. Renard - Jurnal) Nu altfel credeam şi eu, copil, dar despre utilitatea ninsorii: să acopere degrabă, reparatoriu, urmele de tălpi ce cariau zăpada deja depusă.

M-am visat rege. Acum numai câteva ceasuri eram unul din cei trei candidaţi la tron. Neobişnuit mie, credeam în şansele de a fi ales. Eram foarte "bine pregătit" şi pentru oprobriul aşteptat după încoronare. Printre potenţialii contestatari, care se încălzeau pe tuşă, se numărau câţiva concetăţeni notorii. Nu spui, aici, cine. Eram pe cale a deveni rege, în ciuda aşteptărilor lor. În ciuda lor. Iată cât de sus ar trebui să mă cocoţez, social - îmi spune visul, pentru a-i putea înfrunta fără complexele sufocante de azi.

De ce, oare, unul din profesorii lui de retorică îl sfătuise pe J. Renard: "...te implor, nu scrie înainte de treizeci de ani"? Renard nu i-a urmat rugămintea. Dar de ce nu înainte de 30?

Julien Green mărturisea cu autosuficienţă şi emfază că citeşte doar clasici. Despre contemporani avea mai ales păreri condescendente. Chiar şi despre unii buni prieteni, scriitori. Îi era teamă să-i citească pe cei din timpul său; o teamă superstiţioasă că îl vor inhiba textele sclipitoare pe care le-ar putea găsi între scoarţele cărţilor lor. Era mai lesne de îndurat, în schimb, celebritatea unui defunct. Sau harul său.
Pentru cititorul smerit (dacă această specie există) e o încântare, o laudă adusă spiritului său a-şi descoperi afinităţi de gândire cu nu ştiu ce celebritate a literelor. Citeşte, tresare puţin, îşi ridică ochii din pagină, cuprins de molcomă satisfacţie şi de începuturile unei reverii paşnice (neranchiunoase), închide cartea mulţumit. Poate lua o pauză.

Cu scriitorul aspirant, cu debutantul talentat şi nesigur pe darul său, lucrurile nu stau baş aidoma. El nu vede nimic măgulitor în a-şi descoperi obsesiile sau, oroare!, formulări pe care le crezuse originale în paginile unui confrate în viaţă. Ranchiuna cu care le primeşte e o exteriorizare a (fricii de deochi sau a) credinţei superstiţioase într-un fel de deochi provocat de contactul neprotejat cu aptitudinile remarcabile ale celuilalt.

Inhibă îndeajuns să fii martor nevoit al succesului unuia din generaţia ta. Darmite să-i mai şi citeşti opera. Nu că scriitorii nu ar fi capabili să emită judecăţi valoroase, parcurgându-şi reciproc producţiile. Ba sunt foarte capabili! Doar că, a p o i, le e necesară o retragere în ei înşişi, ceea ce e frumos şi convenţional numit: pauză de creaţie. Captivi ai neîncrederii, ai unui zdrobitor sentiment al propriei lipse de originalitate.

Dilema lui Mîndr(umor)uţă

Am râs în hohote (abdominabile) nesonore, citind articolul lui Lucian Mîndruţă - Cum am putea să spunem cine suntem, Dilema veche, nr. 262, 19-25 februarie 2009. Scuze pentru ”scoaterea din context”, dar umorul e de nespusă calitate. Este chiar acel tip de solidă ”ironie grosolană” care, trecând peste detalii, a terminat prin a mă aduce pe mine la masa_pustie.

Românii sunt popor supus. Vrei să-i ocupi? Nici o problemă, te ajută cu drag, se organizează să-ţi fie mai uşor. Îţi învaţă cântecele, admiră ce iubeşti tu, se îmbracă ca tine (inclusiv cacofonia e delicioasă!, s.m.), ba chiar îţi dau şi fata de nevastă! Capul plecat e o bună ocazie să te uiţi atent cum e încălţat stăpânul. Şi nu doar că-ţi rămâne netăiat de sabie, dar iei şi o lecţie rapidă de styling.

Nu ştiu de unde vine atâta flexibilitate: poate şi din incertitudinea copilului din flori, care ştie o poveste frumoasă cu tatăl lui, însă este dezamăgit că nu-l poate cunoaşte niciodată şi nici nu-l poate aduce la şedinţa cu părinţii.

La o scanare rapidă, din miezul temei de număr, mi-au plăcut contribuţiile lui Lucian Boia şi ale doamnei Antoaneta Ralian (aceasta din urmă şi pentru că am o imensă admiraţie pentru munca, gândirea şi prospeţimea fără vârstă a domniei sale - prezenţa numelui său, în calitate de tălmaci, sub titlul unei opere literare este o garanţie pentru calitatea textului, ţine loc de prefaţă şi alte recomandări).

Într-un jos de pagină, Cristian Ghinea dezvăluie ceva „cutremurător” pentru curiozitatea mea de babă bloggeristă: înţelegem că ALŞ este marele cârcotaş al şedinţelor dilematice de redacţie. Ceea ce nu mă miră. Multe articole nu ar fi trebuit să treacă, dacă luăm în consideraţiune cunoscuta exigenţă a criticului. Probabil că s-a situat pe atunci în minoritate, de trecură.

Cronica lui Andrei Gorzo la filmul lui Adrian Sitaru, Pescuit sportiv, poate fi o bună ilustrare a tocirii sensibilităţii unui critic. A ochiului-ekg, obişnuit mai mult să dezvăluie iţele decât să se bucure de desfăşurarea ostilităţilor de pe ecran. Dar mă pot eu înşela... Mai citesc.

Negru

Când mă afundam în vreo depresie mocirloasă, doar The Prodigy reuşea să mă scoată. Nu altfel stau lucrurile azi. Doar că, odată ridicat până la buza mlaştinii, m-au scăpat înapoi...Am căzut acolo unde nici jazz-ul, nici electro-ul nu mai pot nimic. O sticlă de Rioja, da. Pentru câteva ore. Cât să adorm. Să treacă nişte timp.

Inspirat de criză

Inspirat, de fapt, de articolul foarte bun al lui M. Cărtărescu din EVZ de astăzi (SENATUL EVZ: Criză teribilă, monşer!), am gândit şi eu câteva secunde, ceea ce nu-mi şade prea des în caracter. Am gândit, deci, că impasul în care ne aflăm nu se traduce - strict şi neapărat - prin milionul de lei vechi pe care-l pierd eu nemaimuncind vinerile (temporar). Ci în dizolvarea valorilor, în revoluţia strâmbă a modelelor, înlocuirea brutală a celor care aveau (au) capacitatea de a fi mentori, pilde morale, unui popor întreg cu nişte creaturi lump. Criza cea adevărată e, tot timpul ăsta, în noi şi are simptomele numite: Paris Hilton, Bahmuţeanu, Voicu, Ţânţăreanu, Bănică, Loredana, Luciu ("actriţă" mai celebră decât un V. Rebengiuc, iată, dacă aşa vor PR-oştii), Spears, Beckham (el şi ea; el nu joacă decât rareori fotbal, între două photo shootings, dar îl întrece în faimă şi pe Zidane; ea nu cântă, dar e mai celebră decât Amy Winehouse), omul-cu-laptopul de la Antena3, alţi prompterişti. Criza stă în depărtarea noastră de Biserică, a acesteia de noi, a tuturor de Credinţă. Pervertirea limbii şi a limbajului este tot un semn de criză încă şi mai gravă decât aceea pe care-şi închipuie middle neamţul că o traversează - nemaiputând achiziţiona Mercedes anul ăsta, ci "doar" VW. Legătura indiscutabilă, interdependenţa gândire-limbaj: tot mai şubrezită de promovarea lipsită de discernământ a imaginii nude, obligatoriu şocantă! Din sprijin, exerciţiu şi hrană pentru gândire - limba, textul, cuvântul - iată-le, deodată, obstacole. Un ce plictisitor, incomod (comunicăm acum prin linkuri către postări youtube!).

Poate vom folosi înţelept lunile acestea de acalmie consumistă, de relativă (forţată) temperare a vânătorii de performanţă (carieră, bunuri materiale cu ajutorul cărora, cică, ne-am certifica/fixa poziţia socială, bullshit!), obţinută nu de puţine ori cu preţul călcării peste cadavre. Poate vom redeveni mai reflexivi, vom căuta din nou - în ziare - paginile de analiză limpede, aşezată, a vremurilor în care trăim. E posibil ca renunţarea la anumite tipuri de răsfăţ să ne ajute a regăsi vocaţia profunzimii - pentru care chiar suntem înzestraţi, prin graţie divină. Să oprim televizorul, cu toată revoluţia lui lumpenească, şi să luăm în mână cartea. Să reconsiderăm valoarea muncii şi aportul speculei, al arderii etapelor (nu toţi suntem câştigători, nu toţi putem fi bogaţi, nu toţi putem avea diplome, nu toţi suntem inteligenţi, egali, etc) în visurile noastre de mărire. Şi-n loc de a plonja cu bucurie infantilă în stupide team buildings să ne întoarcem în familie şi printre prieteni. Fireşte, e de asemenea posibil să ne înrăim şi mai mult, odată lipsiţi de jucăriile noastre. Individul recent, dotat cu laptop şi cu ochelari antireflex (aparent "de vedere"), pare mai inteligent decât unul fără aceste două adevărate "cârje ale personalităţii." Cum va compensa cel de-al doilea? Vă daţi seama, va trebui să-şi construiască pe brânci o personalitate! Ce EFORT!

Foto: renovare tipic autohtonă, palatul şi coşcovita...

Frivoliteraturizări

Picioare în praf. Aş tot scrie aceste cuvinte până când eu însumi aş simţi cum se răcesc şi se răsuflă, fâsss, şi scap de obsesie. Lăbuţe în praf, lăbuţe de pui de om, de fată de la oraş, cufundându-se molatic, stârnind praful drumului pentru întâia oară în viaţa lor. Unghii scurte, cernite de murdăria pură, topită în sudoare.

Mai sunt şi alte cuvinte care-mi plac: zvâcnet, areolă, rotund. Şi-mi mai place cum mă duc, înghesuit de limbă şi de cerul gurii. Cum pier, tras în jos ca de vârtelniţă. Gândesc că strig (dar nu strig) ca Lucía (y el sexo): Me muero, me muero. „Me muero por besarte, dormirme en tu boca.” A doua zi, caut în pripă să mă reconfirm în zâmbetul cu subînţeles al cameristei. Domnul e servit!

„Toată lumea ştie că mie îmi plac pisicile” - aud asta, pentru că vreau să aud, de la masa vecină. Pălăvrăgesc cu seriozitate, folosind e-ul acela afectat, două fete de gimnaziu. Vai, îmi vine să-i arunc palidei felinofile, e timpul să-ţi faci blog! Ce naşte din pisică, trafic mănâncă! Chiar aşa, pe când un blog numit: Pisica din geantă?

De când mi-am rătăcit norocul la pisici, am încetat să le mai fac fotografii ca să le imortalizez (cum aveam obişnuinţa) primii paşi prin bătătura familiei. Am furat aşa, cu pozele, câteva suflete tigrate (care s-au şi precipitat apoi sub roţile primului automobil).

Şi cum îi sună pavilionul tare al urechii pe fierăstrăul inegal al dinţilor. Sau aceea era vocea ei murmurând, în neştire, a capitulare?

Masa pustie

Preocupă pe cineva sau nu, am fost întotdeauna un copil solitar (mi-ar fi fost tare drag să fi putut folosi acum prezentul). Nu i-am înţeles pe adulţi. Nu am putut desluşi de ce trebuia să fiu minţit atât: sufăr şi azi din pricină că, pe la 5 ani, mi s-a spus că noaptea vine pentru că cerul se acoperă cu nori de noapte. M-am simţit foarte jignit. Mintea mea era pregătită a înţelege mai mult decât o născocire ad-hoc şi expeditivă de părinte prea preocupat cu propria criză middle age şi de interminabila, epuizanta cântărire în vrac a beneficiilor şi dezavantajelor mariajului.

Deprins să mănânc în repetate dăţi fără a putea înghiţi, captiv în tensiunea dialogului primitiv al lingurilor trântite cu dedicaţie, am sfârşit prin a savura mesele pustii, cele cărora le eram unic mesean. Ochii mei să nu întâlnească decât trei scaune goale, nici urmă de reproş mut, nici urmă de complicitate, nici un strigăt de ajutor. Şi am mai moştenit ceva din acea epocă: mereu încerc spaima aceasta că nu-mi va ajunge mâncarea, ceea ce este, în realitate, spaima că, din nou nu mă voi putea bucura de servirea mesei, că, din nou, clinchetul impersonal, strident, al tacâmurilor - exagerat în urechile mele de încordarea cu care îl pândeam - mi se va pune de-a curmezişul digestiei.

Mă înjunghie panica servind masa în public, iar în familie nu obişnuiesc să ridic privirea din blid până nu termin. Pur şi simplu, mă hrănesc, mă alimentez în mare grabă. Sunt acelaşi animăluţ de odinioară, diminuat mult înlăuntrul său, care înghite dăraburi mari ca să le rumege mai târziu, într-un ungher.

Parcă mai ieri am primit, timid, curaj să mă manifest prin cuvinte, gesturi, păreri. Nu-s mulţi ani de atunci. Pierd mult timp încercând în van să absorb la loc fiecare vorbă spusă sau scrisă, măcinat de neîncredere, rătăcit în veşnice evaluări. Şi atunci, e mai lesne să fiu violent, măcar aşa mai reuşesc să dau un oarecare sens mersului meu de rac, să spintec necesare breşe prin care să mă strecor mai departe, către Nicăieriul meu. Stau la masa pustie cu cina aşternută înaintea mea. Felurile se ating inestetic de garnituri şi se amestecă grosolan cu salatele şi cu dressingul. Iar masa e pustie pentru că mănânc porceşte, împroşcând în jur. Nu mai e timp să vedeţi de ce fac asta.

Da

Bineînţeles că trăiesc sub un clopot de sticlă. Larg, înalt, cît să mă mişc nestingherită. Cioc-cioc, e cineva acasă?
Dar clopotul chiar e singura explicaţie: numai eu întîlnesc farmacişti amabili? doctori buni? cîte un profesor excelent? oameni cu care să-mi facă plăcere să stau de vorbă? (cînd mă aştept să fie totul conform ziarelor şi zvonurilor, adică rău) Şi-n timpul ăsta totu-i urît, sarcasm, noroaie, revolte pe afară. Sau pur şi simplu nu văd eu bine/deloc, clopot opac, uşi închise. Şi-mi imaginez tot felul de lucruri despre realitate, aşa cum ea nu e. Pentru că majoritatea care indică răul şi întăreşte spaima generală este copleşitoare.

Dezordinea zilei

Radiourile româneşti. Cu cât le e mai… naţională acoperirea cu atât par a fi mai prost alcătuite. Diferenţele dintre ele sunt doar de domeniul poantei ieftine. De pildă, la Guerrilla, probabil, bancurile-s mai spontane şi mai deştepte, dar cam atât. Enrique, Martin, J Lo şi dobitocul acela no name, un negru strâns de cojones, care a dat şi muzica la o reclamă pentru Orange, sunt nelipsiţi. În România, se ascultă o groază de muzică hispanică schelălăită, de corazon - un fel de manele eufemizate - şi prea puţin latino curat (salsa, bossa, etc). Nici un „h-artist” local, care îşi respectă statutul de vedetă gonflabilă, nu-şi poate permite să sară peste strălucitorul vârf al carierei sale când, de bună seamă, va simţi că e timpul să cânte în spaniolă pentru pueblo.

InfoPro, Europa FM - două din cele mai populare (pentru că au emiţătoare puternice, nu de alta) - păstrează cu proastă încăpăţânare aceleaşi jigle-uri neinspirate, obosite şi istovitoare de aproape un deceniu! La radiourile naţionale comerciale din Ungaria (Kossuth, Petőfi, de exemplu, dar să nu uităm că ungurii au şi cel puţin un radio specializat pe jazz, care “bate” în jumătate de ţară!, plus Bartok, de muzică simfonică) ai şanse în orice moment al zilei să dai peste piese de new jazz şi electro, alături de the ultimate Shakira. Diferenţele de calitate se simt imediat, ghiceşti pe loc că ai de-a face cu o staţie românească (până nici nu apucă vreun inept să glăsuiască), după muzica împuţită, răsrepetată, ieşită din orice alt playlist din Europa. La întoarcerea în ţară, senzaţia de sufocare indusă de aspectul neîngrijit al plaiului şi de feţele hidoşite de neajunsuri ale oamenilor mai este sporită şi de dezolanta regăsire a aceleiaşi muzici şi aceloraşi subiecte cu vedete scremut fabricate pe care le părăsiseşi cu câteva luni în urmă.

Eh, mai scapă şi emisiuni reuşite, interviuri documentate, rubrici de comentarii (mai cu seamă la Radio România), dar prea răzleţe pentru ca radiourile care le găduiesc să se “molipsească” şi să poată fi calificate în ansamblu drept bune. Nu se deranjeze nimeni, ştiu: aşa se cere. Îhâm...

Defecatus hominis (lupus)

Priviţi la dreapta, acesta este un exemplar rarissim din ceea ce îndeobşte numim defecatus maturus, observaţi striaţiunile specifice şi parţiala mumificare, precum şi aplicaţiile deosebit de valoroase, confecţionate din alimente incomplet digerate: coji de seminţe, boabe de porumb, o bucată de plastic, un fragment de meteorit, un femur de peşte şi un sfert bine conservat dintr-un bilet albastru de bingo, necâştigător.

M-am trezit visând o noapte întreagă târfe disponibile care depuneau uriaşe strădanii să redevină neprihănite invitându-l fără perdea la dânsele acasă la cules de nuci sub privirile nedumerite ale câinelui din vecini care nu se dumirea ce era mai bine să facă: să latre, cum îi fusese lăsat din strămoşi, sau să se masturbeze, frecându-şi coada de rugozităţi. Nu se ştie de ce trebuia să-i spargă nuci pentru a ajunge la ea, doar nu-l chemase numai pentru atâta lucru.

Târfă cu părinţii la vedere. Un sumum, un cumul, o întru-visare a unei colecţii de caracteristici.

Pericolul de a fi surprinşi la spart de nuci le cam potolea patima, nu le făcea haznă de ceea ce erau pe cale să-şi tăgăşească, imediat în urma întâmplătoarei lor întâlniri, dincolo de crucea căii ferate, unde se şi treziseră sărutându-se, apoi toate cele au decurs conform proiecţiilor de cinematograf sătesc ale minţii lui, ca într-un precursor aseptic şi interactiv al jocurilor video; renunţ pe loc să mai merg la şcoală - la propunerea ei de a o însoţi acasă, timp în care cele mai limpezi intenţii de împerechere băteau deja o sârbă cu hormonii. Bărbat nu avea, o chestionasem cu precauţie dintru început, totuşi una din personalităţile ce se multiplicaseră în ea, treptat, prin diviziune, era în mod sigur căsătorită. Aşa că, întrebarea fusese nu tocmai fără rost pusă.

Cel din plan îndepărtat, după cum se poate lesne observa, este un defecatus recentus, fără o prea mare însemnătate istorică, fiind actualmente în curs de învechire, anusfacturizat dintr-o materie încă maleabilă care, în timp, se va solidifica prin deshidratare. Este o piesă de un gust al formelor deosebit, o arhitectură igienizată de orice influenţe kitsch, remarcaţi curbura suprarealistă, cu indubitabile accente cubiste, înspre zona terminală. Să ne închipuim cât de privilegiaţi au fost acei câini care au apucat să guste din această capodoperă a digestiei umane, a firescului ridicat la rang de artă: defecatus hominis.

Elicopterul

Aseară, înainte să adorm, mi-am amintit de elicopterul roşu. Era o jucărie hi-tech pentru vremea aceea, suspectez ca father l-a luat mai mult pentru jocul lui decît pentru al meu. Mă gîndeam că lucrurile se petrec întocmai ca atunci, stau pe margine şi ghidez un elicopter-jucărie, care se încurcă uneori printre crengi sau zboară necontrolat. Nu sunt un ghid prea grozav.

later edit: m-am întîlnit întîmplător cu o fată, avea în mînă o pungă cu un peşte crud şi un telefon care cînta ceva cu ridică fustiţă. Apoi am aflat că suntem vecine. Mda.

Ascetismul după Nokia E60

Se înmulţiră blogurile unde tineri băştinaşi se preocupă straşnic de soarta ţăranului român. Îi fac poze neverosimile în faţa porţilor maramureşene, pline ele de motive cosmice, florale, păgâne, şi vor să-l aducă la loc în izmene, neapărat. La puritatea iniţială, cum ar fi. Mă întreb câţi din ăştia şi când au văzut un sat. Am crescut într-unul până la o vârstă destul de coaptă şi pot asigura pe oricine că nici urmă nu fu de ţărani privind stelele la miezul nopţii şi cultivând pământul în funcţie de poziţia cloştii cu puii pe boltă. Am văzut multe procese de moştenire, în schimb. Beţii, furtişaguri, suduieli groase. Religiozitate de suprafaţă, mai mult superstiţie decât credinţă (de fapt, priceperea întru semne apocaliptice a poporului - luată drept Credinţă - a fost bine ilustrată de "scandalul" cu 666 din paşapoartele biometrice). Sigur, BOR va analiza situaţia şi ne va informa părinteşte, dar ferm, dacă e cazul sau nu să ne facem cruce cu limba pe ceriul gurii când trecem graniţa. Nu ştim dacă BOR a analizat şi prezenţa moleculelor otrăvitoare de hidrogen în apă!

Câtă vreme „arhetipalii” aceştia stau pe bloguri e bine. Sătenii nu citesc bloguri. Iar bloggerii, îngrijoraţi peste poate de soarta izmenelor noastre tradiţionale, nu merg decât rar la ţeară. Deh, cu ideile lor eşti mai bine văzut în urbe, prin cafenele. Până-ţi găseşti o slujbă mai acătării, dă bine să afişezi grilajul legionar stilizat. Fetele mor după asta. Şi apoi, la el acasă, ţăreanul român a apucat să-şi cumpere în rate Nokia E60, cu cameră de 3 mega, GPRS, EDGE, dinte albastru. NU-l mai bagi în iţari nici să-i cânţi pe voci madrigale din marele compozitor Nae Ionescu.

Cineva a strigat

Cezar-Paul Bădescu nu e tocmai neprihănitul dintr-o însemnare de-a mea anterioară. Dar a strigat! Şi a fost primul al cărui simţ(bun) se declară public - dintr-o dată sau din mai multe dăţi păstrate la mocneală - zgândărit. Ce-i mult, făţarnic, dogmatic şi supărător strică şi unui laic, mdeh.

Trufia cucernică la televizor

Dragă M,

"Porţia de viaţă de la şapte la unsprezece ani e uriaşă, plină de amorţeală şi de uitare. Se spune că ne pierdem cu încetul darul de a vorbi cu animalele, că păsările nu mai vin să stea de vorbă cu noi la fereastră. Pe măsură ce încep să vadă, ochii îşi pun o păvază împotriva minunilor. Odinioară mari cît pinii, florile se întorc în ghivece mici de lut. Pînă şi groaza se subţiază." (L. Cohen - Joaca preferată)
Aici era lipsa, pentru că atunci cînd mai vezi o minune, deşi tu crezi că ai crescut, te porţi din nou ca la 7 ani. Bine/rău?

Mirul lumii

Te uiţi şi vezi. Priveşti şi, poate, câştigi. Experienţă. Pentru unii contează cât de "tare" e finalul unei cărţi. Mă crede cineva că nu mi-am pus vreodată problema asta? Adică, să devin subit conştient că mai am 60 de pagini şi să aud tobele răpăind: vine finalul, ia să văd: e "tare", e banal? Nu am rupt niciodată finalul de restul cărţii, la inventarul post-lectură. Simţirea mea îmi spune că asta e mai cu seamă important în cazul romanelor policier ale scriitoarei de limbă engleză Aglaia Cristea (parcă aşa se numea, nu?).

Nu întâmplător m-am împrins în subiectul acesta. A dat bloggerul Dragoş (gazdă inspirată a unor dezbateri utile - felicitări lui ALŞ pentru felul în care a ţinut piept atâtor inocenţi exaltaţi) şfară în ţară cu un questionar în genul celui lansat de dl. Proust. O întrebare se referea taman la "cel mai tare final de carte".

Ştim, e greu să nu greşeşti când te apuci să iei în discuţie gusturile literare ale cuiva... Totuşi, îngăduită-mi fie mirarea (sau curiozitatea de a afla ce se petrece în astfel de minţi) atunci când aflu că unii "nu au putut" duce la capăt nici o carte de G. G. Marquez. Nu mă mir cu dispreţ, doar mă mir, bine? În schimb, Ştefan Agopian - bine cocoţat în topuri. Sigur, flatant şi rar pentru un scriitor român în viaţă. Vonnegut, idem. Mais, voyons, chiar să fie Vonnegut mai vânos decât Gabi Marquez?! Rămâne de cântărit.

De asemenea, din răspunsurile lepşizaţilor, am constat amar că literatura mai puţin sonoră urechilor lor şi mai puţin fashionable (atunci când te lauzi, probabil, găştii sau "sferei"; în plus, nu prea e pomenită în, mă înţelegi, LIRE sau NYT Book Review, cum e cazul cu Rushdie sau LeClezio) a MittelEuropei aproape că lipseşte. Bineînţeles, Kafka (sunt prea conformişti respondenţii pentru a nu-l menţiona) e mai mereu acolo. Am mai remarcat, cu oarece mâhnire, că în blogosferă obişnuiesc să circule şi să fie discutate cam aceleaşi cărţi (un număr restrâns de titluri deja fetişizate), foarte puţini cutează să scormonească alte literaturi. Vecinii central şi est-europeni au o "trecere" mai curând de underground. Prea multe lucrări pătrund la noi pe filieră anglo-saxonă! Ah, şi fără nici o coerenţă editorială - vezi cazul P. Roth, tradus complet haotic.

Păi, cum să nu se întâmple astfel, câtă vreme, la cele mai frecventate douăzeci de bloguri trecute în revistă, găseşti aproape în întregime aceleaşi link-uri, către aceiaşi guru ad-hoc, fie că e vorba de blogroll, fie către reviste şi alte site-uri. Grozav de plicticos şi atît de puţin original! Apoi, pentru ca impresia de comunitate să fie menţinută pe linia de plutire, dă-i şi curtează, debitează amabilităţi - venind din afară, e imposibil să nu observi asta cu un uşor spasm stomacal (aici, dreptatea fu de partea lui ALŞ).

Ribbentrop - Molotov - RAPTUL

Nu voi ţine o lecţie de istorie. S-or fi găsind alţii mai pricepuţi şi mai puţin osteniţi la ora asta. Am primit câştig de cauză la Haga în procesul pentru Insula Şerpilor şi platoul continental aferent acesteia. Ar fi fost absurd să se fi întâmplat altfel. Trecând repede peste mica şi deloc neînsemnata izbândă, vreau acum să amintesc că Pactul nazisto-sovietic sau germano-rus, cum preferaţi, Ribbentrop - Molotov este încă în vigoare.

Să privim situaţia de acum: ne-am luptat pentru o stâncă (dintotdeauna a noastră), plus platoul din jurul ei, cât timp efectele Tratatului nazisto-sovietic Ribbentrop-Molotov rămân tot inatacabile, mai mult: indiscutabile! Unde a fost atâţia ani, după 1945, antinazismul de universitate, de salon şi de cafenea al occidentalilor, unde a fost sprijinul lor când fu vorba să fie şterse, reparate, efectele acestui rapt, căruia acoliţii lui Hitler i-au fost părtaşi? Nu e suficient doar să interzici afişarea însemnelor naziste şi propagarea ideilor ilustrate de acele simboluri pentru a fi înlăturate rănile acestei ciume. E nevoie şi de o reparaţie fizică (trauma fiind de nevindecat în memoria colectivă): restituind in integrum ce-a fost alipit pe nedrept sub nişte regimuri declarate acum, unanim, criminale.

Nordul Bucovinei, sudul Basarabiei. A uitat toată lumea, subit, că, la 1939, aceste regiuni au trecut în scripte, printr-o analfabetă trăsătură de creion, la Ucraina? Teritorii vaste din Polonia (Polonia ne era vecină la nord, nu Ucraina!) au fost dezlipite de ţara-mamă. La fel, o halcă importantă din Cehoslovacia, al doilea vecin nordic al nostru. Ce doză de crasă nepăsare (pardon, se numeşte pacifism şi realpolitik!) e necesară pentru a trece "diplomatic" peste un act atât de nedrept, care a provocat atâta suferinţă atâtor popoare? Rusia este primită şi curtată în ipocritele cancelarii diplomatice numai în calitatea ei de mare eliberatoare a Europei, alături de anglo-americani. Iar astăzi, ca principal furnizor de gaz. Nu şi ca urmaşă a imperiului genocidar care nu a avut nici un complex moral sau ideologic a se alia cu mult hulitul duşman nazist de dragul jafului, expansiunii, furtului teritorial.

În schimb, noi am rămas veşnic percepuţi ca foşti profascişti, pentru că am avut cutezanţa să ne fi apărat ce mai rămăsese din ţară, pentru a spăla puţin din ruşinea Diktatului vienez. O Europă întreagă ignoră cinic: în anul de graţie 2009, mai sunt prin preajmă state europene care beneficiază pe nedrept de urmările unei crime istorice. Nu, nu este vorba de destrămarea Imperiului austro-ungar.

Figuri

Sexul şi abstinenţa, două laturi ale aceleaşi figuri geometrice, ascetismul glorios, cinic, practicat de doamna F, nevroza-tip a inutilităţii, a pierderii timpului regăsit şi a trenului de marfă, a săgeţii albastre, gestul suprem de îmbrăţişare a vieţii şi renunţare la cărţi; reîntoarcerea la cărţile lipicioase, testicule prea pline, neîncăpătoare, exces de sebum pe craniu, mătreaţă, mâini transpirate, poezii dezlânate, ochi beliţi în vitrine, window-shopping, şi după fete, fese, feţe, fuste.

Tante P se beteji subit, farmacistul luă o aspirină din taşcă şi i-o îndesă pe gâtlej, dar ăsteia nu-i trecu, ci îi veni, atunci primăvara se ascunse după un colţ ce mirosea a urină uscată, lada de samsung cu ceapă se ofili de prea lungă folosinţă, soarele ieşi bucuros, văzînd că nourii se retrag în dezordine, degeaba, temperatura apucase să scadă în ochii mei, mustaţa lui nealiviu, tătărască, se arcui a mirare şi a bere, dosi bine berea în debara când intrarăm noi, nu mai aduceam medicamente familiei, nu mai eram de folos, îmi pare rău, dar doarme, penisul doarme dus în buzunarul anteriului ca un prunc proaspăt alăptat cu ceai de rostopască, poate mă şi crede cineva mai fraier.

La apel, neprihănitul se prezentă, afişând o stăpână pe sine umilinţă, cu o desagă de pietre în spinare. Păcătoşii, adunaţi în piaţă, îl aşteptaseră impacienţi să vină să ridice piatra, ce piatră? Avea el pietre destule asupră-i: în buzunare, în sac, la rinichi şi la bilă, ar fi putut să azvârle cu oricare, căci el era neprihănitul regiunii, they don't make neprihăniţi like this anymore, fiecare regiune doar cu câte unul de acest soi, om de expoziţie, de faţadă la stradă, de plimbat prin târg, cu drept să dea cu piatra în cel care a greşit. Existau atâţia greşiţi încât, probabil, nu i-ar fi ajuns decât câte o piatră de om, ce mai dibăcie într-ale ţintirii trebuia să dovedească!, oricum nu se ştie dacă nu mai rămâneau câţiva şi pentru data viitoare.

Şi apoi, omul nostru e şi modest, îngăduie mai întâi rostirea: "acel ce se consideră fără de păcat să ridice primul piatra", ridică piatra (pe care o are mereu la îndemână, pentru orice eventualitate), o aruncă şi, în timp ce mulţimea desăvârşeşte ce a început el, se strecoară smerit către drum, pornind către alte zări, unde este nevoie de neprihănirea sa. N-are vreme de zăbavă, îi trebuie bani de facultate, de statuie, de cavou cu lift.