Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy Miller „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).
Un cuceritor exces de gestică inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!
Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.
2 comentarii:
Cristian, mă tot iau cu altele şi uit mereu să îţi spun ce sursă incredibilă de cultură şi scriitură bună este pentru mine blogul vostru. I-aş spune mai degrabă proiect editorial. Mulţumesc mult. Aşa, acum să continuăm.
:) noi ne străduim, iar alteori ne iese și fără să ne străduim. n-aș putea altfel decât să încerc să scriu bine. chiar și prostiile îmi dau silința să le formulez măcar într-o limbă corectă și cât de cât elastică & plastică, dacă ideile bune mă mai și ocolesc, ca pe toată lumea, de altfel. :)
Trimiteți un comentariu