sâmbătă, 31 mai 2008

Seism de 80% pe scara ipocriziei

Aşadar, din acel motiv s-a cutremurat puţin pământul mai deunăzi, ouăle berzelor au încetat pentru o clipă să eclozeze şi broaştele şi-au văzut periclitată fertilitatea: ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului s-a împărtăşit la greco-catolici, în timpul unei slujbe de sfinţire a bisericii Sf. Maria, ţinută în acest rit. Stupid, de "elită" şi pe fază - ca de obicei şi ca orice ziar românesc "de calitate" - Cotidianul trânteşte titlul: Mitropolitul Corneanu, crimă de împărtăşanie, nădăjduind poate că va agrava "scandalul" ce ameninţă să fâţâie Dealul Mitropoliei din Capitală, unde popii deja au intrat în mare panică, ecumenică, desigur, de distinsă toleranţă, desigur şi dialog deschis, desigur, cu Biserica soră Catolică.

Mitropolitul Corneanu a băut din Sîngele Sfânt, vinul din potirul folosit la respectiva slujbă şi a mâncat din Trupul Domnului. Din proprie iniţiativă. Sărind astfel trepte imense din obositorul şi inutilul "dialog" purtat de cele două trupuri dezbinate ale aceleiaşi Biserici, spre ciuda Bucureştiului, care şi-a pus repede la vorbire purtătorul de cuvânt, împuternicindu-l cu bine cuvenita indignare. "Dialogul actual cu Biserica Greco-Catolică, deja destul de fragil (adică, tradus, refuzuri de retrocedare şi alte încăpăţânări şi fundamentalisme bizantine, foarte lumeşti, petrecute în serie, n.m), nu poate fi ajutat, ci mai degrabă complicat prin gesturi considerate de unii profetice, de alţii problematice." Adicătelea, ecumenism să fie, unitate să fie, primesc, dar nu acum, nu aşa repede. Să mai "dialogăm" puţin. Nu e momentul - se zicea în timpuri staliniste şi iliesciene. Haidem să ne mai culcăm puţin şi pe urechea cealaltă.

Cotidianul, publicaţie care se informează mereu exhaustiv, nu-i aşa, pentru cititori de elită, nu se poate abţine şi mai adaugă: "Teoretic, ortodocşii şi catolicii îşi recunosc reciproc unele taine, ceea ce face posibile, de exemplu, căsătoriile mixte." Căsătorii mixte, mă slăbeşti!? Pe ce lume trăiţi? Pe aia irlandeză, unde Sharon-catolica fuge în lume cu Conan-protestantul, urmăriţi de puşca de vânătoare a tatălui ei, vecinic neconsolat că fiica i s-a "metisat" cu diavolul hughenot? Una-i tradiţia şi altu-i anacronismul.

Ah, cei 80% români ce se declară cu încăpăţânare (just in case, nu se ştie, poate Dumnezeu este interesat şi de sondaje, obosit să tot lectureze direct conştiinţe) ortodocşi practicanţi, cu spaimă de beserică, trebuie că-s foarte intrigaţi de gestul mitropolitului bănăţean! O să fie, oare, ars în efigie?
"A fost suficient ca Nicolae să dea încă un semn al deschiderii faţă de alte culte, pentru ca aranjorii din Sinod şi căţeii din jurul sutanelor înfumurate să sară de nouă stânjeni. Ce s-a întâmplat, în fond? Invitat de nunţiul papal în România, monseniorul Francisco Javier Lozano, la ceremonia sfinţirii unei biserici greco-catolice la Timişoara, mitropolitul a participat la slujba de împărtăşanie. Sacramentele, la catolici şi la ortodocşi, sunt asemănătoare. Cu toate acestea, minţi tulburi din ierarhia ortodoxă au ţâşnit ca la incendiu, văzând în gestul firesc al mitropolitului un atentat la preasfintele noastre datini, gelos păzite în temple secrete, de la ciobanul mioritic până la Dan Ilie Ciobotea!"

vineri, 30 mai 2008

Am avut

Am avut idei revoluţionare. Să trec la un sistem de operare mai deştept decît mine, ceea ce-am făcut, şi-l îndrăgesc tare. Să îmi germanizez zilele lungi şi încîlcite, bifînd cu un zîmbet satisfăcut una-alta. Să gîndesc uniform şi limpede, fără unduiri, fîstîceli, reveniri, asocieri, înlănţuiri neterminate. Să inventez un secretar îmbrăcat în mov, cu manichiura făcută, care să foşnească foi, dosare, în acea ordine perfectă şi de neînţeles (perfectă fiind).
Dar pare gunoi motivaţional tot, asta-i.

marți, 27 mai 2008

Wunschloses Glück

Sîntana
Ies din zgomotul casei lui N, din avalanşa de vorbe tăbărâte asupra răbdării mele, în liniştea populată de oameni transparenţi a străzii deformate de caniculă. Cerul clar, aerul nemişcat, nu se aude nimic şi nimic nu tulbură această stare de lucruri. Aproape că aş avea oroare să întâlnesc acum pe cineva cunoscut, pe cineva care să stingherească, rostind vorbe inutile, tăcerea oraşului. Nici măcar obişnuitul său zumzet nu e prezent şi deja am impresia că nimic nu mai e pe cale să se întâmple: toată firea învaţă să privească vara cum se cuvine şi loc pentru alte cele nu mai există. O fierbinţeală adolescentină, nimerită anotimpului, îmbietoare, dar şi frisonantă: sub umbra castanilor din centru, unde e rece ca-n pivniţă. Mai.

Şi iarăşi, acea inconfortabilă senzaţie, la marginea depresiei, că totul se petrece prea repede, ceva musai că-ţi scapă prea uşor printre degete, că trebuie să am în cameră, adunate, buchete de flori din acele soiuri ce desfată simţul mirosului numai în luna mea. Mai. Apropierea lui 10 mai, când cine îşi serbează ziua de naştere e rege şi domneşte absolutist asupra celorlalţi.

Apoi, am aţipit câteva ore, folosind ploaia şi furtuna de afară ca pe-un puternic calmant sau ca somnifer, pentru a mă trezi a doua oară în aceeaşi zi, ca şi când aş avea o zi dublă de naştere, m-am jucat şi eu puţin cu percepţia timpului, derutându-mi ceasurile ieftine, biologice. Aşa că, acum spre seară e din nou dimineaţă, e miercuri, urâtă zi pentru l'envie de faire la fête.

luni, 26 mai 2008

Nunta lui Le Figaro

Excepţii: întâlnesc astăzi o "cunoştinţă", o sorbită-din-priviri timp de o noapte întreagă, într-o sâmbătă, la nunta fostei colegei A. E de la sine înţeles, părul nu-i mai stătea prins cu fermitate într-un coc elegant la spate, dar surâsul era acelaşi, devastator pentru că: darnic şi oarecum alienat, derutant şi covârşit de prisosul său de mărturisiri fără lexic. Părea scoasă în lume abia după un copleşitor număr de ani de căsnicie. Ne-am trezit flirtând penibil sub privirile soţului - tocilar faimos, de talie ineuană, chiar confesându-ne unul altuia prin suspecte mesaje subliminale, purtate de uitături lubrice.

Mai apoi, poate a doua zi, amănunt vag semnificativ, mi-am dat seama că insul nu-i fusese soţ, o luase, pesemne, drept parteneră de nuntă, nu se cădea, în calitate de judecător-de-succes-fost-tocilar-de-talie-locală, să iasă singur la un eveniment monden, între foşti colegi. Şi atunci, m-am surprins pipăind înfrigurat chibriturile pentru a-mi da foc: nu dusesem la capăt nici măcar jocul lasciv al privirilor, de jena împricinatului, darmite altceva.

Nu ştiu în ce fierturi, dulceaţă de nuci, învârtise distinsa cu coc înainte de ostilităţile erotic-nupţiale, dar în câteva clipe, în urma câtorva schimburi de replici aiuritoare, fără cea mai precară logică şi ocheade care spuneau cu totul altceva decât cuvintele, am simţit că alunec aproape fără control, că-mi pierd uzul balanţei; nu glisam spre ea, ci spre nu ştiu ce - un tău de poveşti bovarice, orişicât, nu aveam de ce să mă ţin...Sociolog cu master, se prezentă. Eu - oprit a căuta la ea în ochi rămăşiţe din noaptea ce tocmai se scursese, dar atât de atras de deschiderea nemaipomenită şi nejustificată către tăul cu bovarisme, pe care o afişa cu indolenţă, eu: corupt, amăgit.

Astăzi. Nu mi-a dat nici o şansă, până la plecare, de a-mi reveni, de a mă simţi înşelat, ci aruncându-mi amabilităţi de genul celor pe care le spui unui mare maestru, unui om celebru, scăpătat, pe care ai avut nesperatul prilej de a-l cunoaşte printr-o coincidenţă, nu mie, un anonim pentru ea, "mă bucur că am avut ocazia să ne cunoaştem", zice, de parcă am fi participat împreună la un simpozion sau am fi lucrat în acelaşi workshop pe teme umanitare, devenind buni camarazi. Abia ne adresaserăm câteva vorbe, pe dig, supravegheaţi de căutătura îndurerată a "soţului" (credeam eu), sub ameninţarea pumnilor lui strânşi (credeam eu), probabil ar fi procedat la fel, cu frivolitate de colegiu naţional, şi în preajma unui soţ veritabil.

Felul ei de a se uita în mine fără a întâlni ceva în cale, zâmbetul direct şi dezarmant pe care îl lipise feţei o noapte întreagă vorbea despre dragoste şi mulţi alţi demoni femeieşti, "ce mică e lumea", exclamase sub soarele necruţător al inechivocei zile de luni, o femeie de interzis consumului cu ochiul, cu sarmaua stând în expectativă în gât, în farfurie aburea perechea ei, dintr-o dată, toate soaţele nunţii călcau la vedere, lejer, în străchini, scăpate din frâu de partenerii chercheliţi, cu luciditatea la garderobă, ar trebui interzise, o să mi se spună reacţionar, o să fiu numit marxist, după gust, nu mersesem singur la nuntă ca să mă acuplez pe retină, sau să mă aleg cu un suflet muncit de întrebări.

E greu, odată privind în tău, să-ţi mai vezi apoi, liniştit, de treburi, preţ de câteva zile uiţi să aduni ouăle de găină din cuibare, să pui sare în bucate, să dormi.

Dacă aş fi încercat să-i pun în verb micul joc în care ne avântasem cu două seri înainte, mâncând sarmale şi apoi, zăbovind sub un soare primăvăratic, luni (nici măcar duminică - zi de inventariere a închipuitelor înamorări de club) s-ar fi speriat şi nu ar mai fi recunoscut nimic sau ar fi uitat totul subit, refulând.

Pasiunea de acest tip e una de-a lor, e demoniacă, mai ales în forma aceasta vâscoasă, lunecoasă, care se repede deseori asupra mea, fără a pune afişe de anunţ pe stâlpii special destinaţi din tot oraşul, furându-mă temporar realităţii.

vineri, 23 mai 2008

Outstanding, deci no comment

Este uluitor acest Florin Negruţiu, Gândul, uluitor, sinucigaş pentru un jurnalist român, dar ÎL FELICIT, mai am o mică speranţă pentru ideea de ziar românesc:

"Cel care ascultă manele la mobil în tramvai; cel care te ia prieteneşte de după umeri şi-ţi spune cu familiaritate „tu”; cel care-i rău de gură, dar bun la suflet ca pâinea caldă; cel care te-njură de mamă şi te-ntreabă apoi de ce te-ai supărat. Un astfel de oraş frivol adoră „altfel” de oameni. În cercetările sociologice, bucureşteanul se declară sătul de scandal şi de certuri politice, vrea candidaţi serioşi, muncitori, cuminţi şi o dezbatere electorală bazată pe proiecte. Dar dacă-i dai aşa ceva cască straşnic şi caută telecomanda. Cei care răspund la astfel de chestionare au împrumutat ceva din ipocrizia politicienilor şi din cea a presei bălţate. Slabi, domnule, candidaţii ăştia care nu se înjură între ei. Sigur trebuie să fi făcut ei un blat acolo, să-şi fi împărţit ei ciolanul pe după alegeri, altfel sânge ar fi ieşit. (Am urmărit amuzat încercările aproape disperate ale show-ului lazarovian de a-i pune pe trei candidaţi la Primăria generală să se încaiere. La un moment dat, au încercat să le dea mănuşi de box, socotind pesemne că kitsch-ul nu era suficient de gros încât să umfle ratingul. De aceea, e lăudabil faptul că domnii Blaga, Orban şi Guşă au avut decenţa să refuze mănuşile şi să nu se maimuţărească după scriptul Realităţii).

Într-un astfel de peisaj urban, candidaţii cuminţi sunt lăudaţi, mângâiaţi pe creştet, invocaţi ca exemple de civilitate publică, dar nicidecum votaţi. Proiectele lor pentru Capitală ne bucură, bine că le au, dar ne lasă reci. Ca exerciţiu, vă invit să spuneţi care sunt proiectele cele mai importante ale candidaţilor cu şanse. Deja plictisesc, nu-i aşa? Vrem altceva. Iar acest altceva se numeşte amăgire. De câştigat va câştiga cel care ne va lovi mai straşnic la naturelul nostru simţitor."

Nu există oraş pentru nepoţi cuminţi

miercuri, 21 mai 2008

Hm

Azi, la amiaza zdrobitoare, prin faţa tarabelor cu flori trece Richard. De data asta e zidar sau constructor, are o şapcă albă şi o salopetă cu pete, braţe groase, burtă. Dar rîsul lui de stafie l-a trădat.

Apetit pentru circ

Nu am nădejde că, degrabă, românii îşi vor rătăci, pe drumul lor fără ţintă, pofta de circ. Şi scriu asta, urmărind cu ochii mijiţi, a slab interes, campania electorală şi, deci, candidaţii pentru Primăria Generală a Bucureştiului. Sau, poate, nu atât pe ei cât priza lor total anapoda la public, conform sondajelor. Ridic din umeri a lehamite când mi se anunţă că Oprescu se situează pe locul al doilea, după Blaga şi înaintea lui Cristian Diaconescu.

Sunt, dară, adoraţi de lumea votantă cei care, fie au lătrăi (specialişti în tămbălău mediatic) în spatele lor, fie sunt ei înşişi mari talente în lătrat. Lătrat de maidanez bucureştean, desigur, nu de niscai câine de rasă. Aşa se explică poziţionarea cumpătatului, gentleman-ului, profesionistului Diaconescu chiar în urma chitaristului folkist Orban (conform altor sondaje), acest Leonard Coelho al politicii mioritice. Nici măcar Cotidianul nu a avut cine ştie ce de reproşat candidatului PSD, în campania acestui ziar de colectare a motivelor contra alegerii unuia sau altuia din candidaţii de Bucureşti: "De ce să nu-i votăm". "Bila neagră" imputată lui Diaconescu de falşii puritani este carnetul de membru PSD. Poporul circofil îl taxează, pesemne, pentru scăderile sale în materie de gâlceavă. Nu îmi dau seama când vom înceta să mai evaluăm pretendenţii la funcţii publice în funcţie de spectaculozitatea lor. Showmania = competenţă în ochii votanţilor.

Aşa gândeşte beneficiarul democraţiei: nu eşti şouman, eşti încuiat, carevasăzică. Scurt, te-am catalogat şi expediat înapoi la lada celor fără "istoric". Mie nu-mi faci tu reformă, îngropat în proiecte, încercănat de îngrijorări, da?! Mie adă-mi distracţie, la o bere eftină. Când românii decid (misterioasă decizie!) să nu mai acorde încredere unui partid sau unor reprezentanţi ai săi, nu este mereu la mijloc incompetenţa acestora. Nici corupăciunea. Calităţile morale sau intelectuale nici atât. Pur şi simplu, se satură şi gata. Nu le poţi cere să se explice. E ca un fel de coit întrerupt din cauză că se dă meci la tv.

Nu e un partid mai bun sau mai înţesat cu profesionişti decât altul (se tot zice despre PNL că e în criză de resurse umane, dar alţii cu ce se pot lăuda?). Iată-le, toate formaţiunile care contează, trimiţându-şi miniştrii să concureze la locale, iată PD-L umblând cu stolojanul de la PE pentru a ajusta balanţa acolo unde omul local "providenţial" e un necunoscut sau un penal.

Probabil doar un oareşicare plictis de mutra prezidenţială a făcut ca Băsescu să scadă puţin în popularitate. Episodul rasist (rasism din acela adââânc, rasismul specific românesc, educat din familie, verbal, dar din punct de vedere fizic non-violent) cu "ţiganca" nici nu l-a adiat. Electoratul său - alcătuit de-a valma din orăşeni obişnuiţi, incipienta clasă de mijloc şi acei intelectuali care şi-au pierdut cu totul discernământul - îl aplaudă frenetic la fiecare spusă mai groasă. Probabil că fac şi ei parte din categoria imensă a celor care cred că nu se mai poate îmbunătăţi nimic civic şi economic în ţară, dar spre deosebire de noi, ei se mulţumesc (pot trăi numai) cu distracţia.

LATER EDIT: Colecţionarul de voturi negative Sorin Oprescu conduce în ultimul sondaj de opinie, alegându-se cu 39% din intenţiile de vot. Fie că electoratul PD-L s-a abţinut, fie că au înnebunit respondenţii de-a binelea! Cum poţi umfla aşa din nimic un gălăgios, un fanfaron, un bănuit plastograf?!

luni, 19 mai 2008

Festival de Teatru de Cameră şi Underground Arad 2008

"La cea de a VI-a ediţie a Festivalului de Teatru de Cameră şi Underground, care a debutat luni, la Arad, vor fi prezentate, în spaţii neconvenţionale, 34 de spectacole ale unor trupe din ţară, dar şi din Franţa, Finlanda, Belgia, Ungaria, Polonia, Ucraina, Slovenia şi Serbia.Astfel, piesele de teatru vor fi interpretate în clădirea în care a funcţionat primul teatru permanent din ţară, veche de peste 180 de ani, într-un club, într-un cort amenajat într-o piaţă din municipiul Arad, dar şi în incinta Turnului de Apă, construit în urmă cu două secole pentru aprovizionarea cu apă a oraşului, transmite corespondentul NewsIn."

vineri, 16 mai 2008

Pff

Am câteva pff-uri de emis.

Pff-ul 1: napolitanii s-au trezit, într-una din bunele dimineţi recente, xenofobi. Şi au purces la incendierea unor tabere de ţigani de la periferie, semnalează The Times, citat de Gândul. Am mai spus-o, există anumite "împerecheri" incompatibile, cum ar fi: evreul şi Garda de Fier, Rollsul şi Bucureştiul, şi, nu în ultimul rând, italianul şi nazismul xenofob. Băi, stimaţi domni italieni sudişti (şi sudişti!), mai lăsaţi, vă rog, dracului, rasismele pe seama unor obrazuri ceva mai fine.
Ce ar fi să se afle şi la noi careva în treabă şi să propună, ca retorsiune la propusa reintroducere a vizelor pentru români, naţionalizarea investiţiilor italiene în România. Sau expulzarea fără comentarii a investitorilor "strategici" de 1000 de dolari macaronari.
Pff-ul 2: ONU ne "admonestează" pentru nerespectarea drepturilor minorităţii rrome. Din astea am mai auzit. Dar de critica venită din partea Federaţiei Ruse (!), tot în cadrul ONU, referitor la agresiunile faţă de copii şi folosirea abuzivă a muncii cu minori în ţara noastră, nu. Băi, dragi federaţi ruşi, băi, domnule Putin, vedeţi-vă, domnule, de asasinarea ziariştilor şi arestarea adversarilor politici şi internarea lor în spitalele de psihiatrie potrivite, băi!
Pe de altă parte, minoritatea ţigănească din România nu are nici mai multe (deocamdată...), nici mai puţine drepturi decât celelate naţionalităţi "conlocuitoare". Are exact atâtea câte singură îşi acordă! Nu sunt de acord să aduci o minoritate sau o categorie socială (ca să nu scriu clasă) la acelaşi nivel cu alte categorii, prin programe care-i bagă bani publici nemunciţi în buzunare. Sunt total pentru accesul neîngrădit la educaţie, pentru egalitatea în faţa legii, pentru pedepsirea discriminării, acolo unde aceasta apare dinspre majoritatea de etnie română.

joi, 15 mai 2008

Lichelismul congenital românesc

Reapelul lui Gabriel Liiceanu nu m-a mişcat. Tot aşteptam să dea cu mine de pământ, să mă împingă direct la tastatură, ca să produc şi eu o reacţie în completare sau în paralel. Nimic! În schimb, are dreptate Cristian Tudor Popescu. E o greşeală naivă să te convingi că lichelismul românesc ţine de o anume orânduire politică, de un anumit partid şi numai de unul. Sau de o mână de oameni. Toţi politrucii de azi, în frunte cu însuşi prezidentul actual al ţării, sunt produse ale rasei liquea carpatodanubianopontica. Nici dracu (mai ales el) nu mai crede în inocenţa cuiva pătruns în căldarea asta cu lături neideologice care este politica mioritică. Din nefericire pentru noi, chiar conform definiţiei date de Liiceanu (lichea este acela care face posibil binele propriu cu preţul suferinţei, înapoierii altora), licheaua română poate naşte în orice familie. Nu ştiu, se transmite genetic, prin contagiune, rămâne de stabilit. Mă aşteptam la mai multă luciditate din partea d-lui Liiceanu.

CTP:
Lichelele acestea sunt mult mai proteice decât şi le imaginează Gabriel Liiceanu. Pot lua diverse forme şi vin din zone mai variate decât le defineşte Gabriel Liiceanu. Aceste lichele nu sunt generate numai de comunism, sunt structuri fundamentale putrede în acest popor, care generează astfel de creaturi, după părerea mea, în orice tip de orânduire şi în orice tip de context social.

A fost o iluzie foarte plăcută să ne imaginăm că, o dată ce comunismul a fost izgonit, vom rămâne noi, oamenii adevăraţi, cinstiţi, se duc activiştii şi politrucii. Şi rămânem noi. Ne-am făcut iluzii că poporul, noi, am fost mai puţin afectaţi de comunism, care stătea în Primăverii, în nomenclatură şi în activişti. După ’89 am fost nevoiţi să constatăm că nu era deloc aşa şi că eram marcaţi până la măduvă, noi, poporul, de acest comunism.

miercuri, 14 mai 2008

Bilet pentru mine

Cana cu ceai se pune pe masă, nu lîngă fotoliu.
Ziarele nu se citesc, se folosesc la împachetat şi şters geamuri.
Cafeaua infuzată nu e cafea.
Firefox nu e perfect, poate să moară şi să te lase cu ochii-n ecran.

Rolls pe drumul desfundat

Aşa cum cei care deţin Rollsul au impresia că avem şi o ţară pe măsura lui, tot astfel jurnaliştii produşi pe bandă sunt convinşi că avem o presă. Noi, însă, avem presă doar în sens literal: adică nişte role imprimând texte şi imagini prin presiune pe nişte suluri de hârtie de slabă calitate. 

Nu ştiu unde şi când aţi mai beneficiat de neplăcuta ocazie de a citi o ştire (cu pretenţie de) şoc, postată pe prima pagină!, despre un eveniment nepetrecut, doar presupus. Pârâiaşele noastre nu implică existenţa efectului tsunami, nu prea sunt şanse de uragane de tip New Orleans, nu plouă cu broaşte, nu avem rechini. 

Dar avem cutremure! Iar când acestea, contrar legilor rating-ului (cele care forţează naturalul şi firescul), întârzie să se manifeste, le anticipăm noi, dăm o poză cu o maşină de pompieri înconjurată de fum butaforic şi fătăm în chinuri titlul: Zeci de mii de bucureşteni mor cu zile la cutremur .

Mai cu seamă că în zilele astea se dă cutremur în China. Tragedia din fosta Birmanie nu putea fi simulată mediatic la noi. Dar cu cutremurul noi ne ştim bine, bem cu el, îl votăm fidel, am fost la creşă cu el. 

E uşor de realizat că modul verbului a muri a fost intenţionat lăsat în indicativul prezent. Un condiţional în acest caz ar fi re(a)dus "ştirea" la adevărata ei dimensiune: speculaţie, umplutură, rabat calitativ. Nu, verbul e uitat în prezent, poate-poate reuşesc nestimabilii ziarişti să provoace şi niscaiva panică, şi vreun infarct celor slabi de herţ. 

Pe când vestea: zeci de indigeste ziare româneşti mor de prostie?

luni, 12 mai 2008

Cine mai rămâne?

Cine mai vrea să trăiască în ţara în care un tren porneşte, o ia la drum singur (adică, fără mecanic) din gara Odorheiului Secuiesc, mecanicul prinde un taxi, aleargă după tren, îl ajunge într-un final, se caţără pe garnitură, cade şi moare strivit sub roţi? 

Continui să afirm: degeaba ai Rolls Royce, vilă, funcţii înalte când trăieşti într-o astfel de cloacă a nimănui! Dacă aş fi Rolls sau Bentley, mi-ar crăpa obrazul caroseriei de ruşine să mă aflu aici. Aşa, norocul meu că sunt doar un alt român resemnat, care încă mai tresare înaintea „bogăţiilor patriei" şi a reliefului său de şvaiţer al estului.

sâmbătă, 10 mai 2008

Evreul legionar

Tot a folosit la ceva polemica lui Radu Cosaşu cu Marta Petreu (autoare care nu mi-e neapărat simpatică, dar, când se documentează ca la carte, e greu de contestat): l-a dovedit pe „angelicul" Mihail Sebastian de „revoluţionar de dreapta". Iată că în Bucureştiul interbelic a fost posibil şi acest lucru: evreul legionar. De câteva minuţele, am citit replica Martei Petreu în Dilema Veche, nr 221, 8-14 mai 2008, şi de atunci nu pot înceta cu nişte hohote de râs acre-voioase. Mihail Sebastian, evreul, a fost şi el fascistoid la 26 de ani! Sper că această dezvăluire (oricum, de multă vreme bănuită prin „cercuri", cunoscută de însuşi venerabilul dilematic) îi va pune naibii la locul lui Jurnalul de fals purist, prea mult mitizat după '89. Cosaşu ţine, de data asta, mai orbeşte partea consângeanului său decât pe cea a Adevărului. Mai urmează să o acuze pe d-na Petreu de antisemitism.

Cu indignare şi revoltă mi-a fost dat să aflu ce a păţit scriitorul german Martin Walser (Cal în fugă - Humanitas) pentru că a cutezat să scrie un roman polemic, Moartea unui critic, în care l-ar „ucide simbolic” pe celebrul Reich-Ranicki (tot evreu la origine) - autoritatea intangibilă a criticii teutone.

Haideţi, d-le Cosaşu, spuneţi-o pe aia ultimă, replica finală, panaceul, asul din mânecă la terminarea argumentelor documentare: pentru că a dat jos de pe soclul fragil un scriitor evreu, Marta Petreu dă dovadă, de fapt, de un verde antisemitism.

Câţi intelectuali semi-români franţuziţi, fără altă operă decât una eseistico-contestatară, nu i-au pus fără oboseală pe Eliade şi pe Cioran în postura de călăi din punct de vedere moral ai lui Sebastian din cauza nefericitelor şi neiertatelor lor opţiuni doctrinare de tinereţe? Ei bine, sper să-şi mai înghită peniţele acuma! Şi limbile alea corecte.

vineri, 9 mai 2008

Idei într-un Dialog

Budacul în "ardeleneşte" este târnăcop, dacă bine mai ţin minte terminologia satului în care am crescut până pe la 12 anişori. Îl foloseşti când vrei să sapi adânc într-un teren dificil. Alexandru Budac, însă, să mă ierte, nu ştiu cine e, iară el, fireşte, nu cred să fi auzit de mine. Dar eu i-am citit cu plăcere replicile limpezi, date lui Alex. Leo Şerban în cuprinsul numărului 4 (43)/aprilie 2008 al neoconservatoarei reviste ID. De fapt, în acel voit dialog, doar dl. Budac a spus ceva, dl. alș înjurând în termeni elevaţi şi afirmând multe fără acoperire şi fără a catadicsi să-şi depăşească pentrucăaşacredeu-ul, întocmai unui plod răsfăţat, caragialesc, din belle epoque. De pildă, spune că el nu consideră că embrionul uman de 4 luni este o fiinţă... Şi că moartea unui copil este mai puţin tragică decât cea a unui adult (!). Spun şi eu că nu contează ce spune el, ci ce spun fiziologia, biologia, bunul simţ, dacă nu vreţi morala creştină. Eu pot să am acum mari îndoieli, după asemenea grozăvii, şi că alș ar fi o fiinţă umană, dar... Să-l trecem pe el cu vederea.

Alexandru Budac se referă la un moment dat, ca din întâmplare, la tema mea predilectă din ultimele trei luni, să zicem: excesul de conceptualizare, falsificarea prin canonizare, prin punerea în valoare pe spezele unei cărţi, ale unei celebrităţi, ale unei teme generoase. Cu toţii procedăm aşa, mai mult sau mai puţin, când ne aşternem la scris (mai ales cei care scriu pentru "mase largi", nu ca noi, bloggerii ocazionali). Mulţi avem tendinţa să abandonăm generozitatea subiectului în favoarea admirării buricului propriu, a veleităţilor noastre lingvistico-lexicale, a rafturilor de cărţi citite. Ne profesionalizăm lectura, ne pierdem treptat inocenţa în faţa paginii nou întoarse. Gândim opera schematic, o radiografiem din scurt, o încadrăm cât ai clipi, pentru că mereu opera ni se pare că seamănă cu altceva din ce am citit deja, chiar când nu e cazul. Degrabă o aducem la ceea ce ştim noi, în loc să ne lăsăm pătrunşi de ea, aduşi noi de ea acolo unde îşi propusese.

Suferim astăzi de pe urma unui exces de conceptualizare care ne-a estropiat plăcerea de a fi simpli cititori pasionaţi de literatură ori spectatori entuziaşti în sala de cinematograf. Când deschidem o carte ori ne instalăm în faţa ecranului se poate descifra o reală istovire a gândirii şi sensibilităţii în aceste obsesii pentru "teză", "mesaj", "concept", "metodă", "relevanţă socială", "agendă". Spun "istovire" deoarece este mult mai confortabil să aplici o schemă interpretativă gata făcută unei opere de artă decât să apreciezi acuitatea cognitivă a unui scriitor, o nouă formă de exuberanţă stilistică sau un travelling cum nu s-a mai văzut (...) Cu alte cuvinte, ne pasă mai mult de ceea ce avem noi de spus decât de ceea ce vine în întâmpinarea noastră.

joi, 8 mai 2008

Pretenţii

Azi:
"Acum depinde de cît pragmatism şi cît idealism pui în munca ta. Eu, recunosc, am renunţat demult la pragmatism."
Replica e a unei cucoane sau a unei femei pe care o etichetăm rapid drept cucoană, selfish bitch sau cu pretenţii. Am observat şi nu e întîmplător că de cele mai multe ori oamenii competenţi primesc astfel de etichete. A fi cu pretenţii la noi înseamnă să-ţi faci treaba bine, să ceri respect şi demnitate de la celălalt, nu pupatul mîinii şi milogeală. Dar nu ţi se pare că vrei cam multe? ţi se răspunde cînd îţi doreşti străzi pavate, grădini curate sau dacă îndrăzneşti să speri că vei afla vreodată ce se întîmplă cu taxele pe care le plăteşti. Nu ţi se pare că vrei cam multe? e piele groasă dezvoltată, carapacea care permite unora să trăiască, pragmatismul înţeles pe un sfert, dar splendid aplicat.

Ei bine, eu da, eu vreau cam multe.

Bullaga

Aflu din scriptele lui Florin Negruţiu (năzdrăvanul mânz de la Gândul) cu neadosită bucurie că în partidul prezidenţial apar nesperate semne de rivalitate între liderii marcanţi. Care-s aceia dacă nu domnii Blaga şi Băsescu (nu are sens să mă prefac că preşedintele ar fi imparţial sau că E. Boc ar fi...lider)? Lui F. Negruţiu i se pare (din "surse") c-ar indentifica un mesaj de dezaprobare al lui Traian Băsescu la adresa prea individualistului şi promiţătorului Blaga. Pe faţă, preşedintele critică cu trimitere aşa-zisul non combat, care - zice dumnealui - ar domina actuala şampanie electorală. Dar, în substrat, Traian Băsescu ar exprima teama de buna înţelegere pe care candidatul PD-L pare să o manifeste faţă cu persoane sus-puse din alte partide importante. Iar şi mai în spate, dl. Băsescu se teme, realmente, de "creşterea" gradului de simpatie a "generalului" său în rândul membrilor pedelişti şi al poporrrului.

Că nu din motive de verticalitate morală a tăiat T.B. toate punţile de dialog cu toate partidele ţării. Ci din raţiuni pur egoiste. Pe mine nu m-a convins că ar fi eliberatorul şi decorupătorul care se ţine a fi. Văd limpede doar egocentrism, poftă de putere şi alergie dubioasă la critici.

L-am studiat în câteva rânduri pe bihoreanul Blaga. Să ştiţi că am băga mâna în foc că deţine toate tacâmurile cu care se mănâncă politica. Se exprimă bine, nu hăhăie, e ardelean dat naibii, scurt şi precis la vorbă, fără veleităţile de editorialist ratat ale preşedintelui ţării. Maistor! În plus, faţă de alt ardelean (dar mare limbist şi yesman), e vorba de Emil Boc, are curajul să-l înfrunte pe liderul maxim, şi încă "pe argumente". Ţin minte (menţionează asta şi jurnalistul Gândului) că s-a aflat ce ieşire sarcastică, dezaprobatoare, a avut Blaga în urma discursului şi celorlalte declaraţii tembele (de secretar general OTPD-L) ale fiicei preşedintelui. 

Dacă Blaga reuşeşte să-şi consolideze autoritatea în partid până la toamnă, s-ar prea putea să-i şi votez. Sigur, nu-i voi vota din afinitate doctrinară, ci ca să contribui şi eu la surparea lui El Maximo. Şi, de ce nu, la transformarea PD-L dintr-o curte de sans opinion-i într-un partid real şi rău de centru-dreapta. Cât mai la dreapta, dacă se poate.

marți, 6 mai 2008

Telecondamnat

şi am văzut, odată aşezat în fotoliu, cu ochii-n ecranul radiind de iluzii al televizorului, cum toate lucrurile devin mai frumoase, cum mi se liniştesc moleculele și neuronii, îndreptându-se către casele lor, iar priorităţile absolute prind a se îndepărta în timp cu un zumzet liniştitor; o altă zi petrecută în faţa ecranului special pavoazat pentru noi, să ne fie nouă de bine şi să fie consumată la nişte parametri normali producţia lunară de aspirine, cu pumnul le băgam pe gură şi le înghiţeam aşa, pe sec, doar nu era să pierd secvenţe preţioase deplasându-mă să iau paharul cu apă, ce stare de mulţumire, de încăpătoare neaducere aminte şi bâzâitul acesta catodic care-mi seamănă pacea în suflet, să îndrăznească cineva să-mi fure telecomanda, îmi voi cumpăra saci de baterii, saci de telecomenzi, şi-i voi aşeza la marginea patului, să-i am la nimereală, să mă împiedic în baterii, să alunec pe ele, să mi le vâr în urechi pentru a auzi doar televizorul.

Operaţia de scădere a timpului

Trecerea timpului o întrista pe Misia mai cu seamă în luna mai. Luna mai pătrundea violent la locul ei în şiragul lunilor şi exploda. Totul începea să crească şi să înflorească deodată.

***
Stăteau deci la fereastra spitalului şi încercau să-şi explice nenorocirea. Poate că se lovise la cap şi îşi vătămase toate centrele: de vorbire, de bucuria vieţii, de interes pentru cele lumeşti, de poftă de viaţă. Sau: căzuse şi se speriase de cât era de plăpândă, ce minunat e să trăieşti, s-a speriat că e muritoare, iar acum moare sub ochii lor de spaimă în faţa morţii.

***
În al trezeci şi optulea an al vieţii sale, moşierul Popielski crezu că descoperă sexul. Era un sex sălbatic şi dement, asemeni artei contemporane, asemeni Mariei Szer. Lângă pat, în atelier, se afla o oglindă uriaşă care răsfrângea schimbarea totală a Mariei Szer şi a moşierului Popielski în femeie şi bărbat. Se oglindeau acolo aşternutul răvăşit şi pieile de miel, trupurile goale smângălite de culori, strâmbăturile feţelor şi sânii goi, sexul, mădularul, spatele cu urmele de ruj întinse de transpiraţie.

Fragmente din Străveacul şi alte vremi de OlgaTokarczuk, Polirom, colecţia A TREIA EUROPĂ, 2002. O carte răvăşitoare cum numai în Europa Centrală se mai scriu. A ajuns la oferta de 1 euro pe site-ul editurii. Probabil pentru lipsa de sonoritate a numelui în urechile snobilor obsedaţi de moda Rushdie, Banana sau Pamuk.

vineri, 2 mai 2008

Lansare de carte Dan Puric

Dan Puric lanseaza "CINE SUNTEM".

Memoria credinţei, ca reînviere identitară, evocată în convorbiri şi mărturisiri.

Cunoscutul actor şi regizor Dan Puric lansează volumul "CINE SUNTEM", sau despre taina identităţii personale şi comunitare trăită şi exprimată în şi prin persoana autorului.

Memoria drept cale a redescoperirii identităţii dialogice depline este pentru Dan Puric mărturisirea adevărului credinţei Învierii lui Hristos ca temei prim şi ultim al învierii ca neam.

"Cine suntem?" se va lansa pe 5 mai, la ora 19.00, într-o conferinţă de presă care va avea loc la Sala Rapsodia, strada Lipscani nr.53.

Titlul este dat de un capitol din carte al cărui conţinut îl reflectă pe cel al unei serii de conferinţe cu acelaşi nume susţinute la Bucureşti, Cluj, Oradea, Arad, Iaşi şi Constanţa, conferinţe care s-au bucurat de un real succes în rândul publicului.

"Oricine işi iubeşte ţara şi neamul, valorile lor identitare şi perene, are, citind această carte, ocazia unei întâlniri simpatetice, mirabilă şi stimulativă pentru solidarizarea cu ele." (prof. Univ. Dr. Gheorghe Ceauşu)

"Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima sa se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură a identităţii" - spune Dan Puric în cartea sa.

Volumul este publicat sub egida editurii Platytera, are 176 pagini si va fi disponibil in librării cu un preţ începând de la 18 RON.

joi, 1 mai 2008

Rubrica de anunţuri

:) Încă nu-mi vine să cred că am biletul!
Jazz în Iaşi de săptămîna viitoare.
(iar marele anunţ e că am încercat să fac ordine în bibliotecă şi am renunţat din cauza atîtor cărţi necitite)

later edit: Plouă plouă plouă plouă.