Cine mai vrea să trăiască în ţara în care un tren porneşte, o ia la drum singur (adică, fără mecanic) din gara Odorheiului Secuiesc, mecanicul prinde un taxi, aleargă după tren, îl ajunge într-un final, se caţără pe garnitură, cade şi moare strivit sub roţi?
Continui să afirm: degeaba ai Rolls Royce, vilă, funcţii înalte când trăieşti într-o astfel de cloacă a nimănui! Dacă aş fi Rolls sau Bentley, mi-ar crăpa obrazul caroseriei de ruşine să mă aflu aici. Aşa, norocul meu că sunt doar un alt român resemnat, care încă mai tresare înaintea „bogăţiilor patriei" şi a reliefului său de şvaiţer al estului.
6 comentarii:
Eu vreau. Pentru că pe lîngă faptele pe care le spui & sugerezi, sunt alte sute care să mă facă să vreau să trăiesc aici şi alte sute care să mă facă să nu.
Mierda! Doar împovărătoarea-mi laşitate şi caracteru-mi burghez mă mai ţin aici. Suta de lucruri care mă mână să plec e mai numeroasă decât suta de lucruri care mă ţin. Ştii, aşa cum un kg de pene e mai uşor decât un kg de fier.
Ferice de tine. Şi de cei care (mai) rezistă şi care se mai pot minţi că Rollsul are parte şi de un carosabil care să-i permită să ruleze în toată splendoare lui...
Pai si eu vreau sa traiesc aici. Important e sa-ti gasesti mica ta gasca de Rollsi, pentru ca, impreuna cu ei, asfaltul, inclusiv cel lipsa, n-o sa mai para atat de neprimitor. Zic eu..
M-am săturat ca lucrurile să mai Pară. Vreau de acum să Fie. Nu vreau găşti halucinogene. Alea funcţionau în adolescenţă.
Vreau să funcţioneze şi aici lucrurile care merg foarte bine doar la 60 km mai spre vest, adică în Ungaria.
Dar, mă rog, sunt neputincios în faţa unei viziuni atât de împăcate.
Stii ce e bine? Ca Hiacinta are dreptate. Stii ce e la fel de bine? Ca si tu ai dreptate. Stii ce e de-a dreptul trist? Ca incercand - vorba vine - sa va impac - vorba vine din nou - am si eu dreptate...
În cazul de faţă, nu e nevoie să mi se dea dreptate. Nu de asta depinde adevărul pe care-l spun, el nu are nevoie acum de sprijin din afară ca să reziste. Realitatea pe care o descriu în termeni zgârciţi mai sus este nemişcată, doar percepţia ei diferă: unii s-au împăcat cu gândul imobilismului, alţii încă mai protestează în van.
Cei mai curajoşi, cei care vor să vadă pe deplin ce se poate face din viaţa lor pleacă. Ceilalţi devin profesoraşi universităraşi, liceaşi, bogătaşi pe bani publici, traficanţi sau alţi pălmaşi ce muncesc o viaţă pentru o casă medie şi o maşină clasă medie.
Cu acelaşi volum de muncă, cu aceeaşi seriozitate şi determinare specifică celor care au oroare de bugetarism parazitar, în Vest, şi-ar fi făcut castel.
Trimiteți un comentariu