vineri, 9 mai 2008

Idei într-un Dialog

Budacul în "ardeleneşte" este târnăcop, dacă bine mai ţin minte terminologia satului în care am crescut până pe la 12 anişori. Îl foloseşti când vrei să sapi adânc într-un teren dificil. Alexandru Budac, însă, să mă ierte, nu ştiu cine e, iară el, fireşte, nu cred să fi auzit de mine. Dar eu i-am citit cu plăcere replicile limpezi, date lui Alex. Leo Şerban în cuprinsul numărului 4 (43)/aprilie 2008 al neoconservatoarei reviste ID. De fapt, în acel voit dialog, doar dl. Budac a spus ceva, dl. alș înjurând în termeni elevaţi şi afirmând multe fără acoperire şi fără a catadicsi să-şi depăşească pentrucăaşacredeu-ul, întocmai unui plod răsfăţat, caragialesc, din belle epoque. De pildă, spune că el nu consideră că embrionul uman de 4 luni este o fiinţă... Şi că moartea unui copil este mai puţin tragică decât cea a unui adult (!). Spun şi eu că nu contează ce spune el, ci ce spun fiziologia, biologia, bunul simţ, dacă nu vreţi morala creştină. Eu pot să am acum mari îndoieli, după asemenea grozăvii, şi că alș ar fi o fiinţă umană, dar... Să-l trecem pe el cu vederea.

Alexandru Budac se referă la un moment dat, ca din întâmplare, la tema mea predilectă din ultimele trei luni, să zicem: excesul de conceptualizare, falsificarea prin canonizare, prin punerea în valoare pe spezele unei cărţi, ale unei celebrităţi, ale unei teme generoase. Cu toţii procedăm aşa, mai mult sau mai puţin, când ne aşternem la scris (mai ales cei care scriu pentru "mase largi", nu ca noi, bloggerii ocazionali). Mulţi avem tendinţa să abandonăm generozitatea subiectului în favoarea admirării buricului propriu, a veleităţilor noastre lingvistico-lexicale, a rafturilor de cărţi citite. Ne profesionalizăm lectura, ne pierdem treptat inocenţa în faţa paginii nou întoarse. Gândim opera schematic, o radiografiem din scurt, o încadrăm cât ai clipi, pentru că mereu opera ni se pare că seamănă cu altceva din ce am citit deja, chiar când nu e cazul. Degrabă o aducem la ceea ce ştim noi, în loc să ne lăsăm pătrunşi de ea, aduşi noi de ea acolo unde îşi propusese.

Suferim astăzi de pe urma unui exces de conceptualizare care ne-a estropiat plăcerea de a fi simpli cititori pasionaţi de literatură ori spectatori entuziaşti în sala de cinematograf. Când deschidem o carte ori ne instalăm în faţa ecranului se poate descifra o reală istovire a gândirii şi sensibilităţii în aceste obsesii pentru "teză", "mesaj", "concept", "metodă", "relevanţă socială", "agendă". Spun "istovire" deoarece este mult mai confortabil să aplici o schemă interpretativă gata făcută unei opere de artă decât să apreciezi acuitatea cognitivă a unui scriitor, o nouă formă de exuberanţă stilistică sau un travelling cum nu s-a mai văzut (...) Cu alte cuvinte, ne pasă mai mult de ceea ce avem noi de spus decât de ceea ce vine în întâmpinarea noastră.

3 comentarii:

man spunea...

citit acel interviu. un als care m-a speriat prin zambetul inocent cu care -si imbraca aiurelile embriologice. asacredeul e o noua categorie epistemologica, fara nici un dubiu. vorbele lui budac, pe care le-ai folosit ca bun pretext, mi-au fost insa eclipsate de abordarea subiectului.

Cristian SÎRB spunea...

Ceea ce am scos eu din context (aproape consider că i-am făcut un serviciu) e memorabil şi de... reţinut pentru orice recenzent. Nu contest ce spui tu, Man.

man spunea...

nici vorba sa fi avut impresia ca imi contesti spusele. ai cules ce era bun. eu nu am vazut ce era bun in interviul ala, fiindca era unu cu trompeta care ma bruia si caruia budac probabil ca nu i-a raspuns prea raspicat. ceea ce i-a amestecat cumva - mai cu seama ca partea a aia a fost citita cu soarele batandu-ma in cap prin statia lu' 300