 |
| Arad |
Eu însumi ţin la mine...atât de mult, la cel ce aş putea să fiu, încât, cuprins de orbirea dragostei, îmi ofer cele mai deşarte fericiri, cele mai trecătoare plăceri, nimic din ceea nu-şi permite toată suflarea omenească, nimic din ceea ce mi-ar fi la îndemână să apuc, să edific şi să păstrez timp mai îndelungat; să posed totul pe loc, acum, fără întârziere, fără amânare.
Pseudo-filosofic, îmi şoptesc în inexistenta barbă că e posibil ca viaţa să ne ofere de gratuit doar acest tip de fericire, şi anume: fericirea ascunsă în nimicuri, în mărunţişuri, tortul cel mare fiind o himeră de umplut nopţile; impozitul pe vise, bună idee: oamenii visează prea multe bogăţii netaxate şi neredistribuite social.
Mă caut cu atâta încăpăţânare în ceilalţi, pesemne că ispăşesc vreo pedeapsă. Pentru ce anume, nu ştiu. Neliniştea şi febrilitatea căutării par deseori să nu-mi aparţină, ca şi când ar veni din trecutul altuia, al unuia care nu a apucat să-şi lămurească mal de vivre-ul, un pedepsit, un proscris, un om rău, poate, care nu a îndrăgit pe nimeni nicicând, eu - ispăşirea lui, a neînsufleţirii care îl definise.
