Ca să pară că promovează şi ei politic interesele alegătorilor (în cazul acesta, o minoritate etnică), politicienii UDMR au “speculat” (conform limbajului convenţional ziaristic) declaraţia de independenţă a minusculului Kosovo (1,8 milioane locuitori) şi au comis nişte aluzii străvezii cum că s-a creat un precedent şi pentru Ţinutul Secuiesc.
Nu voi avea abilitatea, în cele ce urmează, să încropesc un studiu cu pretenţii, ci doar voi atinge nişte aspecte. În primul rând, trebuie să mă declar satisfăcut de poziţia României de nerecunoaştere a proclamaţiei de la Priştina, care conduce la apariţia unui nou stat artificial, ilegal şi preponderent islamic pe harta Balcanilor (nu zic a Europei, pentru că e deja prea mult). Atât preşedintele cât şi premierul au respins la unison ideea - remarcabil consens, în condiţiile conflictului deschis dintre ei. În spiritul strategiei mai mult generos-ceţos-filosofice (gen: “fie ce-o fi”) decât concrete, propagată ad-hoc de UE, Kosovo-ul odată “neatârnat” ar urma să fie susţinut (forţat?) pentru integrare. Să integrezi ce? O pătură socială de interlopi, care se află la hăţuri în prezent în regiune? A dovedit între timp niscai U.S. geostrategic authority că independenţa ar umple automat stomacul şi alungă deochiul corupăciunii?
A recunoaşte independenţa unei enclave cu statut incert, în condiţiile în care, pe propriul teritoriu, deţii astfel de zone unde politicienii de etnie maghiară aţâţă o stare de tensiune nejustificată, ar fi fost o atitudine schizofrenică, contraproductivă, destabilizatoare. De asemenea, privind dinspre “colţul” udemerist şi, prin extensie, maghiar autohton, a trâmbiţa şi a începe chiar să crezi sincer în autoguvernarea profundă a unei regiuni geografice (centrul ţării) aflată sub pragul clasic al sărăciei, nu denotă mai mult decât nostalgii iredentiste, total rupte de realitatea economică, de gândirea lucidă. În UDMR sunt destui politicieni cu capul pe umeri, bine şcoliţi, poate cei mai instruiţi politicieni din Parlament. Să promovezi, totuşi, izolaţionismul, cunoscând situaţia tristă de la faţa locului, e o viziune îngustă, posibil suicidară etnic, pe termen lung.
Nu sunt chiar atât de progresist în privinţa noilor idei politice şi geopolitice, totuşi nu mă pot abţine să nu simt anacronismul separatismelor pe criterii etnice, enclavizarea măruntă, închiderea în sine a unor comunităţi deloc numeroase, obsesia autonomiei teritoriale, acum, în secolul XXI. Valabil şi pentru visarea deznădăjduită la apelativul “Mare”, adăugat în coada denumirii unei ţări: Serbia Mare, Ungaria Mare, România Mare. Reîntorcându-mă, nu izolarea şi consanguinitatea au asigurat viitorul şi istoria naţiunilor. Or, din cunoştinţele mele, consanguinitatea (extind puţin înţelesul acestui termen) în Mureş-Harghita-Covasna este o practică obişnuită, pusă în practică meticulos, sub teroarea gândului că cineva s-ar putea metisa cu români!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu