Prunc fiind, obişnuiam să îngrop cu pompă obiecte „de valoare" prin locuri în taină alese ale imensei şi umbroasei curţi boiereşti printre arborii căreia am avut fericirea să cresc. În lipsa unor dovezi materiale ale continuităţii noastre de neam şi limbă, înmormântam solemn porumbeii căzuţi din dragoste din cuiburile de sub streaşina casei. Apoi, o luam pe soră mea şi porneam la săpături. Distracţia mea nevinovată era să simulez bucuria atunci când „descopeream" împreună lucruşoarele mai deunăzi dosite de mine. Bucăţele de marmură şlefuită, cioburi de oală, câte o monedă din colecţia mea, una aşa, mai ieftină.În parcul de lângă clădirea băţoasă, moţăindă a Primăriei, juriul care mă asista de la înălţimea mesei oficiale număra o singură persoană, singurul chip care nu-mi scăpase din îmbrăţişare, odată recăzut în starea de veghe. Visăm mereu chipul generic non-figurativ - curată artă primordială -, în trăsăturile căruia conştientul topeşte toate pattern-urile din bagajul propriu, dar şi frânturi de fizionomii lipite de retină în goana străzii. Sap pământul cu mâinile goale, tâlhărit de teama zădărniciei. Este vorba de o groapă meschină, dreptunghiulară, cât să fie spaţiu îndestulător pentru un porumbel răposat. Învelită într-o pungă de plastic şifonată, cutia metalică ce-mi ferea de la rătăcire copilăria mi se arătă pistruiată de-o rugină maronie. Înăuntru: cioburi irelevante de oale, bănuţi, mirare şi nevinovăţie.
Contrar rostului unui jurat, supraveghetorul meu era acolo mai degrabă pentru a mă ţine subiectiv de mână, în caz că aş fi eşuat. Personaj feminin cu înfăţişare incertă, redus la esenţe, dar ştiut, familiar şi, de aceea, alungat de cenzura visului, fugărit, divizat într-o colectivitate foşnitoare, remistuit la urmă într-un singur contur. Grija ei nemărturisită erau mâinile mele scormonind copilăria.
Foto: apropo de copilărie, Arad...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu