Beţivii cuvintelor

Arad

Ce, parcă am fi noi, oricare, scutiţi de păcatul căderii în beţia propriilor cuvinte? Lexicalizaţi la extrem, vocabularizaţi patologic, copleşiţi de cărţile citite şi, îndeobşte de cele care ne bântuie preferinţele. Fascinaţi de ebrietatea autosatisfăcătoare a stilului fără miez. A însăilării fără mesaj, fără cuvântare. A preluării necritice, de aceea, ridicole a modalităţilor arhaice de adresare. Sau a celor scrâşnit postmoderne. Toate astea, de bună seamă, neurmate îndeaproape de vreo idee zvâcnindă provoacă ilaritate sau respingere. Praf şi oboseală. Teribil să trăieşti cu gândul ăsta, ca om care nu se poate ţine departe de litere.

Dar mai bine las pe unul care se pricepe cu adevărat să mă vorbească:

"Virtuozul se ridică deasupra subiectului său prin facilitatea sa de jongleur, dar poate fi un poet superior subiectului său? Nu! El este captivul lumii pe care o trăieşte şi o portretizează, precum Dumnezeu este captivul propriei creaţii. Acesta nu este un act de virtuozitate. Este o naştere, un adaos vieţii, ca orice naştere. Ai auzit vreo femeie spunând că este o virtuozitate să naşti un copil?" Kafka scriindu-i lui Janouch şi tratând subiectul Apollinaire vs. Kleist (acesta din urmă, preferatul lui Kafka).

Norman Manea spune că F. Kafka citeşte în "tensiunea vizionară între om şi destin" refuzul iluziilor, ca şi al acrobaţiilor verbale. "Kafka vedea în poetul-jongleur un comedian care atrage cititorul printr-o creaţie distractivă, rol pe care poetul adevărat nu-l acceptă."

"Povestirile lui Kleist - reia Kafka - sunt poezie genuină, limba perfect clară. Nu vei găsi înflorituri verbale, nimic pretenţios."

Scriind bahic, excesiv de satisfăcut de sine, comiţi un păcat similar cu cele ale mândriei şi autoadmiraţiei ce te pot paşte în timp ce te asculţi rostind meşteşugeşte Cuvântul lui Dumnezeu.