vineri, 29 februarie 2008

Patapievici reanimat - despre bucureştizare

Ce mult îmi place dl. Patapievici când nu adulează, nu ridică în slăvi efemeri şi îndoielnici oameni politici, fie ei şi şefi de stat. Îmi place când scrie despre noi, despre sălbăticia specifică românului de rând, dar şi celui cu guler alb, ce scoboară din jeep şi lucrează în centru. Nu avem norocul să citim în presa noastră prea des articole ce ne pun oglinzi necruţătoare în faţă. Mai cutează domnii Cărtărescu şi, iată, Patapievici. Când şi când. Probabil că, dacă ar fi scris el acel trist, dar deloc regretabil post al meu despre îmbulzirea la bradul de metal din P-ţa Unirii, ar fi reuşit să fie mult mai convingător ca mine. Măcar prin semnătură, dacă nu prin exemple şi argumente. Mai ieri, parcă purtam o discuţie aprinsă despre amărăciunea ce mă cuprinde, vizitând uneori capitala sau vreun oraş cu peste trei sute de mii de locuitori: par a fi doar nişte amplasamente unde o sumă de oameni gonesc animalic să-şi câştige existenţa. Urbanitatea nu este dată doar de înălţimea şi decoraţiunile clădirilor. Nici de numărul teraselor şi cluburilor. Ne spune H.-R. Patapievici ce şi cum (italicele sunt ale mele...):

Oraşele noastre arată ca nişte depozite, fie de resturi de la toţi, fie de maşini de la unii. Oraşul-parcare şi oraşul-resturi-de-tot-felul constituie realitatea noastră zilnică. Lecţia acestei realităţi este simplă: dacă toţi aruncă la comun, eşti tu prost să faci altfel? Nimeni nu ar culege murdăriile aruncate la comun, după cum numai o minoritate se abţine să sporească resturile lăsate de izbelişte pe oriunde. Consimţământul nostru indiferent şi, nu ştiu cum, fatalist-plictisit, la degradarea spaţiului public este consecinţa lipsei de încredere pe care o avem toţi, şi cei care merităm neîncrederea şi cei care nu o merităm, în semenii noştri. De fapt, ne dispreţuim unii pe alţii. Iar semnul strigător la cer al acestui dispreţ calm, aşezat, lipsit de drame şi de la sine înţeles este neaşezarea, neorânduiala şi mizeria spaţiului nostru public. Individualismul românesc, spre deosebire de cel occidental, care a tras toate consecinţele individuale din roadele sociale ale cooperării voluntare, stă sub lozinca „se descurcă fiecare cum poate, scapă cine apucă“. Pentru că nu dă doi bani pe spaţiul public şi pentru că nu are încredere în nimeni, românul caută maşinile scumpe şi impunătoare şi dă oricât de mult pe case izolate: în acest mod poate străbate oraşul fără să aibă contact cu semenii săi, iar consecinţa urbană este că acest loc comun al locuirii, care este oraşul, a devenit doar un spaţiu de tranzit (între două locuinţe) şi un loc de parcare (pentru vehiculul care ne duce între cele două locuinţe - sau locaţii, cum se spune azi).

Nu cred că mai putem nutri în mod realist speranţa că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii. Prin felul bezmetic în care ne comportăm - de la felul în care traversăm strada, la felul în care şofăm, de la capsa pusă pe toată lumea, mocnită, la izbucnirile necontrolate de furie pe stradă, când ne ciocnim de neaşezarea din jur - , noi parcurgem zilnic, ca turbaţi, limitele închisorii sufleteşti pe care ne-am zidit-o prin aceste trei lucruri: treabă făcută de mântuială, lipsă de încredere şi egoism. Iar din această temniţă nu se iese nici prin legi mai bune, nici prin amnistii norocoase: se iese numai transformându-ne sufleteşte.

Foto: Arad, centrul vechi.

8 comentarii:

Anonim spunea...

Puteti semnala macar un rand scris de Patapievici in care aduleaza vreun om politic? Altfel, mi-a placut si mie articolul din EVZ

Cristian SÎRB spunea...

Sigur, îl curtează făţiş pe Băsescu, mereu văzut ca "răul cel mai mic". Eu unul nu mai vreau un "rău mic", ci să avem posibilitatea să alegem între candidaţi competenţi, fără ieşiri necivilizate şi fără trecut dubios, ori atacabil. M-ar fi deranjat această atitudine din partea unui intelectual de talia lui, indiferent ce preşedinte am fi avut.

Eu am mai scris despre asta, aici şi pe starlog.ro atunci când a fost cazul ca HRP să întreacă măsura cu laudele aduse lui TB. Nu mai revin. Prin urmare, nu este doar o opinie umorală, ci una provocată de bombardamentul penibil cu texte necritice la gesturile actualului preşedinte. Or, a nu critica chiar nimic la un om politic, pentru care scandalul este lichidul amniotic, cum e TB, mi se pare fie orbire, fie tâmpenie, fie interes. Iar HRP nu e tâmpit...

Se poate verifica arhiva acestui blog sau, şi mai bine, arhivele EVZ. Am abonament la acest ziar, îl citesc şi online. Am avut de prea multe ori ocazia să fiu consternat de lipsa de cumpătare a trio-ului Mihăieş, Cărtărescu, Patapievici în atitudinea lor protectivă şi îngăduitoare faţă de Traian Băsescu.

Nu m-aş sătura să-l citesc pe HRP scriind despre libertarianism, liberalism, conservatorism. Mi-ar plăcea să văd intelectualii implicaţi ideologic, dar nu formând curtea unui vremelnic şef de stat, oricare ar fi numele lui.

Cristian SÎRB spunea...

Şi, de acum, apropiindu-se alegerile şi nemaidorindu-mi-l în mod categoric pe Traian Băsescu în fruntea statului, voi taxa, cu sau fără efect, fiecare ieşire din sfera bunului simţ a "intelectualilor de rasă" implicaţi jurnalistic.

Dacă tot au creierul acela hiperdezvoltat şi cultura cu care se afişează, le solicit să conceapă, să construiască un nou şi imbatabil candidat la preşedinţie. Aşa cum l-au scos pe anonimul Constantinescu preşedinte în 1996. Mă tem că nu intenţionează acest lucru.

vladimir spunea...

Cu ani în urmă, în 22, Liiceanu a produs şi el un eseu despre gunoaie! Era briliant, acest text este unul bunicel...Dar cum propune, d-l Liiceanu să ne "transformăm sufleteşte"? Care e reţeta? Asta ar fi infinit mai interesant decât să constatăm, de văzut vedem cu toţii, dar maculatura tot nu avem unde să o depunem...

Cristian SÎRB spunea...

Eh, eu cred că nu ne trebuie un Liiceanu să ne dea mură-n gură ca la tembeli cum să ne transformăm sufleteşte. De aceea, nici Patapievici nu îşi îngăduie să "predice". Ştim noi prea bine. Fiecare ştie pentru el ce ar putea îmbunătăţi.

Iar maculatura: se poate da la topit. Ar fi un bun început.

vladimir spunea...

Fireşte, nu Liiceanu se poate erija în "Apostolul neamului", nici Patapievici nu e cea mai bună candidatură. De acord, fiecare să-şi reîntemeieze fiinţa, să o reîmprospăteze cu pace şi dragoste, de care avem atâta nevoie...

Anonim spunea...

ADULÁ, adulez, vb. I. Tranz. A linguşi, a flata pe cineva (în chip servil) – Din fr. aduler, lat. adulari.

Domnule Sirb, astept din partea dumneavoastra (date fiind standardele morale si intelectuale pe care le afisati) sa aveti proprietatea termenilor

Cristian SÎRB spunea...

Nu afişez nimic.
Nici nu mă îngrijorez că nu aş avea proprietatea termenilor sau răspunderea celor scrise, d-le Anonim.

Noroc cu dicţionarul pus la dispoziţie cu amabilitate.

Vă rog, consultaţi arhiva EVZ, când aveţi răgaz (repet, am avut răbdarea să urmăresc editorialele d-lui HRP, unele m-au încântat, cum e cel pomenit mai sus), nu vă scoborâţi supărarea asupra mea. Nimeni, nici eu, nici chiar dl. Patapievici nu este scutit de umori, afecte, opinii deplasate, neverificate, orbeţe, etc.

Iar când un distins intelectual ca mai sus pomenitul are inspiraţia să producă un text vânos, rezistent şi exigent (nu neapărat răutăcios) cu o persoană ca Traian Băsescu sunt primul care apreciază.

Pentru schimbarea abruptă de macaz constatată atât la dumnealui cât şi la T.R. Ungureanu, M. Mihăieş, M. Cărtărescu mi-e greu să tac şi să iert, indiferent câte cărţi ne deosebesc staturile.

Numai bine şi sper că am încheiat cu asta, trecem la altele. Promit că la următorul articol care nu-mi va conveni voi reacţiona prompt, cu citate clare, cum îmi şi place. Şi să nu uităm că am dat extrase largi mai sus din Patapievici pentru că mi-a plăcut în mod deosebit, iar noi discutăm aici cam altceva.