luni, 18 februarie 2008

Chemări târzii

Încep cu pâinea unsă cu smântână, pe care am primit-o cu atâta drag de la străbunică în vis. Se aflau cu toţii de faţă, sănătoşi şi fericiţi, fiecare cu îndeletnicirea lui. Smântâna era pe sfârşite, dar ea mi-a pus pe pâine atâta câtă era.

Ce bine că nu m-am dus la înmormântarea ei; e la fel de vioaie pentru mine ca în pruncie, e la fel de prezentă ca atunci când mă trezeam şi mă culcam cercetându-i preocupat faţa - surâzătoare şi tristă în acelaşi timp. Mă asiguram că e acolo, ştiam că răbda toate nedreptăţile şi ingratitudinea de dragul meu.

4 comentarii:

Ioana Dark a lu Noe spunea...

asa sunt bunicile: memorabile:)

Cristian SÎRB spunea...

Neironic, îmi pare rău că mulţi copii nu au apucat să-şi întâlnească bunicii: conflicte insurmontabile, balcanice, părinţi-bunici sau bunici decedaţi înainte de "vreme" (ca şi când ar fi o vreme pentru aşa ceva).

Hiacint spunea...

Sau că nu i-a dus capul să întrebe destule pe bunicii lor, ceea ce e tot un fel de neîntîlnire.

delaskela spunea...

in clipa cind ultimul dintre bunicii mei a plecat, am simtit o sfisiere cumplita, o larma surda, interioara, am stiut atunci ca lumea copilariei mele ...