Enervări în averse

Guvernul liberal Tăriceanu doreşte să extindă aria de acoperire a celor câteva sute de impozite şi biruri care apasă contribuabilul român şi nu ştie cum s-o facă. Deh, o "factură" pentru cheltuielile bugetare asumate iresponsabil cu aşa-zisa "politică socială" (în care intră de-a valma: şomaj, măriri de pensii, măriri de salarii la parlamentari, noi prime, scutiri şi indemnizaţii pentru cei din administraţie, justiţie, armată, guvern, etc) tot trebuia plătită. Apoi, constatând scandalul iscat, dl. Păcuraru, ministrul cu ideea revine asupra ei. Adevărat grăiesc, dacă nu aş fi avut părinţi dascăli, "recunoştinţa" mea pentru bugetofagi ar fi veşnică. În loc să-şi încordeze sfincterele ca să conceapă o strategie pentru atragerea investiţiilor străine directe, creându-se astfel locuri de muncă în sectorul privat (asta însemnând în plus, dări sporite la buget, reducerea numărului de şomeri), guvernul generic român se gândeşte doar cum să-i menţină alături pe cei dependenţi de el - armată regulată, disciplinată şi profesionistă de votanţi.

Actualmente, de problema românească a lipsei locurilor de muncă s-au "ocupat" măiastru intrarea în UE şi dreptul la liberă circulaţie, iar de-a scăpa de grija investitorilor se ocupă în continuare absenţa nesimţită a unei infrastructuri atrăgătoare (autostrăzi, căi ferate de mare viteză, alte facilităţi) şi, cerc vicios!, penuria de personal, calificat sau ne-.

Eu înţeleg că toate veniturile trebuie supuse impozitării cu cota unică sau alte cote, dar când te scremi pentru a ieşi din marasm, să recapeţi o oarecare "voce" economică în zonă, nu e chiar momentul să te axezi în primul rând pe protecţie, ci să încerci să scapi de oastea de dependenţi, plasându-i în producţie (pe cei apţi), insituind condiţii drastice pentru acordarea ajutorului de şomaj, de exemplu (la al doilea refuz al unui loc de muncă, anularea sprijinului). Apoi, să fii mai atent cu salariile (şi alte facilităţi generoase) achitate din bugetul de stat. Nu, nu cu insuficientele, umilele salarii ale dascălilor şi ale personalului medical. Ci cu purcoiul de bani ce cade cu regularitate - fără chiar ca sindicatele din domeniu să aibă timp să iasă la petiţie - asupra şlehtei de consilieri, şefi de cabinet şi reprezentanţi guvernamentali, fie că-s localizaţi pe la Prefecturi, Consilii Judeţene sau la Palatul Victoria.

Guvernul liberal să mă încurajeze pe mine să muncesc mai cu spor, scutindu-mi cadourile şi premiile/maşina de serviciu/telefonul primite de la angajator (şi aşa, nu îndestulătoare) de dijmă, ba mai mult, de ce nu, iertându-mi orele suplimentare de impozitare. Muncind eu mai cu râvnă, mai eficient, tras înainte de premiile ce mi se acordă pentru aceasta, automat îmi voi face şi multinaţionala să funcţioneze mai bine, iar succesul acesteia, profitul sporit poate o vor determina să mai angajeze nişte oameni, care în prezent activează la negru sau stau acasă pe şomaj. Şi nu ca acum: îşi însuşeşte un buchet de milioane vechi din tot ce capăt eu, pe mine mă umple de lehamite şi mă lipseşte de entuziasm la birou, ştiind că lucrez în gol pentru încă 6 oameni, ca ei să poată sta să se uite la digiteve sau să se plimbe pe banii mei prin Europa, în căutarea proiectelor pierdute.

Mai vine şi pupăza din tei Susanne Kastner, membră a Partidului Social-Democrat (SPD), vicepreşedinta Bundestag-ului german şi se indignează telegenic de lipsa unei politici pentru "cei neajutoraţi": "Dacă privesc realităţile din România sunt tentată să cred că unica ţintă a guvernului este să asigure condiţiile necesare pentru ca bogaţii să devină şi mai bogaţi, în timp ce soarta celor neajutoraţi nu se regăseşte pe agenda Palatului Victoria". Are propuneri domnia sa? Poate o halcă din bugetul federal, poate o parte grasă din salariul ei de parlamentar. De unde să susţină boiereşte statul român atâţia nevoiaşi?! Bani nu sunt, decât, poate, dacă i-ar mulge şi mai brutal pe cei câţiva investitori (mici sau mari) productivi, pe contribuabilii care îşi fac treaba cinstit şi-şi plătesc la timp toate obligaţiile.

Eu zic să ne ştergem lacrimile electorale, ipocrite, vărsate întru veşnica plângere a celor aflaţi în privaţiuni şi să ne învăţăm să le distribuim undiţele necesare, nu să le şi băgăm peştele în traistă. Printre altele, ar mai fi loc şi pentru transmiterea de călduroase mulţumiri către milioanele de români exasperaţi, plecaţi la muncă peste hotare, pentru că cele aproximativ 7,2 miliarde de euro (o sumă care o depăşeşte pe cea a investiţiilor străine) trimise de ei anul trecut acasă au ajutat realitatea economică românească să arate mult mai roz decât e ea de fapt. Lipsa acestei binefăcătoare infuzii ar fi condus la o cădere care nici măcar nu ştiu dacă ar fi fost de nedorit: o cădere în adevăr şi în tăierea poftei de pomeni.