Ah! Bolboroseli...

Oradea. Aud voci. Umblu paşnic pe stradă şi vocile şoptite se agaţă de mine, îmi intră în piele, îmi seduc timpanele cu sonorităţile lor mute, prăvălite peste mine din alte timpuri. Murmurul pereţilor străvechi, dialogul de sticlă al geamurilor mari şi triste, al obloanelor, explozia imperceptibilă a bucăților de rugină, mușcând din mândria balcoanelor cu dantelărie de fier forjat art nouveau; cărămizi fărâmiţate de umezeală, jignite de impotenta renunţare, de neîngrijire, stucaturi ştirbite.

Casele mele. Le îmbrăţişez pe toate cu privirea, le preţăluiesc ca un poticarăș starea, cu inima strânsă de griji: halul în care au ajuns!, le ascult păsul, le adulmec parfumul, al lor şi al proprietarilor demult dispăruţi. Colectez în dosarul memoriei mirosul lor de vechi, plin de istorisiri. Mirosul lor tare, ca al unor săruri din acelea cu eficacitate demonstrată în trezirea din leşin a doamnelor simţitoare şi nevricoase. Case pedante. Bătrâne, dar ne-moarte, de aceea - înspăimântătoare, ademenitoare. Vor să mă înghită, să mă facă pierdut în vastele lor interioare. Case cochete, cu şifoniere imperiale lucrate de meşteri tâmplari, cu tablouri de familie, cu lecţii de muzică luate la pianul vienez, cu intrări pe sub poartă ce dau în curţi desprinse de tot ceea ce noi, convenţional, numim, realitate, istorie.

***

Înjur cu sete ceasurile, cu ce altceva se ocupă ele decât să „grăbească” trecerea timpului? O însoţesc, o marchează, îi subliniază ireversibilitatea, o dată în plus. Rotaţia acelor ceasornicului şi cea a Pământului - două mișcări absolut gratuite. Nu semnifică nimic, nu dovedesc nimic. Cu îngăduinţă admit că aceste gratuităţi intrate în comun ar putea dovedi că nu există trecere, ci doar descompunere. Marele filosof contemporan, Mircea Geoană ar fi zis: Există decât descompunere.

***

Greaţă îmi provoacă secvenţele din filmele americane turnate în răsuflata Veneţie sau în cinicul Paris! Amorezații se duc să-şi consume iubirile cartonate în Europa, de parcă întinele pajişti din Kentucky n-ar oferi destul spațiu. Şi ce semnificaţie comercială are Parisul în economia iubirilor lor! De remarcat turnul Eiffel, care se zăreşte, în filmele amintite, de la orice fereastră.

***

Toată bolboroseala asta despre duminică - zi a reculegerii, a odihnei obligatorii, a păcii interioare! „Liniştea” zilei de duminică este una de natură nevrotică. Este o stare autoindusă, o toropeală anxioasă, născută în gândul de nealungat al apropierii terifiantei dimineţi de luni. E ceva timp de când am început, fără a băga de seamă, să urăsc duminica.

***

„Domestos - ucide toţi microbii cunoscuţi”. Deci, cu cei din afara oraşului nu are nici o treabă?

*

În spaţiul virtual. Zăcem cu toţii, deopotrivă - nesatisfăcuţi, părăsiţi, dezamăgiţi, loviţi de soartă, nedreptăţiţi genetic, frustraţi, măcinaţi de tare, manii, paranoia; neîncrezători în sine, lipsiţi de respect de sine; suntem cu toţii clienţii fideli ai chat-ului, ai forumurilor, unde stăm în aşteptare sau vânăm timid, ori mai prăpăstios (tot din timiditate), la adăpostul unor nicknames pompoase: dure, expresive, fabuloase.

Ne găsim cu uşurinţă între noi, suntem deseori ţinta sigură, asumată masochistic, a celor frumoşi, tari pe poziţie, „bazaţi”, cu haine la modă, cu fete (sau băieţi) venind pe bandă, ţinta batjocurii lor. Ei ne simt din două-trei replici, suntem vânatul lor lesnicios din weekend şi din toate nopţile noastre solitare.