Hai să ne potrivim inteligenţele, ca pe nişte ceasuri ce merg după cum le taie mecanismul, ca să nu mai fiu rănit de fiecare frunză care îngălbeneşte şi cade, să-mi iau calm undiţa imaginară de sub pat şi, nebăgând în seamă chinul naturii decrepite să purced a prinde peşti, visând simplu cum că aş fi un cocostârc solitar şi întârziat, care-şi caută fără speranţă norocul pe fundul bălţilor verzui şi zboară fără viză în orice ţară caldă doreşte.
Să le istorisesc peştilor, minţind gras, povestea vieţii mele, să plâng dezlănţuit la pasajele patetice, cu gust amar, să-mi suflu nasul în poala rochiei mamei de la-ndemână la prima rază de soare adusă în vorbă de naraţiune, ce frumos s-a împodobit să piară nucul acela, arbore fidel, copac de familie, de care te ataşezi şi te legi cu ce ai mai solid prin şură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu