Primăvară târzie. "Când"-uri

Vreme primăvăratică, nori de cerneală care vor slobozi cât de curând o ploaie ostoitoare peste frământările şi văicărelile mele fără de folos: categoric, e primăvară, doăj'ceva septembrie, nu am nici o îndoială, am trecut peste o altă iarnă care nu fu nici lungă, nici grea

îmi venea să dorm, când aud uşile scârţâind, ce bine e când uşile mai stau şi închise, când oamenii nu le folosesc şi atunci e linişte în casă, dar scârţâie uşile şi creierul îmi zvâcneşte a pedeapsă când aud clanţele chiţăind din greu,

aşa, cu ochii tulburi şi cu mintea străduindu-mi-se să re-creeze lumea, am ţinut-o de mână, fără a sfida, fără a-mi fi regăsit, subit, vreo urmă suspectă de curaj nebun, doar un fel de nepăsare bolnavă, aducătoare de nenorociri, nimic nu mai fiinţa în jur, nici măcar credinţa că mă aflam cu adevărat acolo nu-mi mai era de nezdruncinat

ouăle lăsaseră puii să iasă din afară, coaja crăpase prin mai multe locuri, ieri nu trăiam, ci păream din toată suflarea, nu trăiam, refuzam să cred asta, visele pot uneori oferi senzaţii autentice, în faţa lor viaţa păleşte, nu iubeam, nu doream, eram un om interzis, era interzis să simt ceva, nu acolo

nu, serile nu mai sunt scurte, repezi, nerăbdătoare, căldura şi lumina tot mai luuungă le mai ogoiesc un pic, le ţin în frâie să mai zăbovească şi ele, serile, ascultă, se supun şi mai rămân, pline acum de glasul câinilor ce se încumetă mai des să latre, umplute de alte zgomote şi ele mai luuuungi, mai dezmorţite.

ies apoi cu capul pe geam şi răsfir aerul serii, lăsându-l să mă mire ca un nu ştiu ce nemaiîntâlnit, o lume simplă în care firescul îşi intră tiptil în drepturi, o lume care îşi aşterne să doarmă pe prispă, aşa cum ai vrea să se petreacă lucrurile şi în carnea ta: să latre câinii şi tu să nu te sperii, gândind amuzat că se zbat degeaba, să umble norii vineţii şi să sloboadă ploaie când şi când, iar tu să nu alergi, tălpi de praf, pentru că te bucuri ori nu-ţi pasă: seara e încăpătoare, le primeşte pe toate, bune sau rele.