Livreşti (s-ar spune)

N-am cafea şi toate felurile de ceai din casă sunt de copii, dulci şi înmiresmate, sau, mai frumos, plicuri rămase de la Crăciun, cu portocale şi scorţişoară. Aşa că să-mi scuzaţi lipsa de stil şi coerenţă, cred că nici nu mai sunt eu întreagă, ci pulverizată prin toată camera. Da' bine.

Cartea aleanului are surprize năucitoare, ca asta:

"Mîncarea e gustoasă
dar aş prefera să nu mănînc
Să atingi o tînără frumoasă
ca îngerii
este o mare cinste în această vale a plîngerii - Îmi cer iertare
dacă mă lipsesc de toate astea
sau le amîn pe altădată
Finalmente Meditaţia linişteşte
o inimă înfierbîntată
sau baremi astfel ne asigură reclama
pe mine unul însă mă face să mă urc
pe pereţii bîrfei şi ai ai lipsei
de aer "

De fapt, despre romane voiam să scriu. În topul meu personal stau cîteva, poate nici nu ajung la zece, dar asta e din cauză că mă încăpăţînez să fiu autodidactă şi să citesc după simţul meu, fără criteriu exterior. Trec dintr-o carte în alta cu uşurinţa celui care vede legături şi unde nu sunt. Am început cu Bagaj..., ca să ajung la Conversaţii cu o moartă şi apoi Acasă, urmînd un fir neştiut, căruia încă nu i-am găsit nume, dar poate fi evident pentru cei care au studiat literatura. M-am gîndit, citind romanul lui H. Bonciu, la contemporanii lui (mă rog, cei pe care i-am citit) şi diferenţa de stil nu e chiar atît de şocantă. Mi-a fost drag să îl citesc, în plus, am înnebunit şi eu pe cine am putut risipind impresii despre scriitor. Nu aş strîmba din nas la o biografie pe jumătate inventată, dacă ar fi scrisă cu interes şi stăpînire.

Aş reciti oricînd Craii de Curtea-Veche, nu cu mai multă ştiinţă decît prima oară, fără nici o pretenţie. Probabil numai citindu-l pe Mateiu Caragiale, am scăpat de cultul lui I.L. Caragiale, cu care les autres îmi sufocau naivitatea şi fragilitatea, tocmai prin preluarea mecanică, acceptarea de simboluri şi "Ce bine le mai zice ăsta, dom'le!"

Pe urmă Patul lui Procust, nu pentru metodă, ci doar pentru că nu-i de lăsat din mînă de la prima pagină pînă la ultima.
Pupa russa, care mi-a torturat o toamnă întreagă. Şi acum n-o mai găsesc nici măcar la anticariat, mi-e dor să o recitesc şi să stau ca în faţa unei minuni (nu obiect).
Cel mai iubit dintre pămînteni, care-a stîrnit discuţii interminabile între prietenii de atunci.
Tache de catifea, despre care-am scris, şi Sara, despre care am uitat să mai scriu.
M-am entuziasmat potrivit şi de Cruciada copiilor. Acestea sunt primele care mi-au venit în minte, poate căutînd atent prin notiţe aş mai găsi nişte entuziasme acum prăfuite sau argumente care să nu ţină de vreo întîmplare personală. Dar, ce mare fericire, mai am încă multe cărţi de cunoscut.