Un lucru nou despre pădurea de argint

Visele mele în care se intră printr-o uşă prea înaltă şi prea largă s-au transformat în mici anomalii cotidiene. Apare un fost prof care scuipă sîmburi de gutui, altcineva îşi vîră o cheiţă în ureche, ce mi-e drag apare învineţit. Mă micşorez pînă ies pe mîneca unei bluze sau cineva mă învaţă să cos. De bună seamă aerul tomnatec pe Bahlui e mai spre primăvară bezmetică. Dimineaţă am zărit un melc făcîndu-şi drum pe trotuar, m-am temut pentru viaţa lui. Deşi pe aici mai toate vietăţile sunt primite şi trăiesc în pace. Cîteodată şi necunoscuţii mai intră în vorbă, cu suspiciune şi speranţă.

Hoinărind pe pămînturli domnului F., mă trezesc că am nevoie de contragreutate. Sau mă rog, contrauşurătate. Ziare locale, terifiante ca stil şi apariţie, ziare naţionale, terifiante şi ele, un chat plin de mutriţe, Bukowski (cum citeam eu şi mă gîndeam ca bumerangul la Cohen, termin cartea, mă uit pe coperta ultimă, se spune ceva de cîntecele lui Cohen – enervantă senzaţie de descoperire a americii), o revistă mai veche, liste de cumpărături. Tot ce-i sau ce pare iresponsabil, superfluu.

Mă bucur că l-am regăsit pe andreiard. În plus, o răutăciune: tocmai cînd mă aflu în avîntul blogscriitoricesc, închid un capac peste postarea neterminată. O să ajung ca o damă roşcată pe care-am văzut-o cîndva, să încep a spune o întîmplare, aparent palpitantă, repede şi accentuat, să mă opresc în mijlocul poveştii şi să repet şi să repet.

Amestecate (simplă naraţiune)

Merg vreo două ore cu R., vorbim despre motoare şi rable zburătoare, rima e neplanificată. El a promis că se lasă de fumat, aşa că-şi ţine ţigările ascunse prin maşină şi fumează numai cînd e pe drumuri, cu gesturi umile. Măcar nu a promis că se lasă de pescuit...

Junimea, librăria unde voiam să fiu jaluzea, cum scriam glumeţ nu ştiu cînd, adică locul în care aş fi stat ore în şir s-a transformat într-un mod ciudat. Un paznic foşnitor şi domnişoara librar în spatele unei tejghele înalte. O ameţeală de cărţi, fără simţ, fără criteriu. Ca un fior îmi apare gîndul că sunt la supermaketul de cărţi, nu la junimea mea. Mă mai gîndesc dacă intru din nou acolo.

Datoare cu o leapşă, stăteam mai ieri cu ochii în tavan, imaginîndu-mi-o pe Michelle cea mică, nepoftita de la întrunirile oamenilor mari. Nu era un copil cuminte sau zîmbăreţ. O şi văd într-o poză: bosumflată, blonduţă şi pitică, uitîndu-se cu mare mîhnire la un măr. Locuia la început într-o casă cu două camere despărţite de un prag năltuţ, de care se împiedica mai tot timpul. Se juca cu o maşinuţă mov, suspectez un trabant, cu cheiţă; apoi cu trusa de bucătăreasă (pe aia de doctoriţă nu am avut-o); cu pisicile doamnei C, printre florile ei; cu o broască ţestoasă galbenă, cu o păpuşă înfiorătoare, blondă şi cu obrajii graşi. Se juca cu pantofii mătuşii, pe care i-a şi tăiat; cu butoanele maşinii de cusut. Pe urmă, au apărut surorile şi jucăriile de pluş, un urs roşu, care nu avea privirea aceea miloagă a urşilor pluşaţi, ci de o viclenie urîtă. Pe urmă, un văr cu jocul de-a războiul sau cel de-a hoţii. Ambele îl aveau cîştigător pe cel care se ascundea cel mai repede în pod, pe după cutiile cu lînă sau medicamente. Iar prostul şi învinsul era cel pe care îl înţepa vreo viespe.

Pe mine nu mă înţepau viespile, dar nici nu urcam în pod fără încurajări, fiindcă îmi spusese o mătuşă că are un schelet acolo, pentru studiile ei, ce o fi studiind, că mînca şi citea reviste şi se parfuma tot timpul. Mi-era frică. Pe urmă, ne-am dus în cimitir, noi, războinicii, să ne ascundem pe după crucile uriaşe şi ne-a prins noaptea, nici un schelet nu era mai fioros ca bîjbîitul prin întuneric şi "unde eşti, aşteaptă-mă". Aşa că podul a devenit locul cel mai călduţ şi mai plăcut din casă, chiar şi cînd ploua.

Noaptea într-un vis străin

O noapte într-un oraş străin, în drum spre altundeva; stau la masă cu doi necunoscuţi, el şi ea, mai târziu vom fi mai mulţi, simt nevoia de nestăpânit să le mărturisesc că feţele lor îmi par familiare, ea e brunetă, urâțică foc, chipul salvat totuşi de nişte buze care îşi vor spori dimensiunile, înzestrând-o într-un final pe stăpână cu trăsături venerice. Nu ştiu cum, posesoarea buzelor sămânţoase alege să rămână afară cu mine, abandonându-şi partenerul, care intră singur & impasibil în local, fără a se arăta suprins de opţiunea ei.

Ne-am apropiat încetişor, am cuprins-o în braţe mai mult pentru că simţisem nevoia să o ocrotesc la pieptul meu. Apoi ne-am sărutat, gura aceea atât de fecundă şi-a îndeplinit preafrumos rostul, tamponându-mi molatic buzele, ameţindu-mă şi furându-mi pământul de sub picioare.

I-am șoptit cu emoţie că eu beau numai lapte dimineaţa, pentru a creşte mare şi pentru a fi sigur că-mi cad dinţii doar în timpul somnului nu și atunci când mănânc ceva mai tare, un măr sau carne de iepure bătrân şi i-am spus că nu sunt eu vinovat, profesorii nu au trecut toate notele în catalog, cu toate acestea nu uitaseră să pună acolo un a roşu, absent, ca şi când eu nu aş fi venit încă pe lume, sau dacă totuși venisem, nu stătusem mult, poate doar la micul dejun şi, tot ascultându-mi vorbele, fata muri în braţele mele, fericită, rătăcită şi cu ochii înceţoşaţi.

O punem de-o nuntă ca-n cărţile de antropologie şi etnologie, curată afacere, îţi scoţi banii cât ai clipi, închiriezi rochia şi costumul de mire, nu plăteşti la sfârşit toţi muzicanţii, ci exclusiv pe cei care ţi-au cântat mai bine, celorlalți le arăţi uşa, rosti el cu aerul omului vinovat de a fi fost prins cândva copiind din Biblie la ora de religie, cu Biblia pe genunchi, tremurând de excitaţie, asudat la subţiori, întemeiem o nouă familie, celulă de bază a acestui organism în continuă transformare care este societatea, buda o facem în fundul grădinii, cât mai departe de nasul lumii, o budă cu suport pentru picioare, ca o masă de naştere, să ţinem cracii cât mai comod îndepărtaţi, pentru minim de efort sfincterial şi maximum de randament, astfel obținem un câştig de timp şi economisim hârtie igienică, iar cu banii puşi deoparte ne cumpărăm un câine, la care vom face lunar economie de nume, nepunându-i nici unul

fata îmi moare în braţe, istovită de focul egoismului meu nedăruit, egoism primar, fără frâie; de frică ce-mi e, sunt toată ziua somnolent, vorbesc mult şi tac mult, râd şi mă scălămbăi uneori fără putinţă de a mă abţine, dar nu-i rău, lumea nu iubeşte inhibaţii, câtă vreme nu le poate citi în suflet un cuvinţel.

Invitaţie

Hai să ne potrivim inteligenţele, ca pe nişte ceasuri ce merg după cum le taie mecanismul, ca să nu mai fiu rănit de fiecare frunză care îngălbeneşte şi cade, să-mi iau calm undiţa imaginară de sub pat şi, nebăgând în seamă chinul naturii decrepite să purced a prinde peşti, visând simplu cum că aş fi un cocostârc solitar şi întârziat, care-şi caută fără speranţă norocul pe fundul bălţilor verzui şi zboară fără viză în orice ţară caldă doreşte.

Să le istorisesc peştilor, minţind gras, povestea vieţii mele, să plâng dezlănţuit la pasajele patetice, cu gust amar, să-mi suflu nasul în poala rochiei mamei de la-ndemână la prima rază de soare adusă în vorbă de naraţiune, ce frumos s-a împodobit să piară nucul acela, arbore fidel, copac de familie, de care te ataşezi şi te legi cu ce ai mai solid prin şură.

Primăvară târzie. "Când"-uri

Vreme primăvăratică, nori de cerneală care vor slobozi cât de curând o ploaie ostoitoare peste frământările şi văicărelile mele fără de folos: categoric, e primăvară, doăj'ceva septembrie, nu am nici o îndoială, am trecut peste o altă iarnă care nu fu nici lungă, nici grea

îmi venea să dorm, când aud uşile scârţâind, ce bine e când uşile mai stau şi închise, când oamenii nu le folosesc şi atunci e linişte în casă, dar scârţâie uşile şi creierul îmi zvâcneşte a pedeapsă când aud clanţele chiţăind din greu,

aşa, cu ochii tulburi şi cu mintea străduindu-mi-se să re-creeze lumea, am ţinut-o de mână, fără a sfida, fără a-mi fi regăsit, subit, vreo urmă suspectă de curaj nebun, doar un fel de nepăsare bolnavă, aducătoare de nenorociri, nimic nu mai fiinţa în jur, nici măcar credinţa că mă aflam cu adevărat acolo nu-mi mai era de nezdruncinat

ouăle lăsaseră puii să iasă din afară, coaja crăpase prin mai multe locuri, ieri nu trăiam, ci păream din toată suflarea, nu trăiam, refuzam să cred asta, visele pot uneori oferi senzaţii autentice, în faţa lor viaţa păleşte, nu iubeam, nu doream, eram un om interzis, era interzis să simt ceva, nu acolo

nu, serile nu mai sunt scurte, repezi, nerăbdătoare, căldura şi lumina tot mai luuungă le mai ogoiesc un pic, le ţin în frâie să mai zăbovească şi ele, serile, ascultă, se supun şi mai rămân, pline acum de glasul câinilor ce se încumetă mai des să latre, umplute de alte zgomote şi ele mai luuuungi, mai dezmorţite.

ies apoi cu capul pe geam şi răsfir aerul serii, lăsându-l să mă mire ca un nu ştiu ce nemaiîntâlnit, o lume simplă în care firescul îşi intră tiptil în drepturi, o lume care îşi aşterne să doarmă pe prispă, aşa cum ai vrea să se petreacă lucrurile şi în carnea ta: să latre câinii şi tu să nu te sperii, gândind amuzat că se zbat degeaba, să umble norii vineţii şi să sloboadă ploaie când şi când, iar tu să nu alergi, tălpi de praf, pentru că te bucuri ori nu-ţi pasă: seara e încăpătoare, le primeşte pe toate, bune sau rele.

El Zu

- idee furată de la Silviu -

Chiar şi-n vreme de război, e de scris pe blog. Zugravu Viorel, numit şi El Zu, spre a ne îneca nervii, e un om nenorocit săptămîna asta. I se sparg ţevile peste tot pe unde lucrează. Înoată, îl prind verificările, i se închide telefonul. Pierde autobuzul, cere maşină, greşeşte culorile, îşi scapă ţigara pe pantof.
Nenorocit şi ghinionist a fost şi săptămîna trecută, cînd nici nu mai ştiu ce i s-a întîmplat de multe ce mi-a îndrugat la telefon şi prin intermediar. Cum îl aud, cum mă iau durerea de cap, enervarea şi rîsul în hohote. Din asta, cineva mai spiritual ca mine ar fi scos un portret remarcabil al Amînatului Veşnic şi al lui doamnă, vă rezolv eu. Dar vorbeam de zugravu Viorel. Personajul apare azi, plin de bunăvoinţă, gata să rezolve ceva, orice, mulţumit nevoie mare de treaba mîntuită. Şi după ce aşteptasem atîtea zile să întîlnesc pe misteriosul văpsitor al casei mele, iaca nu mi-aduc aminte pe cine am văzut. S-a şters, a plecat fără urmă. Şi-a luat pensoanele şi găleţile, a zis sărumîna, vă place? şi s-a evaporat. Ducă-se, m-a rezolvat.

Plai Timişoara

Oameni în "toată firea", "între două vîrste", la "vârsta a treia" (nostime, categoriile astea!), dar mai ales pokemoni şi pokemoniţe, fulardişti smotociţi, cunoscători şi snobi cu carul, cu legitimaţie de snob - publicul festivalului Plai din 14-16 septembrie.

Intrare - 30 lei vineri, 35 sâmbătă. Mi-e cu bănat, nu mi-au cerut mai mult (oricum, eu avusesem abonament), aşadar, festivalul Plai nu e un festival. Prea ieftin. Nu se compară cu Buena Vista, unde intrarea a fost 60 lei pentru doar două ore, pe ultimul scaun din sală sau cu concertul Depeche Mode. Să scriu mai departe?

Reiau. Am participat la un festival amărât, alături de alte câteva sute de oameni, poate o mie. Biletul a fost ieftin, pentru că a avut sponsori puternici (Banatul deţine). Solişti şi trupe care vindeau CD-uri ieftine, cu doar 20 lei, când de la Warner Music sau EMI poţi lua un Mika sau un Timberlake cu 40/50 lei. Eu zic că nu se merita să mă deplasez, nu?

Pentru mine, dar eu am gusturi îndoielnice, aşa că nu mă ascultaţi, revelaţia festivalului au fost Pentatones. Ascultaţi nişte bucăţi puţin mai la subsol.

Fuziune, aşa cum ne-am obişnuit în nu jazz, de electro, minimal, big beat, dubtech şi trip hop. Solista, Franziska Grohmann, cu o voce fără greş. Execuţie vocală gen Portishead, dar cu suficiente accente originale, cât să nu sune a plagiat. Susţinută excepţional, live, de giumbuşlucurile electronice ale responsabilului cu voltajul, sound-architectul Le Schnigg. Nu a fost chiar Miss Fitzgerald, dar o să-mi cer mai târziu scuze pentru că nu am apucat să-i fiu contemporan prea mult timp.

Numărul doi: Äl Jawala. Jazz, blues etnic, funk, influenţe declarate ţigăneşti şi balcanice. Execuţie desăvârşită, poate doar temele sunt uşor răsuflate pe la noi: aceleaşi sârbisme bregoviciene, de data asta, ceva mai rafinate, mai jazzificate. Femeie la sax bras - numiţi un amănunt mai sexy. Surpriza concertului Al Jawala a fost un instrumentist as într-ale bull roarer-ului aborigen australian. Este prima oară, de când ascult eu jazz şi electro (adică, hăhă), că mi-e dat să aud un soi de acid făcut de gura, de buzele, de plămânii omului. Adaug ulterior: basistul părea să cânte pe mai multe scene în acelaşi timp, fără a comite disonanţe pe nici una. Urmărindu-l, îmi imaginam coloana vertebrală a unui imens dinozaur, care ţinea fără a scârţâi tonele de carne melodică agăţate pe ea. Cam asta fu basistul AlJawalei pentru show-ul lor. Intraţi-le pe site şi veţi descoperi singuri. Au şi câteva piese la liberă descărcare. Prunceşte m-am lăsat impresionat de acest band vânos, interpretând teutonic de bine o muzică de sud.

Paco de Lucia găsesc că ar fi stat mai bine într-un club de gen. La ora actului său, eram deja înfrigurat. Am mai apucat să-i casc gura a închinăciune, când i-am văzut cele zece degete de la o mână, sau nu avea zece?, năpustindu-se cu precizie pe grif. Şi-a "făcut treaba" meticulos şi tăcut.

Mă întorc la spectatori. Zâmbesc şi acum amintindu-mi-i pe cei mulţi, cu măsăriţe înfăşurate în jurul grumazului. Măsăriţe (feţe de masă, ard.) cu model tip yasserarafat, tip mindthebomb. Tip nevertrustanarabianwithabackpack. Fete şi băieţi tunşi ca în desenele animate japoneze, vizibil afectaţi de desenele animate japoneze, nedesprinşi întru totul, deşi prezenţi la fest, de desenele animate japoneze. La un moment dat, unul dintre băieţi avea în jurul gâtului, rotit de câteva ori, un pullover! Unii abia se zăreau din faldurile draperiilor gâtlegale. Afară, plăcut, temperatură confortabilă, de mânecă scurtă.

Un festival nu se povesteşte. Eu sper să ne vedem la anu' acolo. Şi treceţi şi pe la mine, la un vinuţ. Fără apă minerală. Numai tâmpiţii, fie-mi îngăduit, beau şpriţ. Vin de pe dealurile astea de Vest, unde soarele zăboveşte ceva mai mult la asfinţit, vă ofer.

Pentatones

1. Întîlnirea cu un dandy

Mă uit cu o sprînceană ridicată la scaunul murdar pe care-mi voi petrece dimineaţa. Vecinul de călătorie are un zîmbet vampiresc, gene de fată şi chef de vorbă. Vorbim. S-au scumpit biletele? S-au scumpit. Începe şcoala? Începe. Îmi amintesc de fosta bancă pe care-o face hotel? Îmi amintesc.

Prin oraş mă plimb cu lentoarea obişnuită, dintr-un autobuz în altul, pe urmă per pedes, deşi ştiu ştiu cît de mult am întîrziat. De aia am şi pus ceasul un pic înainte, să îmi fac plăcerea de-a întîrzia mereu fără să fie o întîrziere şi pentru alţii.

Şi iată Strada. O văd ca printr-un geam aburit şi totuşi mă înghite. Tarabe, aparate foto în mîinile doamnelor, aparate foto uriaşe, pe trepied – de vînzare. Cărţi poştale din Sibiu, Govora, ţări îndepărtate, amintiri ale voiajelor de nuntă, de plăcere sau de afaceri. Rînduri caligafiate incredibil, tremurate, scrise în grabă pe un colţ de masă. Cărţi de vizită, inele, scrisori, linguri de argint. Scrumiere, bani mărunţi, tăvi, tablouri. Oglinzi.

Muzica. Ieşind din cutii de lemn, vie, fără mofturi. Mai că-mi vine să cred că e muzică ieşită din pălărie; divertisment fără proclamaţie. Acesta e cadrul.

Pe el îl întîlnesc în stilul unei mici farse. Nu sunt ceea ce mă arăt, devin aproape invizibilă cu jeanşi şi eşarfă. Serioasă cum mă ştiţi şi avînd deja bănuieli entuziaste, am încercat să-mi reamintesc toate lecturile pe subiectul dandysm, dar naturaleţea cu care se prezintă cel real nu lasă loc decît unui zîmbet de surpriză. Şi-atîta vorbărie despre eleganţa conştientă şi despre pasul şi avantpasul modei. Apare înalt, nonşalant, dar atent, în alertă. Imun la ironii şi obrăznicie, încăpăţînat. Fericit să-şi plimbe degetele prin scrisorile unui advocat din alt secol. Ceva de-amor? Da…Le dandy s-ar asorta gustului pentru poezie şi romane clasice. Şi unei biblioteci mîngîiate zilnic, arcuită în cotoare aurii, fără un fir de praf, îmi închipui. S-ar asorta unui serviciu de ceai negricios, unor perne cu mov şi verde, unui abur nevăzut, îmi închipui. Unui nas în vîntul de primăvară. Le dandy priveşte înainte şi înapoi, cu o singuranţă misterioasă. E adevărat, privind în jur, ajungi să fii capturat, înghiţit de fascinante detalii, de firele aurite de pe o vestă, de bărbia unui fotograf, de o greutate închipuită pe umăr. Lui nu îi poţi spune „puştiule, ai grijă”, distanţa nu e discutabilă.

Strada se decolorează, parcă.

Le vin des autres

Cu pinot noir-ul de Uricani mi-am făcut intrarea triumfală în clubul băutorilor de vinuri roşii, seci. Această marcă a dispărut în prezent ori are parte de un marketing defectuos. Înainte vreme, obişnuiam să-mi întorc cu destoinicie stomacul pe dos exclusiv cu vinuri dulci şi demidulci. Aşa credeam eu că e bine, probabil, din lipsă de alte zaharicale atractive pe piaţă. Mai ţineţi minte diabeticul şi foarte fashionable-ul Ausbruch de odinioară?!

Un prieten (poate că ar merita un bust undeva, pe un raft al bibliotecii mele) m-a introdus secului şi roşului pinot noir, într-o vară văndroacă şi fără griji, acum vreo şapte anişori. Vinul şi vara m-au ajutat să mă îndrăgostesc iremediabil de o nemţoaică atipică, compozitoare, profesoară de muzică în devenire, vorbitoare de limbă română cu un accent de Făgăraş irezistibil. Pe atunci, consumam vinul hălăos (ar zice ardeleanul), fără măsură şi fără respect - ar zice românul generic. Ca să mă bucur cât mai repede (deci, cât mai puţin timp) de efectele sale.

Peste ani, nu mulţi, m-am întâlnit cu burgundul cel de un rubiniu întunecos, cel prăfos la gust. Papilele gustative organizaseră atunci concerte spontane, muzici baroce interpretate în canon. Gura mi s-a înăsprit instantaneu şi mintea mi-a devenit sclipitoare după isprăvirea primului pahar. Asta m-a învăţat să beau vinul pe îndelete, să-l plimb bine prin gură, să-i dau vreme pentru joacă, înainte să-l înghit. Măcar primele pahare.

Nu mai ţin minte cum s-au petrecut lucrurile cu merlot-ul, cabernet-sauvignon-ul. Dar ştiu că am lansat dimpreună cu cercul de prieteni cadarca de Mâsca la un party foarte electro, de ziua mea. De atunci, acest vin a devenit etalon şi punct de referinţă în timp, loc comun, motiv de numeroase incursiuni în memorie.

Vii ca Murfatlar, Bucium, Dealu Mare, Recaş mi-au intrat şi ieşit din graţii cu iuţeala unei înghiţituri. Recaş este încă în top, se menţine acolo cu graţie şi nu fără luptă. Pentru că, între timp, am descoperit bordeaux! Indiferent de la ce proprietate am cumpărat, toate!, absolut toate s-au dovedit impecabile. Despre un bordeaux e mai greu să vorbeşti. Nu vă pot împărtăşi mai nimic din starea de sărbătoare adusă în suflet de consumarea acestui soi. Ultimul vin de Dealu Mare mi-a părut o poşircă de rând. Diluat, cu vădite influenţe chimice, greu la cap. Contactul gustativ cu bordeaux-ul are efecte adverse. Umbli apoi ca disperat să faci rost de el. Şi trebuie să aştepţi până se organizează niscai training în Austria (pentru că: 2,5 euro/sticla, la ocazie, aşa cum Jack Daniel's e uneori la 9,99 euro de la 15,00; dar ca să nu oripilez les cunoscătors, hai, fie 50 euro, deşi nu e adevărat). La noi, preţurile sunt duble sau triple.

«JE SUIS TRES CURIEUX DES AUTRES VINS, je ne déteste pas commettre des infidélités. Néanmoins, mes vagabondages me ramènent toujours à mon ancienne passion. Le bordeaux me correspondrait-il ?

J'aime vivre dans le duel entre sensualité et retenue. Selon moi, deux vérités opposées peuvent s'accorder. Et le bordeaux sait porter au plus haut point les valeurs de contrainte et de volupté. Je suis un amateur de bordeaux. Ces deux mots sont identiques, ils résument la même morale. Je prise particulièrement l'harmonie des grands médocs qui, derrière une apparente sévérité, cachent une plénitude si savoureuse. Dans ces vins d'assemblage, j'admire l'équilibre constamment entretenu entre la réserve et l'élan.»

Nous avons tous, comme Jean-Paul Kauffmann (*), l'auteur de ces lignes dédiées aux bordeaux, fait l'expérience de ces singulières correspondances qui nous révèlent une part de nous-mêmes..."

(*)La Maison du retour, Jean-Paul Kauffmann, Nil Editions

P.S.
Se arată obligatorie precizarea că nu sunt un specialist în vinuri şi nici nu mă ţin. Dar mă bazez pe reacţia limbii în îmbrăţişarea lor. Şi a minţii, hm...Vinul de Mâsca şi cel de Miniş nici nu au sticlă etichetată şi costă 5 lei litrul (blasfemie?), acasă la om. Să jur că sunt dumnezeieşti? Nu e nevoie. Cineva care le-a băut să depună mărturie aici, rogu-l, alături de mine. Iar bordeaux este un substantiv comun de multă vreme. Francezii îl îmbuteliază pe la proprietăţi. Fiecare cu soarele ei. Noi, fiecare cu gustul şi snobismul lui.

Despre eroi. Nimic despre morminte

Ce-mi place când citesc istoria civilizaţiei în câte o zicere axiomatică, după cum urmează. Despre eroi, teatru şi altele, citiţi în Gândul:

E un personaj la Büchner care spune: „Soldaţii sunt necesari fiindcă Dumnezeu ne-a înzestrat cu dorinţa de a ucide. Iar croitorul şi cizmarul sunt necesari pentru că Dumnezeu i-a dat omului simţul ruşinii”.

„Lumea de astăzi nu mai are eroi, fiindcă nu mai e nevoie de ei“

"Cum se pune şireturile"

"-Mais si, répondit Angel. Puisque vous avez un désir, vous êtes libre.
-Et si je n'en avais pas du tout? Pas même celui-là?
-Vous seriez un mort."
(Boris Vian - L'arrache-coeur)

Inspirate căutător al metodei,

Nu-i întrebare mai potrivită pentru acest timp. Aplecat peste foaie, cu nasul într-o carte, oftînd în faţa uşii vei fi fiind? Sprijinit cu mîna de un perete sau citind oamenii după pantofi? Copchil uitat la calculator, în faţa căruia nimeni nu s-a aşezat în genunchi pentru un asemenea fleac- legatul şireturilor? Mister.

La mine, şireturile se pune în X peste marea vară ce-a fost. Una grozav de mare, întinsă de colţuri, lăsată în voia ei. Şi tot aşa peste suma de promisiuni părăsite (n-am zis că mai bine nu promiţi nimic, dar faci o surpriză? am zis), ceea ce se poate face numai vara, adică să promiţi entuziast o mie ş-unu de lucruri şi să nu faci nici unul.

*
Celebrînd la rentrée, Cristian se bucură de muzică bună la plai, iar eu, cumva nefericită, cumva pedepsită să ţiu de urît cuiva, mă duc la muzică mecanică de mîine. Ce-i aia muzică mecanică, întreaga poveste, programul – aici. Chiar după un studiu atent, tot nu ştiu la ce să mă aştept. Nici nu-mi doresc foarte tare să aştept ceva, îmi închipui o zi fără soare, umbletul ameţitor într-o mulţime cu scopuri şi pe cineva de iscodit despre „ce se întîmplă”.

*

Ca şi în alte dăţi, dau cu banul: désir sau nu?

Excepţii. Cărtărescu

De când îl citesc pe Mircea Cărtărescu în presă nu am prins nici un articol de-al lui care să mă nemulţumească, nici un articol care să-mi provoace stări penibile datorită ploconelilor către vreo personalitate politică sau alta (spre deosebire de ce găsim în producţiile scrise de admiratorii necondiţionaţi ai preşedintelui: H.-R. Patapievici, Traian Ungureanu - mai nou, iertător şi cu accesele rasiste ale preşedintelui: Treziţi-vă: ne calcă nebunii şi rasiştii! şi alţii).

Excepţional articol (CARTARESCU: Somnul ratiunii) şi în recentul număr al EVZ. De la distanţă luate la puricat, răul neaoş şi prostia aleasă se întrevăd mai clar în substratul întregului ţarc "politic" de la noi. Neobstrucţionat mental sau sentimental de opţiuni radicale, Cărtărescu îmi pare a percepe cel mai acut realitatea că nu avem ce admira, nu avem de unde alege, nu avem personalităţi publice vizibile, care să merite să fie susţinute şi promovate în funcţii de conducere, fără a ridica într-un final îndoieli asupra lor sau asupra deranjului nostru electoral la 4 sau la 5 ani (vezi Traian Băsescu, pe care l-am votat nu din convingere, ci neavând alternativă).

Presa întreagă, şi nu numai televiziunea, are chipul hidos, marcat de "divertisment" şi grozăvie ieftină, descris de poet în cotidianul amintit. La fel şi blogosfera. Însă pe mine, intrând în blogosferă, nu mă oripilează atât intoleranţa, agresivitatea primitivă, abuzul de libertatea de expresie. Cât ACORDUL! Acordul vesel, senin, infantil, de pe blogurile ţinute de "faimoşii" momentului, de "vedetele" media. Mă îngrozeşte să descopăr că unii nu ştiu să profite creativ, original, de îngăduinţa vastă a www-ului, de spaţiul generos acordat de web pentru oricine doreşte să se facă auzit sau ascultat. Ci se mulţumesc să formeze roiuri în jurul câte unei personalităţi de talie locală şi să o aplaude frenetic la orice pârţ pe care aceasta îl trage.

În acele clipe, cât timp sunt just another blog reader, simt mai acut nostalgia bunului sălbatic rousseauist. Măcar acela, actor al unei utopii cum era, nu-şi ascundea, ca ăştia, sălbăticia, inevoluţia, în dosul plasmelor, a ipoadelor, a MMS-urilor, a nickname-urilor. Dintr-un acord pandemic nu poate ieşi nimic folositor şi pozitiv efervescent, decât o lene a minţii efervescentă, prostie efervescentă, sau, vorba aia, din clasicii mesei pustii: bolboroseală.

Contribuţia masivă a lui Mircea Cărtărescu la inventarea unei feţe cât de cât europene pentru limitata presă românească, susţine odată în plus teoria neoficială, dar tot mai pregnantă, că cei mai buni oameni de presă români nu sunt jurnaliştii cu patalama, ci outsiderii. Spre adânca tristeţe a multor văduviţi de talent, care au pierdut 4 ani pe băncile facultăţilor de profil.

Parastasul unei emisiuni care nu a existat niciodată

Jurnalismul românesc de paie

Pândeam mai de mult titlurile de mare "ziar de calitate" ale Cotidianului. Şi dau de unul astăzi, la o căutare superficială. De fapt, ce spun eu, mi-a venit în întâmpinare, pe newsletter, nu a necesitat un efort deosebit: Anul viitor locuim ca japonezii.

Bineînţeles că, după ce citirea formulei de intitulare alese a dat cu mine în troaca plină cu penibil, am descoperit că este vorba de case de lux şi de mobilier în valoare de mii de euro, pe care noi, cei de rând, nu le vom putea mângâia cu o posesivitate justificată în veci. Dar de ce să nu pui un titlu pentru tembeli, ca să "atragi"? "Vom locui", vom! Daaa, sigur, mai ales voi, "jurnaliştii" (ah, cică analist media, cine e atât de tâmpit să plătească un asemenea job!), veţi locui pe un colţ de canapea japoneză, atunci când veţi merge cu limbile scoase de un cot ca să-i faceţi băiţă de publicitate la funduleţ (şi vouă, rating) lui Gigi, la "palat". Lui şi altor "vEdEtE" băştinaşe cu care vă pavoazaţi săracele publicaţii "centrale".

Sau încă unul: PreaFericit e Daniel. Ce mai calambur mononeuronic, pentru liceeni! Spumând de inspiraţie. Şi, cu sau fără voia voastră, unul tot din 12 septembrie a.c., din acelaşi cotidian: Astăzi îl aflăm pe colaboratorul Domnului continuare... Cu asta, mi-au devenit chiar detestabili. Dacă în acest mod cred nişte ziarişti de tinichea că "insinuează" şi cumulează varii "trimiteri" (vădind un intelect liminal, oligofren) într-o formulă comprimată cu rol de titlu... Prostia (uneori voită, jucată, dar tot prostie) nu le iese cu lecţiile de jurnalism de la facultate.

Titlurile acestea sunt din ciclul Moldova sub ape, de mai săptămâna trecută. Acolo, în cele puţine circumvoluţiuni de redactor, mai "locuiesc" şi teribilele: Vin ploile; România sub nămeţi şi zglobiile, grăitoarele: Termometre pline de grade sau purul şi simplul - Ne topim.

Şi ce-mi mai văd ochişorii (hiacintei nu-i plac diminutivele astea)? Priveghiul emisiunii lui I.T. Morar se prelungeşte. Acum suntem la parastasul de n-şpe zile. E drept, nu mai veghează asupra trupului neînsufleţit decât însuşi realizatorul şi "curticica" sa de pe blog (aţi văzut, curtea e la mare căutare). Într-un articolaş doldora de clişee post-decembriste, de tinerel răscopt, veteran de 13-15 iunie '90, I.T. Morar extinde în mod forţat "vina" de a fi fost puţintel luat peste picior de un redactor al ziarului Gândul asupra lui Cristian Tudor Popescu, directorul cotidianului. I-am scris şi eu un comment, nu ştiu dacă îl publică (cele nefavorabile sunt vigilent triate, bag seamă). Nu neg că dl. Morar ar avea dreptate când invocă dezinformarea practicată de jurnalista de la Gândul. Ce nu mi-a plăcut, ba chiar m-a scârbit, a fost faptul că se adresează pueril, trăgând cu ochiul la "galerie", lui CTP şi nu ziaristei (la fel se execută şi luciat, adresându-se mie prin intermediar). Aici procedând exact ca aceia care, deranjați de adevăr, contestă paternitatea câte unui articol demascator, punând-o pe seama "comenzii", a scrisului cu plată, alta decât retribuţia de jurnalist.

Nu altfel păţeam eu cu intervenţiile mele de pe forumuri, când mă moftangeam şi contestam "genialitatea", "anticorupţionalitatea" şi "jucăuşenia" şi verticalitatea mult atribuite preşedintelui Băsescu. Fără dubii, fără îndoieli, eram numit din start pesedist. În concepţia admiratorilor orbeţi ai preşedintelui, nu poţi fi decât plătit sau pesedist dacă eşti contra idolului lor. Nu există pentru ei altera pars. Or, eu, pesedist...

http://morar.catavencu.ro/2007/09/09/am-fost-demascat-de-ziarul-gandul-cu-cit-i-am-platit-pe-protestatari-plus-o-poza-de-adio-cu-pavarotti/

Unde vreau să trăiesc 2

De data asta, fără igrasie, păianjeni şi alte neplăceri.
PS. Fără muzică nu se poate:

Pastilă antiridicol

Hiacint mi-a întins şi mie momeala (indicându-mi linkul) implicării în "dezbaterea" iscată pe marginea scoaterii din grila TVR a unor emisiuni "culturale". Cum nu puteam refuza o asemenea ocazie de a urmări cu popcornul între buze tălăzuirea prostiei, a solidarităţii linguşitoare de grup, a snobismului ieftin, m-am vârât şi eu cu vreo două comentarii despre cele sfinte pe blogul teroristei. Bineînţeles, acolo, nişte inşi descărnaţi, sensibili nevoie mare la cei care au alte păreri decât ei, „s-au sesizat” cât ai clipi, regrupându-se, cu opiniile gata abandonate, în jurul celei care le dă rost în viaţă - luciat.

De ce pun ghilimelele de mai sus? În primul rând, că, dintru început, totul a fost numai o zbatere flască în care au fost atraşi şi câţiva intelectuali jenaţi, de seamă: Cărtărescu (vezi poza cu M.C. prefăcându-se că citeşte, dar cu un zâmbet stingher şi trădător pe buze), Bucurenci, Daniela Nane (!), etc.; în al doilea rând, emisiunea lui I.T. Morar era un talk-show ca oricare altul, cu ridicat puţin câteva poale-n brâu, cu bârfuliţe (fie şi subţiri), „ca la televizor". Nu mustea de plăcerea a de a citi; invitaţii, cei mai mulţi, erau vizibil torturaţi de obligaţia de a vorbi despre o carte (de regulă, uşoară) pe care, evident, o citiseră cu mari cazne...

În rest, vorba lui Costi Rogozanu (articol scurt, de nota zece, în Cotidianul de weekend): cine poate citi cu televizorul deschis?

Citiţi fără teamă: La ce bun cultura la televizor?

Scris nou

Scris de vest, scris cu miros de viţă de vie coaptă. Scris viu şi înviorător.

Seară sârbească

E-feminine

„Povesteşte-mi ceva! La ce te gândeşti?” Fetele au ştiut întotdeauna mai bine ca oricine să umple tăcerile semnificative cu un absolut nonsens.

***

Am zărit în cămară două oale de lut, folosite altădată de străbunica pentru păstrarea iaurtului. Preţ de câteva zeci de secunde, am uitat de mine încremenit înaintea lor. Sau poate c-am rămas aşa, prostit, toată copilăria, părându-mi că au trecut câteva zeci de secunde…

***

Simbolurile - semnul orbirii noastre. Piscurile unor lucruri, în fapt, neascunse, de lângă noi, pentru a căror percepere noi ne-am pierdut capacitatea. Flash-uri abia sesizabile ale unor realităţi pierdute, dar (mereu) prezente. Simbolurile nu sunt un “semnificant”, ci ceea ce mai putem noi întrezări dintr-o realitate rămasă inaccesibilă.

***

Poziţia dependentului tipic şi dobitoc: mâna zăcând în neştire pe mouse şi ochii pierduţi în monitor. Iată tema pentru pictorul contemporan. Şi nu: „femeie odihnindu-se pe pervaz, cu o ţâţă la vedere”. Nu mai există nimic poetic în posturile umane. Nu mai există, de fapt, chipuri. Femeile zilei nu te inspiră pentru nimic mai mult decât o felaţie grăbită într-un cotlon semiobscur. Chipurile astea - să le colecţionezi, să le posezi în clasoar, aranjate în funcţie de culoarea ochilor, forma buzelor, durata închipuitei felaţii…

***

Femei neumplute. Umflate atât de mult încât înăuntru nu le mai poate umple nici măcar pustiul. Material pentru întreținerea delirului de penetrare. Nici o primejdie să te surprinzi plănuind să-ţi petreci viaţa alături de ele. Ci doar să le pătrunzi şi apoi, dimineaţa, să le scoţi pe hol cu hainele în mână.

De fapt, bărbaţii vor ajunge să umble în erecţie permanentă şi să se împlânte te miri unde, în prima prăpastie fitnessată ieşită în cale. Pentru că astea sunt cerinţele, ăsta-i trend-ul. Acum te copulezi la Mall. Ba nu, acolo faci curte şi totul va sfârşi în parcarea mall-ului, unde hainele scumpe devin, dintr-o dată, piedică în calea incomodei penetrări.

Livreşti (s-ar spune)

N-am cafea şi toate felurile de ceai din casă sunt de copii, dulci şi înmiresmate, sau, mai frumos, plicuri rămase de la Crăciun, cu portocale şi scorţişoară. Aşa că să-mi scuzaţi lipsa de stil şi coerenţă, cred că nici nu mai sunt eu întreagă, ci pulverizată prin toată camera. Da' bine.

Cartea aleanului are surprize năucitoare, ca asta:

"Mîncarea e gustoasă
dar aş prefera să nu mănînc
Să atingi o tînără frumoasă
ca îngerii
este o mare cinste în această vale a plîngerii - Îmi cer iertare
dacă mă lipsesc de toate astea
sau le amîn pe altădată
Finalmente Meditaţia linişteşte
o inimă înfierbîntată
sau baremi astfel ne asigură reclama
pe mine unul însă mă face să mă urc
pe pereţii bîrfei şi ai ai lipsei
de aer "

De fapt, despre romane voiam să scriu. În topul meu personal stau cîteva, poate nici nu ajung la zece, dar asta e din cauză că mă încăpăţînez să fiu autodidactă şi să citesc după simţul meu, fără criteriu exterior. Trec dintr-o carte în alta cu uşurinţa celui care vede legături şi unde nu sunt. Am început cu Bagaj..., ca să ajung la Conversaţii cu o moartă şi apoi Acasă, urmînd un fir neştiut, căruia încă nu i-am găsit nume, dar poate fi evident pentru cei care au studiat literatura. M-am gîndit, citind romanul lui H. Bonciu, la contemporanii lui (mă rog, cei pe care i-am citit) şi diferenţa de stil nu e chiar atît de şocantă. Mi-a fost drag să îl citesc, în plus, am înnebunit şi eu pe cine am putut risipind impresii despre scriitor. Nu aş strîmba din nas la o biografie pe jumătate inventată, dacă ar fi scrisă cu interes şi stăpînire.

Aş reciti oricînd Craii de Curtea-Veche, nu cu mai multă ştiinţă decît prima oară, fără nici o pretenţie. Probabil numai citindu-l pe Mateiu Caragiale, am scăpat de cultul lui I.L. Caragiale, cu care les autres îmi sufocau naivitatea şi fragilitatea, tocmai prin preluarea mecanică, acceptarea de simboluri şi "Ce bine le mai zice ăsta, dom'le!"

Pe urmă Patul lui Procust, nu pentru metodă, ci doar pentru că nu-i de lăsat din mînă de la prima pagină pînă la ultima.
Pupa russa, care mi-a torturat o toamnă întreagă. Şi acum n-o mai găsesc nici măcar la anticariat, mi-e dor să o recitesc şi să stau ca în faţa unei minuni (nu obiect).
Cel mai iubit dintre pămînteni, care-a stîrnit discuţii interminabile între prietenii de atunci.
Tache de catifea, despre care-am scris, şi Sara, despre care am uitat să mai scriu.
M-am entuziasmat potrivit şi de Cruciada copiilor. Acestea sunt primele care mi-au venit în minte, poate căutînd atent prin notiţe aş mai găsi nişte entuziasme acum prăfuite sau argumente care să nu ţină de vreo întîmplare personală. Dar, ce mare fericire, mai am încă multe cărţi de cunoscut.

Direcţia Bucurenci

"Sărmanul" Bucurenci, brandul de pe Dâmbo. Şi-o încasează din nou, de data asta mult mai prăpăstios. Atacul vine de la vecinul său de pagină, Mircea Mihăieş, în EVZ. Cred că va ajunge în curând să-i fie dor de tonul coroziv-distructiv folosit de Andrei Pleşu, când l-a pus la punct în Dilema Veche. Pentru că Mihăieş îl pulverizează. Cel puţin, cred că şi el e ţinta textului respectiv - există "semne" uşor identificabile.

Dar care poate fi satisfacţia să dai într-unul lipsit de apărare? Unul ca Bucurenci, dl. Brand, este inofensiv pe meleagurile acestea. Un stângist de bibliotecă, beneficiar cucernic, poate puţin cam ingrat, al progresului capitalist.

MIHAIES: Duhoarea stepei

Aşteptându-l pe tsunami

Întrerupem programul obişnuit, deschideţi dracului geamurile!, pentru a vă aduce la cunoştinţă producerea unui nou cutremur, că ne sufocăm aici şi pute, o posibilă replică a celui din decembrie 2004, insula Sumatra, aşteptăm tsunamiul, în acest răstimp, adică până sosește valul ucigaş, mai aveţi răgaz să daţi fuga la cinematograful din colţ pentru a vă aproviziona cu popcorn de la tonetă, vom discuta cu invitatul nostru din studio, domnul Fior Convulsescu, cutremurolog şef la Institutul pentru supravegherea, paza şi ocrotirea cutremurelor pe cale de apariţie, şi papornițele astea, ticsite cu rufe murdare pentru acasă, şi tu puţi a brânză, şoferul - încremenit cu celularul topit și lipit de ureche, aerul e puţin şi încercăm să-l împărţim în aşa fel încât să se ajungă la toţi, să nu care cumva să intre vreunul dintre voi peste rând că-i tai nara stângă cu satârul, instalaţia de aer condiţionat suflă aer gata încălzit, proaspăt uscat, îmbogăţit cu praf de mucegai, cu fungi, cu bacili, cum ar fi imbecilul Koch, responsabilul cu oftica, fata asta palidă, cu piele ireal de albă: i se zăresc frânturi de sâni rotunzi, îi presimt reci, uşor asudaţi, de sub cămaşa azurie, îngrămădiți să iasă printre nasturi, piele albă cu multe aluniţe, efortul vizual mă costă grăbirea respiraţiei, aş omorî pe oricine ar îndrăzni să mă atingă, nana asta îşi freacă rotula de piciorul meu, o simt: e caldă şi duhneşte a hoit, nu vine valul tsunami, avem informaţii că agenţiile de ştiri şi televiziunile îl aşteaptă deja de trei ore, deci nu mai vine, dezamăgire în glas, au trezit-o degeaba pe promptereasa andreeaesca, să-i dea ei privilegiul de a mitralia cu fălcile alea de moldoscroafă, băi, aia-i Firea!, fardată cu un strat gros de fonduri funciare de ten,  ăstimp unei femei îi crescuseră pe nesimţite mustăţi negre, pufoase, numai bune, de răsucit până la Oradea…

un pic de tsunami, unul mic, şi promptereasa reapare de dincolo de sticlă, se înregistrează şi câteva victime, oamenii sunt evacuaţi, parcă i-a revenit zâmbetul prompteresei, acum chiar că-şi câştigă pâinea, cuvintele turuite curg serbede, și-n lipsă de altceva vedem pentru a douăzecşişapteamiaoară imagini cu catastrofa din 26 decembrie

turiştii îşi fac poză cu catastrofa. Catastrofa dă autografe turiştilor.

 unul chiar o ia în braţe, catastrofa rânjind satisfăcută.

***

O reclamă ne anunţă că a apărut sticla economică. Asta da invenţie! După zahărul fără sare, peretele fără nucă, ciocolata albă şi evreul nazist, iată că omenirea trece un nou prag în drumul său neabătut către progres şi civilizaţie, către o societate multilateral dezvoltată.

***

Reclama la un laxativ. Pe numele său de fată, Dulcolax. Voiceover-ul îi laudă calităţile, spunând, printre altele, că medicamentul ştie unde să meargă, adică încotro să se îndrepte. Este neabătut în calea sa. La final, vocea aceea care face paradă de dicţie (zum risiko und nebenwirkungen) şi de rostirea rapidă te îndeamnă să te adresezi medicului sau farmacistului, dacă apar “manifestări neplăcute”. Ce ar putea fi mai neplăcut în urma consumării laxativului decât diareea însăşi?!

***

De multe ori, vorbele nerostite la timpul potrivit se apropie de mine în pâlcuri bine organizate, mă împresoară şi mă hărţuiesc fără milă. Mă însoţesc acasă, dorm cu mine în pat şi-mi pătrund în somn, determinându-mi mersul viselor.

***

A se recunoaşte personajul:

„Aici, în Sud, la Porţile Orientului, sunt la modă pitoreştii, guralivii, cei cu farmec şi tupeu, care ştiu totul fără să citească. Multe personalităţi publice importante se remarcă doar prin vorbărie şi tupeu. Ceea ce zice X sau Y la beţie, fenta, gafa, poanta, replica, lui la o sindrofie etc. Sunt mai importante decât ceea ce a scris, dacă a scris ceva! Căci şi ascultătorii, în majoritatea lor, au, din nefericire, înălţimea şi cultura oratorilor.” (Augustin Buzura - Tentaţia risipirii)

Tâmpirea prin cultură

Găsesc în paginile jurnalului personal un text transcris acolo de mine, cine mai ştie când și de unde, tocmai pentru suculenta lui paradă de prostie, inteligent „susţinută” de un vocabular scremut, castrat, de un umor involuntar cum nu rar întâlnim printre studenţii la filosofie (viitorii hermeneuți, şi nu numai), care fac primul pas (şi ultimul) către „învăţarea gândirii”:

„În urma hierogamiei, odată cu realizarea distinctivităţii, unităţii celor două aspecte esenţiale ale vremuirii, apare şi tristeţea adamică, nostalgia consecinţei ireparabile; flux şi reflux într-o mişcare, până la urmă centripetă, de enstaziere, a ceea ce este unic spre ceea ce este. Unul, balansul aparent este alternativa iluzorie, până la urmă, dualitatea inexistentă în sine a oricărui mod particular ce legimitează paradoxul existenţei. Tristeţea lucrului, care îşi reia în fiecare clipă şi cu fiecare mod existenţa, este una din manifestările Indicibilului; este totdeauna dificil să accepţi identitatea unei neîncetate pulsaţii existenţiale care îţi dă măsura - şi lipsa comună de măsură cu periferia limitelor cuprinse în destin - unui centru pe care îl determină într-o Alteritate."

Ce să zic? Eu unul sper că, după ce a scremut frazele astea, Theodoru Ghiondea s-a dus altan la colegul de apartament să-l întrebe unde-i fripteuza şi apoi şi-a tras o porţie zdravănă de cartofi prăjiţi. Că-i merita!

Orice om de bună credinţă căruia îi este dat, măcar o dată în viaţă, să descopere că „e dificil să accepţi identitatea unei neîncetate pulsaţii existenţiale, care îţi dă măsura unui centru, pe care îl determină într-o Alteritate” merită după aceea o porţie bună de cartofi prăjiţi. Ar fi nedrept să stea lucrurile altfel.

Opinia mea e că: uite, asta se petrece celor care sar prea multe luni peste bunul, bătrânul, burghezul şi sănătosul mers la bordel.

Ah! Bolboroseli...

Oradea. Aud voci. Umblu paşnic pe stradă şi vocile şoptite se agaţă de mine, îmi intră în piele, îmi seduc timpanele cu sonorităţile lor mute, prăvălite peste mine din alte timpuri. Murmurul pereţilor străvechi, dialogul de sticlă al geamurilor mari şi triste, al obloanelor, explozia imperceptibilă a bucăților de rugină, mușcând din mândria balcoanelor cu dantelărie de fier forjat art nouveau; cărămizi fărâmiţate de umezeală, jignite de impotenta renunţare, de neîngrijire, stucaturi ştirbite.

Casele mele. Le îmbrăţişez pe toate cu privirea, le preţăluiesc ca un poticarăș starea, cu inima strânsă de griji: halul în care au ajuns!, le ascult păsul, le adulmec parfumul, al lor şi al proprietarilor demult dispăruţi. Colectez în dosarul memoriei mirosul lor de vechi, plin de istorisiri. Mirosul lor tare, ca al unor săruri din acelea cu eficacitate demonstrată în trezirea din leşin a doamnelor simţitoare şi nevricoase. Case pedante. Bătrâne, dar ne-moarte, de aceea - înspăimântătoare, ademenitoare. Vor să mă înghită, să mă facă pierdut în vastele lor interioare. Case cochete, cu şifoniere imperiale lucrate de meşteri tâmplari, cu tablouri de familie, cu lecţii de muzică luate la pianul vienez, cu intrări pe sub poartă ce dau în curţi desprinse de tot ceea ce noi, convenţional, numim, realitate, istorie.

***

Înjur cu sete ceasurile, cu ce altceva se ocupă ele decât să „grăbească” trecerea timpului? O însoţesc, o marchează, îi subliniază ireversibilitatea, o dată în plus. Rotaţia acelor ceasornicului şi cea a Pământului - două mișcări absolut gratuite. Nu semnifică nimic, nu dovedesc nimic. Cu îngăduinţă admit că aceste gratuităţi intrate în comun ar putea dovedi că nu există trecere, ci doar descompunere. Marele filosof contemporan, Mircea Geoană ar fi zis: Există decât descompunere.

***

Greaţă îmi provoacă secvenţele din filmele americane turnate în răsuflata Veneţie sau în cinicul Paris! Amorezații se duc să-şi consume iubirile cartonate în Europa, de parcă întinele pajişti din Kentucky n-ar oferi destul spațiu. Şi ce semnificaţie comercială are Parisul în economia iubirilor lor! De remarcat turnul Eiffel, care se zăreşte, în filmele amintite, de la orice fereastră.

***

Toată bolboroseala asta despre duminică - zi a reculegerii, a odihnei obligatorii, a păcii interioare! „Liniştea” zilei de duminică este una de natură nevrotică. Este o stare autoindusă, o toropeală anxioasă, născută în gândul de nealungat al apropierii terifiantei dimineţi de luni. E ceva timp de când am început, fără a băga de seamă, să urăsc duminica.

***

„Domestos - ucide toţi microbii cunoscuţi”. Deci, cu cei din afara oraşului nu are nici o treabă?

*

În spaţiul virtual. Zăcem cu toţii, deopotrivă - nesatisfăcuţi, părăsiţi, dezamăgiţi, loviţi de soartă, nedreptăţiţi genetic, frustraţi, măcinaţi de tare, manii, paranoia; neîncrezători în sine, lipsiţi de respect de sine; suntem cu toţii clienţii fideli ai chat-ului, ai forumurilor, unde stăm în aşteptare sau vânăm timid, ori mai prăpăstios (tot din timiditate), la adăpostul unor nicknames pompoase: dure, expresive, fabuloase.

Ne găsim cu uşurinţă între noi, suntem deseori ţinta sigură, asumată masochistic, a celor frumoşi, tari pe poziţie, „bazaţi”, cu haine la modă, cu fete (sau băieţi) venind pe bandă, ţinta batjocurii lor. Ei ne simt din două-trei replici, suntem vânatul lor lesnicios din weekend şi din toate nopţile noastre solitare.