Nu se poate?!

Rău fac că nu ies mai des din casă. Azi, în circumstanţe suspecte a ploaie (da' de unde, o fierbinţeală hellish), ce-mi fu dat să văd, să mă oprească în mijlocul trecătorilor iritaţi?! Asta:

Obiectiv: Centru comercial
Beneficiar: Pantazi Ovidiu
Data începerii: 20-06-2007

Şi de la mine:
Situare exactă: peste stradă de un presupus hotel în construcţie şi de o frumuseţe îngălbenită, unde îşi are sediul PRM, cu neruşinare. Lîngă un monstru de sticlă şi o terasă încinsă.
Activitate curentă: vindem îngheţată şi suc la pahar (ieftin)

Se cere, cu îngrijorare, părerea Seraiului despre această potrivire.

Edit: Seraiul răspunde minunat în partea întîi şi partea a doua. Am roşit de încîntare. Ca urmare, am călcat strîmb -cred- şi foarte curajos, mirîndu-mă la o trecătoare care se mira la rîndu-i că de ce fotografiez: 'Mneata ştii cine e domnul? Păi şi atunci... Vai, nu ştiu dacă vorba răstită e normală-n tîrg la noi, da' pe cuvînt că mi-a scăpat. Arşiţă...

Capsule

Dimineaţă la şase, un sunet ciudat, ceva între pfffff şi psssss (şi fîşşş). Mă duc la geam:

Bună dimineaţa
Bună, domnişoară
Ce faceţi?
(udă iarba)
Da' de ce udaţi iarba? Azi o să fie 40 de grade...
...
Ştiţi că asta cam e grădina mea?
Păi şi nu-i bine s-o ud?

Vai, Doamne, cît era de frumos!

Peter O'Toole, desigur. M-am uitat la Venus cu un praf de ignoranţă, înainte să ştiu "despre ce e vorba", "cine sunt actorii", "unde au mai jucat", e nesuferit să ştii cînd te duci la film. Şi-am văzut şi mi-am oprit respiraţia despre bătrîneţe, înfiorare, cruzime şi obrăznicie, neputinţă. O schimbare misterioasă, elegantă a sordidului în frumos şi transformarea fetei obişnuite în zeiţă.

Nu ştiu să zic dacă mi-a plăcut filmul, de obicei, nu îmi place "la film". Dar m-a pus pe gînduri, asta după o carte a lui Philip Roth (nu e întîmplător apărut la Jeux d'enfant) : duce sufletul o existenţă aiurită, fără vîrstă, fără să se împiedice de corp?

A scris lămuritor despre film Andrei Gorzo. Iar despre alte filme la care am stat fără să protestez am mai scris aici. Îndrăznesc, tot din curiozitate, să dau tagul lui Vasile Gârneţ, pentru cînd va mai scrie; blogul dumnealui îl trădează de cinefil. Aşa: "Ce film v-a plăcut? (în ultimul timp, întotdeauna)"

Doină

Tânguirea împovărător de grăitoare a unei viori ce cânta o doină transilvană mi-a umplut ochii de lacrimi, în timp ce-mi căutam prin cameră vreun rost. Nu conţine nici un dicţionar atâţia termeni, atâtea noţiuni în măsură a reda cu atâta pricepere durerea unui suflet rămas singur cum, bine mânuită, poate vioara cu cele câteva corzi ale sale. Şi când te gândeşti cum acelaşi corzi te fac să joci, atunci când un ceteraş maistor ţese din ele o piesă de voie bună, care te poartă până la facerea lumii, când ritmul trăia pe pământ de sine stătător şi lua minţile oamenilor cât ai clipi, te duce prin văi şi prin munţi, te azvârle prin poieni cu flori sălbatice şi-ţi face apoi un bun frecuş cu zăpadă din cine ştie ce coame de gheţari uitaţi de Dumnezeu... Şi joci, şi joci, ca un nebun, până ce devii una cu ritmul, te împreunezi cu el şi el, precum fulgerul, odată pătruns în tine, parcă ar vrea să-ţi iasă prin tălpi, scuturându-ţi-le bezmetic.

A scrie pentru a nu falsa

"Un copil nu simte nevoia de a scrie - e inocent. Un adult scrie pentru a-şi vărsa otrava pe care a acumulat-o din pricina felului său de viaţă fals. Încearcă să-şi recapete inocenţa, dar tot ce reuşeşte să facă (scriind) este să inoculeze omenirii virusul dezamăgirii sale." (Henry Miller)

Bătrâna lui Pîrăilă a ieşit, cu două luni înaintea morţii sale, în sat. Murdară, mirosind deja a cadavru. M-am întâlnit cu ea şi m-a întrebat unde-i colonia. În mintea-i, se întorsese, pesemne, în primii ani ai strămutării pe aceste pământuri. Pornise pe uliţă să-şi regăsească prietenii, locurile unde a pruncit, noroiul de atunci, sărăcia caselor, frasinii cei înalţi de pe la porţi.

Am văzut-o atunci: pierdută pe uliţă, retrăindu-şi copilăria pentru prima oară după un timp îndelungat. După câteva zile a și murit. Îşi depănase viaţa în sens invers, de la bătrâneţe la primele amintiri din copilărie. Când a ajuns acolo, a murit copil.

***

Poate că a meritat să rătăcesc cu simţurile toate deschise, o vară întreagă, pentru a sesiza un gram de semnificație în dosul unor figuri de ceară, dincolo de nişte peisaje fără istoric. Pentru că vraja începe să se înfiripe din nou, forţată într-un anume chip de împrejurări; o senzualitate interzisă în lumea reală, dar aleasă de noi ca „răul cel mai mic" şi ridicată la rang de dragoste.

Aştept să vină o căldură de toamnă. Trebuie să fie fascinant să ieşi în papuci de casă în curte şi să primeşti pe obraz mângâierea blândă a soarelui ce a decis să ne mai însoţească câțiva paşi către iarnă. Să facem o plimbare pe malul Crişului, umblând desculţi prin iarba uscată, încălzindu-ne înfioraţi degetele de la picioare, ignorând praful şi sfârşitul vegetaţiei.

Zgârcenia florilor

Rămânând mereu între zidurile camerei, pierd primăvara, nu văd florile, iar prunii ăştia accesibili privirii mele înfloresc zgârcit, două flori pe-o crenguţă; prunii sunt sumbri.

Niciodată nu m-am simţit într-o mai mare primejdie iubind. Iubirea mi-e monitorizată pas cu pas, mişcare cu mişcare, ceea ce o preschimbă într-un subiect de dosar plin cu dovezi şi argumente chinuite, unde simţirea autentică îşi face loc doar din când în când, din ce în ce mai greu. De ce ar fi atât de greu să simţi şi gata!; nimic altceva pe lângă asta. Nici un adverb.

Trăiesc cu o intensitate specifică mai degrabă copilăriei această suferință stârnită de constrângeri. Mă simt ca şi când aş fi fost încolăcit cu lanţuri de legat vite sau imobilizat cu sfori din acelea folosite de păpuşari pentru a-şi manipula marionetele.

Pentru fapte de-o sinceritate suculentă suntem acuzaţi de către prieteni - motiv de mare mâhnire - de infatuare, de diletantism. Nemaipomenit de trist! Penibilă sarcină să fii pus să dovedeşti lucruri adevărate. Mai repede găseşti argumente pentru minciuni. Adevărurile zac în mine fără a fi însoţite de instrucţiuni de folosire sau de justificări. Sunt acolo, pure şi simple: în conştiinţa de sine pe care mi-am agonisit-o până acum.

Despre cărţi în 30 de puncte

[background: Johnny Cash - Goodbye Little Darlin']

De la Gramo - se pare că împărtăşim antipatia pentru Particule elementare...

1. Ce carte nu ai împrumuta şi de ce?
Nu am una pe care să nu vreau să o împrumut cuiva.

2. Ce carte nu ai recomanda şi de ce?
Particule elementare şi cărţile scrise de Marguerite Duras, cartea lui Houellebecq pentru că e vorba de un plictis grozav şi celelalte...sunt zaharisite.

3. Ce carte nu ai cumpăra şi de ce?
Nu cumpăr cărţile care sunt la modă, aştept să treacă primele valuri şi discuţii.

4. Ce carte nu ai citi niciodată şi de ce?
Probabil că nu aş citi manuale de matematică, fizică...nu aş înţelege nimic.

5. Ce carte nu ai scrie niciodată şi de ce?
Nu aş scrie o carte de poezii, fiindcă nu aş fi niciodată în stare şi fiindcă admir "poezia de lux" în contrast cu tot felul de artificii şi jocuri cîte am citit.

6. Care-ar fi prima carte pe care ai da-o, întru citire, copiilor tăi?
O carte uriaşă de basme, probabil încă nepublicată aşa cum o văd eu.

7. Care a fost cartea copilăriei tale?
Poveşti fermecate ruseşti

8. Cartea pe care ai făcut-o cadou ultima dată, ai citit-o?
Da, ca să văd cum se potriveşte ca dar.

9. Ce carte ţi-a marcat felul de a fi?
Mai întîi Lumină de august, William Faulkner, pe urmă altele.

10. Ce carte pe care ai citit-o ai lua cu tine pe o insulă pustie?
Pe toate?

11. Ce carte pe care n-ai citit-o, ai risca să o iei cu tine pe o insulă pustie?
Una a lui Balzac, presupun că în pustietate ne-am înţelege mai bine.

12. Cum se numeşte cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori?
Şotron

13. Numeşte o carte plictisitoare.
Particule elementare...şi Oameni şi umbre, glasuri, tăceri de Alexandru George

14. Numeşte-ne o carte pe care ai început-o, dar nu ai terminat-o.
Cea de mai sus, Oameni şi umbre...

15. Povesteşte-ne cum cumperi o carte.
Mă duc la Junimea, fac un tur de jumătate de oră, aleg cărţile după criterii fanteziste, după titlu, după copertă, după un fragment citit, după cum mi se par...sau mă duc direct la raft, atunci cînd îmi recomandă cineva insistent o carte. Sau mă plimb prin librăriile virtuale tot aşa, fără vreo idee precisă.

16. La ce renunţi ca să cumperi o carte?
La tot felul de nimicuri.

17. La ce nu renunţi ca să cumperi o carte?
Nu aş renunţa la biletele de tren.

18. Cărţile cărei edituri îţi plac cel mai mult?
Ar putea fi oricare, dar cele mai multe sunt de la Polirom.

19. Cât timp a trecut de cand nu ţi-ai mai cumpărat o carte? Cum se numeşte acea ultimă carte cumpărată?
Trei zile. E vorba de Complexul lui Portnoy, Philip Roth.

20. Ce carte/cărţi ai împrumutat ultima dată?
Cărţile de la schimb de cărţi.

21. Câţi ţărani au participat la răscoala din o mie nouă sute şapte?
Mii?

22. Care este scriitorul român preferat?
Sunt mai mulţi, dar nici unul în mod special.

23.Care este scriitorul străin preferat?
Paul Auster. Şi încă vreo şapte-opt.

24. Ecranizarea cărei cărţi ai dori să o vezi?
Nu prea mă uit la filme, deci mi-ar fi egal dacă este vorba de o ecranizare sau nu.

25. Numeşte o carte a cărei ecranizare ţi-a plăcut mai mult decât romanul în sine.
O casă la capătul lumii

26. Numeşte o carte bună cu o ecranizare proastă
Cel mai iubit dintre pămînteni

27. Numeşte un blogger pe care-l citeşti cu plăcere.
Sunt foarte mulţi...

28. Numeşte un blogger pe care ai vrea să-l cunoşti.
White noise

29. Ce cântăreţ/trupă ţi-ar plăcea să concerteze în România?
Îmi este indiferent.

30. Numeşte întrebarea care-ţi place cel mai mult — nu dintre acestea, ci, în general.
"Dar ce credeai?!"

Măi, lung chestionar!

Înţeleptul la ora de ceai

[disclaimer: urmează poezie]

M-am gîndit la pasărea cu gîtul roşu
ah, ce mult m-am gîndit
şi ea nu, n-a venit

şi la tine m-am gîndit, bestie tristă
şi tu ai trecut prin faţa casei mele
şi nu te-ai oprit

ori te-ai dus în grădina cîntărilor
ori mai bine m-ai lăsat singur
suavă închipuire, nemernico.

ori m-am tîrît cu grumazul
prin cioburile mărunte ale ferestrei mele
prin care te-am pîndit şi te-am desfătat

(Matei Vişniec - Pasărea cu gîtul roşu)

Se întîmplă că de la o vreme mi-am coborît nasul şi domolit pofta de a da verdicte, găsesc deci tot felul de comori mărunte - pînă acum nevăzute - aproape în fiecare dimineaţă. De cîteva ore mă ocup să dau, în mintea mea, o linie melodică acestor versuri, mă bucur să găsesc un tralala ameţit şi să-l pierd. Dar parcă am avut ureche muzicală vreodată?!

Libertatea de a împușca sofisme

Scăpată de anumite griji şi obligaţii, cărora oricum nu le-am fi dat niciodată curs, mintea ni se împrospătează când afară plouă. Lăsăm anumite sarcini pe mâine și pe seama altora, îmbrăţişăm o gândire lacustră, așa cum ne-am muta în palatul de iarnă, nu ne mai preocupă existenţa punţilor între noi şi restul oamenilor sau restul evenimentelor.

Tot evadând aşa, când vreau eu, au apărut nişte condiţionări cu miros mucegăit de rutină, care cu timpul m-au determinat, din nefericire, să evadez când vor ele, gest lipsit de orice farmec, e ca şi cum ai căuta libertatea într-o altă robie, în care singur şi nesilit de nimeni te-ai aruncat.

Oriunde m-aş afla, oricât de departe de orice amănunt care, la un moment dat, m-ar fi jenat, provocându-mi stres şi activându-mi instinctul de conservare, oriunde aş fugi, după perioada foarte scurtă de extaz - dată de mestecarea îmbucăturii muşcate din fructul oprit, cumplit de clar delimitată în timp, după intervalul de graţie şi înţelegere, alte cerinţe îşi fac locul, alte aşteptări qui nous obligent, va trebui din nou să dau socoteală şi aceasta nu mai seamănă cu paradisul amăgitor promis la început,

orice formă a libertăţii îşi caută în mod natural reglementările sale, preschimbându-se treptat într-o clasică dependenţă; un tipar, oricât de nonconformist şi îndrăzneţ l-am gândi, rămâne tot un limitat şi pradă preconcepţiilor tipar, or, unei persoane nu-i poţi aplica, din păcate, un program de tip Windows, o persoană sfârşeşte prin a se implica emoţional, nu o poţi trata cu un shut down, decât dacă o suprimi sau dacă o răneşti de moarte, cauzându-i o sfâşietoare şi iraţională suferinţă. Aşa cum, la rându-mi, nici mie nu mi se poate „da” delete după bunul plac al altuia, unul cu mare poftă de a căuta variaţie şi dezrobire prin fuga de tip prenatal de responsabilităţi.

Bogăţia nuanţelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simţurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire.

Gelassenheit

delăsarea îmi oferă gratuit obişnuita şi plăcuta stare de fericire. Lupt cu valurile, abandonându-mă forţei lor; fac pluta, eu, cel care nu ştiu să înot nici măcar în vis, cu apa intrându-mi în urechi, în ochi, uneori în nas, cu soarele strălucind cu cruzime deasupra mea, aud numai un veşnic clipocit

paranoicul reconcepe realitatea, mi se pare că răul în care mă aflu e starea mea de bine şi aş fi în măsură să scot profit din ea, o nouă eschivare, un fel de adaptare, respir bine într-un noroi din ce în ce mai adânc şi mai dens - noroiul meu drag!

„Veleităţi" scriitoriceşti

Amănuntele scabroase ale existenţei nu se constituie prea des în subiect de jurnal, de aceea, multe jurnale sunt fie prea romanţioase, fie bântuite de o nevroză atent cizelată - menită să dea foarte bine în ochii esteţi ai cititorului.

Toată suflarea cu veleităţi scriitoriceşti îi dă înainte cu tot soiul de clasamente ale cărţilor citite (sau „lecturate”- acest odios sinonim!), să se vadă ce preocupări alese au dumnealor, se prefac cu toţii a fi cuprinşi de febra pregătirii unor lucrări foarte bine documentate şi se plâng, şi oftează cât de mult îi împiedică o lene superioară, culturală desigur, să se apuce astăzi de muncă.

Şi, uite aşa, trece viaţa şi tu nu ai lăsat nici măcar o mărturie despre modul în care te descurcai pe scaunul toaletei, o confesiune în legătură cu claritatea ideilor ce-ţi vin tocmai - şi, uneori, numai - acolo, producându-ţi un necuprins regret că nu le poţi onora pe loc.

Persiflaţi, oşteni!

Oştenii naţiunii persiflau cu obrajii înfoiaţi ca bucile, să-i audă duşmanul şi să fugă cât colo, care-ncotro, să bage duşmanul de seamă că-n ţara asta trăiesc şi oameni cu sânge roşu în orice organ vital, că nu e pustie în calea năvălitorilor de ocazie, că ne apărăm fiecare copac, fiecare firicel de iarbă, fiecare fântână otrăvită în calea hoardelor cotropitoare.

Conducătorul iubit privea ţara în perspectivă, până hăt departe, cocoţat pe culmea unui deal şi i se frângea inima când vedea cât e de frumoasă, lacrimile-i curgeau şiroaie pe obraji, se urina pe crac în jos de emoţie şi nimeni nu-l ştergea, de mine cine are grijă, răcnea el vitejeşte, cine-mi zvântă turul pantalonilor, statul, răspundeau oştenii de seamă ai patriei, cu capetele plecate, să nu le taie sabia.

Ascundeţi undeva copiii ăştia, că vreau să discut porcos cu voi, aşa cum am văzut în filmele americane, când mi le traduce maică-mea, comandantul intrase de câteva zile în nişte călduri ticăloase, care nu-i dădeau nicicum răgaz, îi aduseseră în cort soldaţi tineri, babe reumatice, ofiţeri în retragere, absolvenţi fruntaşi de Academie, un măgar castrat şi apoi, exasperaţi, o gâscă ce nu apucase încă să clocească, dar nu a mers, mie cu adunătura asta de bestii nu mi se schimbă nivelul de trai, avea nevoie, vezi bine, de sclavele lui ţigănci, care-l spălau pe spate cu tandreţe aproape mămoasă, îl curăţau în urechi, îl scărpinau între picioare, acolo unde transpira amarnic, mânat de dorinţe, încercându-l apoi o mâncărime grozavă; odată puse să i se aducă un stejar scorţos să se scormonească cu el şi abia că i-a mai trecut, acum tăiaţi-l şi băgaţi-l bucată cu bucată pe foc, era şi superstiţios, credea că în acel fel arborele neprihănit va lua cu el blestemul său de ani,

îl credeau pe cuvânt, şi ordonanţele de multe ori se opreau din luptă, oprea el însuşi atacul, aşteptaţi - poruncea mohorât - să mă scarpin, ai săi făceau cu lanternele semne disperate inamicului să se retragă, înţelegeţi şi voi, nu avem cum să luptăm neconduşi, decapitaţi, lipsiţi de preţioasele indicaţii şi directive ale comandantului de oşti, inamicul abia aştepta pauza, ba unii şi puteau fi văzuţi uneori rugându-se sfinților războiului să-l apuce pe conducătorul advers mâncărimile, mai aprindeau şi dânşii o ţigare, jucau o carte, un rummy, deteau o fugă în satul vecin şi mai violau paşnic câte o fată, într-un cuvânt, desfătare la războiu mai ceva ca în sânul lui Avraam;

seara, după încetarea luptei, români şi vrăjmaşi, încingeau hora organizau concursuri care e mai prost, ai noştri câştigau un rând după altul, mai şi trişau, ce nu face omul pentru a ieşi campion, chiar la tâmpenie!, mai jucau şi cinstit, efortul nu era mare, după caz, cert e că bairamul se întindea până dimineaţa şi câteodată dura trei zile şi trei nopţi la rând, pentru realism, îi plăteau pe ziarişti să scrie tot felul de scorneli despre atrocităţi comise de o tabără sau de alta, gloanţele le trăgeau în aer, atât de multe încât paserile ceriului nici nu mai cutezau a zbura pe acolo, prea multe își plătiseră nechibzuinţa cu viaţa, aşa că preferau a face cale întoarsă, prevenindu-şi și suratele, bine, se mai întâmpla ca vreo cioară moartă de curiozitate să cadă trăznită de plumbi, ele chiar nu se puteau abţine, ceva de groază...

Priveghi

Am privegheat, râzând cu neruşinare, ivirea zorilor, hohotind uitaţi de lume, departe de a fi beţi, luând pe nepregătite corpurile cereşti la o partidă de sex forţat, spre disperarea sufletelor cucernice dimprejur, degrabă înghesuindu-se a-l suna pe popă pe celular, smiorcăindu-se, să amâne pentru dânsele cu o oră slujba de anul nou, să le dea, adică, răgaz suplimentar a-şi spăla droaia de păcate gândite şi necomise timp de o întreagă noapte. O noapte a abstinenţei, a evocării luminoasei personalităţi a lui Martin Luther King, întrezărit în întunericul generos al nopţii ca un bătător înverşunat de cuie, dar nu în copitele cailor, ci în tăblile cu învăţături către brothers, fixate pe uşile tuturor bisericilor de negri din USA, uşi să fie că tăblii erau destule, pe reverend îl vizită dintr-o dată inspiraţia grafomaniacă.

În acest timp, camera se prefăcuse, vezi bine, acum că-mi aduc aminte, în trecere către tărâmul celălalt; oameni tineri, în frunza vârstei, se încolonau cuminţi şi ascultători şi treceau necontenit dincolo, pe la noi prin cameră, în lumea umbrelor; au mai păşit pe acolo: o trăsură trasă de vizitiu, o râmă uriaşă, de casă, care nu mai putea de somn, băieţii cu cornetele, trei la zece mii, fata morgana, fata împăratului - ţinând-o de mână pe fetiţa cu chibriturile, fata babei şi Marcel Proust, aflat şi pe lumea ailaltă tot în căutarea timpului pierdut.

Carne tremula de A. Moldovan

Ploi ivite din senin, la propriu, împinse de un vânt care deschide cu braţ vânjos uşile şi invită înăuntru spiritele ce nu au alinare; să vie, adică, înăunthrough cu noi, ele însă, excesiv de sfioase, deschid doar uşa, nu le interesează să bem împreună un pahar gol de vodcă, căci în acest fel ne-am putea împăca din greşeală, am avea toate şansele să depunem armele.

Cetăţeanul de onoare al oraşului, cel născut în autobuz, îşi dorea să devină el mejor futador del mundo şi, pentru asta, făcea toată ziua flotări şi se antrena în secret cu o târfă uscată şi experimentată, pentru a se răzbuna pe cea care l-a azvârlit în pușcărie, din cauza împotrivirii sale - deh, târfă cu mofturi: visul lui era să o posede, dar nu până la epuizare, ci până când ar fi crăpat-o în două; la cimitir, el futador se întâlneşte cu soţia nesatisfăcută şi i se bagă amical ăsteia sub piele, cu multă virilitate, mai ales că înainte de închisoare el nu apucase să-și desăvârşească virtuțile de bărbat, complicat tare, complexă şi viaţa asta!

târfa reconvertită în educatoare se lasă mintenaș impresionată de sinceritatea cu care viitorul futador îi mărturisește modul în care ar fi urmat să se răzbune - despicând-o în două, şi se înființează într-o noapte, ea - singură, roasă de curiozitate - dispusă a-l ajuta să-și ducă planul la capăt, deşi el mai că renunţase la acea dată, foarte complicat, nu vă zic?, şi îşi azvârli bluza de pe ea, ascunzându-se facil în dosul promisiunea că după aceea nu se vor mai vedea, atâta doar că noaptea de amor fu plină de minunate surprize, care mai de care: gâfâieli și gemete ce nu semănau defel cu ceea ce ai fi așteptat de la o femeie care „se sacrifică pentru liniştea familiei” sale, ce să mai pomenesc despre plăcuta osteneală de apoi,

îmbrăţişarea aia reciprocă, disperată, a picioarelor şi lacrimile căzute cu întârziere, mai puţin abundente, orişicât, decât sudoarea ce se prelinsese de pe trupul amantului în timpul marii răzbunări, până în zori, când a urmat momentul sincerităţii crude, nu înainte, însă, de un duş înverşunat, poate cel mai aprig duş din istoria filmului, cum îşi mai mirosea ea pielea, braţele, cum își mai împingea ea sânii în încercarea deznădăjduită de a-i aduce mai aproape de nas, tentativa patetică de a recupera și a păstra pentru totdeauna mirosul bărbatului care o despicase toată noaptea,

a doua zi, proaspăt reîntors, degeaba insistase soţul să facă dragoste, era prea mult, o durea tot trupul, întrebarea lui inutilă de ce, răspunsul: total, sincer, în film...

Autostop

La autostop lucrurile au mers numa' bine, tocmai pe când ziceam că mă va apuca seara acolo, copleşit şi de pisălogul ce-mi turuia la ureche cum va înfiinţa el organizaţie liberală de tineret şi cum va fi el preşedinte, cap, şef, motor. Altfel, de o ușurătate mintală rară...

Surpriza fu că a oprit tocmai o femeie-şofer ca să ne ia. Un fel de ciocănitoarea woody, care conducea un fel de automobil ce-şi păstrase în interior, printre altele: volanul şi aproape toate scaunele; oglinda retrovizoare fiind cea din trusa de machiaj, scoasă pe geam în mâna stângă. Totuşi, oricât de spartă ar fi fost rabla, înăuntru nu intra pic de aer, menţinându-se astfel proaspătă o putoare subtilă, de început de putrefacţie, posibil ca hormonii ei sălbatici de femeie voluntară să fi fost de vină. Spun asta pentru că dăduse unele semne că nu ar vrea să ne mai lase să coborâm, cu toate că din casetofon se ridicau osanale Domnului şi alte versuri stupid-neoprotestante, hituri desigur, ce ne făgăduiau iertarea păcatelor şi viaţa eternă.

Am vrut să o întreb dacă avea vreo armă la ea, cum să-mi explic altfel curajul ei nebun, nemaiîntâlnit, de a îmbarca trei bărbaţi necunoscuți, dar am aflat mai apoi din aluziile sale grosolane că dacă nu iei „la ocazie”, dai faliment, adică exact ceea ce le uram şi eu printre dinţi celor care se prefăceau a mă ignora acolo, pe marginea şoselei.

Prin urmare, viaţă veşnică, viaţă veşnică, dar fără bani se cheamă moarte curată! Şi, ca să ne acopere nouă gândurile, dădu muzica mai tare, imnurile de mântuire răsunând parcă şi mai cu spor din boxele atârnate neglijent în firele lor cârpite din cele două uşi.

Dărăbuţe

Maximum douăzeci de grade în vest, aburi ies din plămâni şi două pullover-e nu mai sunt suficiente pentru un adăpost virozofug

qu'est-ce qu'il t'arrive?, ai zăbovit prea mult, cât de mult?, până într-o noapte când ţi-ai luat inima-n dinţi, ai muşcat din ea cât să-ţi ajungă pentru a-ţi ostoi foamea neastâmpărată, slavă răbdării!, apoi ea veni în sfârşit să-şi recunoască iubirea ţinută în mare taină, pe fundul sacului cu făină

am o viziune deosebit de greşită asupra vieţii: o iau prea în serios, în timp ce doamna putzfrau spală coridorul de sub toate picioarele noastre cu mişcări absente, neconştiincioase, în urma ei rămân, pentru altădată, pete uscate,

în realitate nu-i ca-n vis, ar zice orice preşedinte român fost ministru; nu seamănă, dacă ţii cu orice preţ redus să le confrunţi pe amândouă, cea dintâi va şchiopăta, va refuza să ni se aservească

nu ia decât decât un vis ca să-ţi schimbe ziua, să te arunce dintr-o părere într-alta.

***

E clar că visele sunt mai consistente decât realitatea. Am luat ceasul şi am scrijelit cu el pe pereţi, am lăsat urme de aur în var, zgârieturi adânci ce făcea legătura cu lumea cealaltă, trafic intens pe acolo, şosele pline cu cortegii de oameni curioşi, ce-şi scrijeleau propria trecere, conducând cu viteze nemaivăzute, şerpuind printre dealuri către locul acela - al promisiunilor deşarte.

_____________________

Câinele primordial

Să citim şi să ne minunăm noi, cei proşti, cum a descoperit omul primordial câinele primordial, ăla de dădea târcoale pustiului pietros de ocru din jurul peşterii şi cum - de la o halcă de carne pe jumătate friptă, aruncată înspre viitorul celebru patruped - au ajuns să se mângâie şi să se lingă reciproc, câine şi om, cu limbi calde, primordiale,

şi câinele a grăit, mişcându-şi indubitabil de sugestiv coada, lasă că apăr eu sălaşul peşteresc, du-te tu şi vânează, culege, pescuieşte, metalurgeşte şi omul s-a ca mai dus, iară câinele, rumegându-şi izbânda, se împreună cutremurător în fundul peşterii cu nevasta omului, de cădeau stalactitele de pe boltă, spărgându-se cu zgomot cristalin de calcar de proastă calitate.

Şi a văzut că era bine.

La întoarcere, omul primordial a adus nişte de-ale gurii, pe care le-au devorat împreună, el, câinele şi soţia, acest manej à trois din illo tempore, la lumina inegală a focului ce dădea grăsimii întinse pe feţele lor un nicoleta luciu neobişnuit, luciul regăsit mai târziu în ceramica de Cucuteni şi-n sclipirile autohton şpriţate ale vinului de buturugeni,

asemenea lucruri publici tu?

în faţa lor, noi rămânem tablou, mai ales când citim la sfatul botanistului, de unde am fi ştiut noi, proştii,că dacă uzi plantele cu consecvenţă, automat acestea o duc mai bine, înverzesc, cresc şi înfloresc, medicul ziarului ţine pagina de speriat hypocondrii, explicându-ne că unghiile tăiate sunt mai scurte, iar cele netăiate, fără îndoială, sunt mai lungi, în acelaşi ziar vicele simte că vin ploile şi, noi fiind de-ai lui, ne arată că în zilele cu ploaie, vremea va fi negreşit mai mohorâtă, norii şi stropii reci ne vor împinge către casă, înăuntru,

___________________

acolo vom fugi repede către geam - o cameră fără geam îţi dă anumite idei înfricoşătoare -, trebuie să văd ce se petrece afară, vacile venind în goană de la păşune, răpirea din serai, covoare, carpete, bibelouri care reprezintă caleşti din basme sau balerine în culmea carierei, Hagi cu bocancul pe balon, bocancul fiind aurit, ca să ne dăm seama noi mai uşor ce bun fotbalist era el, naşteri ale domnului, străjuite de spoturi de discotecă, cai de porţelan, ridicaţi în două picioare din patru posibile, lămpi cu cascade şi cu fântâni arteziene, în care trăiesc fericiţi peştişori de plastic, ceasuri deşteptătoare cu colţar şi tablă de şah.

Războiul sfârşitului lumii s-a încheiat. Orice sfârşit îşi are sfârşitul lui... O ploaie puternică, ai cărei stropi se îmbiau unii pe alții să vină din ce în ce mai mulţi şi să cadă tot mai zgomotos, a spălat cât ai clipi cerul nopţii, lăsându-l limpede, argintat de ceva mai mult de jumătate de Lună, parazitată  îndeaproape de câţiva nori satinaţi, molipsiți și ei de strălucire. Broaştele, ca de obicei, au pus stăpânire pe întinsul pământului, aerul e ca-n serile de după futunile estivale - curat, electric, vesel, îmi năvăleşte singur, aproape fără să-l inspir, în piept, umplându-mă de viaţă. Câinii latră ascuţit, fără ranchiună, latră aiurea şi ei, jucăuşi parcă, nevenindu-le să creadă că a plouat. Borfaşii convertiţi în sfinţi în caatinga au urcat la cer conduşi de îngeri. Cel puţin aşa susţinea bătrâna străpunsă în spate de privirile dintr-o dată vii ale prizonierilor yagunzi.

După-amieze furate

Şi aşa se mai duse o după-amiază în teamă şi în primejdie de a fi atacat dintr-o clipă într-alta de fiarele pădurii de fetiţe creole cu păr de foc posedate de diavol sau de unchi taciturni care nu beau deloc alcool şi se sinucid de fiecare dată când goana lor după sporirea avuţiei nu este recunoscută cum se cuvine... Am rătăcit în pădurile bătrâne şi umede ale somnului şi am adormit dezvelit la rădăcina unui copac ce avea vârsta întregii omeniri, neauzind tropotul neîncetat al furnicilor ce-i perforau neîntrerupt, de câteva mii de ani, scoarţa, fără a o birui vreodată.

N-a venit nimeni să-mi acopere spatele cu o pătură, nici eu nu m-am îndurat s-o fac, pentru a păstra încă iluzia stării de veghe, stăteam totuşi de strajă începutului lumii, se cădea să fiu tare şi să dovedesc tuturor cum nu mă tem eu şi cum nu mă scap pe mine când aud de muncă, de corvoada oricărei îndatoriri ce-mi poate înrobi timpul, căci de mic mi-aş fi dorit mult, mult timp liber, neorganizat în nici un fel

un timp despovărat de urlete şi de ordine, un timp nemarcat de veşnica ciulire a urechii cu răsuflarea tăiată ori de câte ori auzeam o strigare ce aducea a numele meu o chemare nervoasă nerăbdătoare care-mi ofilea clipele lungi ale copilăriei mă cobora din sordide poduri de case părăsite din copacii în care puteam şi eu urca în sfârşit fără frică să-mi mai fure un minut un ceas din viaţa mea de prunc un surâs din puţinele care-mi apăreau pe faţă

trebuia să fiu serios, deşi mi se reproşa că sunt prea cuminte acolo, pe rădăcinile care mai că ţipau de bătrâneţe, fără pătură caldă să-mi învelească spatele, posedat de un nemărginit eros şi interzis de obligaţia de a-mi păstra zâmbetul doar pentru mine, întrucât viaţa e gravă şi după-amiezele de copil, de adult apoi, trebuie păzite cu grijă, cu conştiinţa trează, dormind exclusiv iepureşte sau şerpeşte, cu ochii deschişi şi cu hârleţul alături, dacă apare ceva de muncă să-i dai pe loc în cap, arătându-i că nu ţi-e teamă, că dai piept  bărbăteşte cu realitatea

mai înainte cauți în privirea părinţilor ca să vezi: mi-e îngăduit sau ba să fac cutare năzbâtie, până te trezeşti de-a binelea cu câinii compunându-ţi, printre mârâituri, simfonii patetice, trăgând de mine în toate părţile, de hainele mele, sfâşiindu-le, salivând pe tine pofticioşi, vrei să urci în copac, dar nu ştiu cum, curajul de adolescent întârziat mi-ar da un imbold, dar ce folos, câtă vreme nu ai pricepere, îndemânare

strămoşii mei au coborât de mult de acolo, din arbore, tăindu-l şi preschimbându-l în cărţi pline de învătățură, da, iar pe tine te-au împins drept în bibliotecă, la studiu şi adânci meditaţii însingurate, asemeni plăcerilor tale, de altfel.

Rătăcit în propriile dorinţe, m-am apropiat de fereastră să văd fetele mergând la câmp după vaci şi unora le-am întins scrisori de amor, stropite cu lacrimi albastre, de cerneală, ele au râs, ce năstruşnic mai eşti şi câtă risipă faci tu cu noi, m-au întrebat ce podoabe din metale preţioase porţi şi eu le-am răspuns - ca din altă parte a lumii - că prefer argintul şi am cercetat ceva mai atent vitrina frigorifică a magazinului luminat ca ziua, însă când am vrut să le sărut, abia schiţând un pas spre ele au fugit speriate, ca potârnichile s-au ascuns sub streşinile caselor, cu inimile zbătându-li-se nebuneşte în piept; cel mult avui șansa să sărut îndelung pe bot o vacă blajină, ce se oprise ca pentru poză şi când fu solicitată deîndată scoase limba lubrifiantă şi mi-o trecu impasibilă peste faţă

uite ce facem noi cu scrisorile tale, şi-mi arătară cum îşi pun ele tampoanele atunci când se află în perioada dificilă, cum îşi şterg ele fundul roz, iritat, când nu le vedea nimeni, cu scrisorile mele cele cu picăţele albastre şi drăcuşori desenaţi pe margine.

Ce poate fi mai fascinant decât o după-amiază furată preocupărilor de adult, o seară în care ai impresia că ziua ce va urma e nefiresc de îndepărtată, părând de fapt o absurditate a cărei prezenţă în mintea ta e chiar lipsită de orice noimă, câtă vreme astăzi apare atât de plin, nesfârşit chiar, și fără griji: poţi încă dispune de tine cum îţi dictează inima.

***

Vis. Interpretare prin bolduire.

Apa ajungea până în buza podului, murdară, îmbâcsită şi îţi venea să râzi când o vedeai atât de aproape. Mă ţineam cu mâna de balustrada podului, traversându-l, deşi Nimeni şi Nimic nu ameninţau să mă împingă în apă. Pe pod, risipite, zăceau patru biciclete, aparent abandonate acolo de stăpânii lor despre care nu se ştia unde dispăruseră. "Umbla zvonul" că fuseseră accidentaţi, beţi fiind, şi duşi de acolo direct la spital. Aleg una dintre biciclete, o oarecare, veche, dar robustă şi o iau cu gândul să o duc acasă, să fie a mea. Mai târziu, traversez podul înspre oraş, era aglomerat de astă dată, şi cineva, lucrătorii drumari instalaseră pe el un aparat de măsurare a incidenţei accidentelor...