Dărăbuţe

Maximum douăzeci de grade în vest, aburi ies din plămâni şi două pullover-e nu mai sunt suficiente pentru un adăpost virozofug

qu'est-ce qu'il t'arrive?, ai zăbovit prea mult, cât de mult?, până într-o noapte când ţi-ai luat inima-n dinţi, ai muşcat din ea cât să-ţi ajungă pentru a-ţi ostoi foamea neastâmpărată, slavă răbdării!, apoi ea veni în sfârşit să-şi recunoască iubirea ţinută în mare taină, pe fundul sacului cu făină

am o viziune deosebit de greşită asupra vieţii: o iau prea în serios, în timp ce doamna putzfrau spală coridorul de sub toate picioarele noastre cu mişcări absente, neconştiincioase, în urma ei rămân, pentru altădată, pete uscate,

în realitate nu-i ca-n vis, ar zice orice preşedinte român fost ministru; nu seamănă, dacă ţii cu orice preţ redus să le confrunţi pe amândouă, cea dintâi va şchiopăta, va refuza să ni se aservească

nu ia decât decât un vis ca să-ţi schimbe ziua, să te arunce dintr-o părere într-alta.

***

E clar că visele sunt mai consistente decât realitatea. Am luat ceasul şi am scrijelit cu el pe pereţi, am lăsat urme de aur în var, zgârieturi adânci ce făcea legătura cu lumea cealaltă, trafic intens pe acolo, şosele pline cu cortegii de oameni curioşi, ce-şi scrijeleau propria trecere, conducând cu viteze nemaivăzute, şerpuind printre dealuri către locul acela - al promisiunilor deşarte.

_____________________

Câinele primordial

Să citim şi să ne minunăm noi, cei proşti, cum a descoperit omul primordial câinele primordial, ăla de dădea târcoale pustiului pietros de ocru din jurul peşterii şi cum - de la o halcă de carne pe jumătate friptă, aruncată înspre viitorul celebru patruped - au ajuns să se mângâie şi să se lingă reciproc, câine şi om, cu limbi calde, primordiale,

şi câinele a grăit, mişcându-şi indubitabil de sugestiv coada, lasă că apăr eu sălaşul peşteresc, du-te tu şi vânează, culege, pescuieşte, metalurgeşte şi omul s-a ca mai dus, iară câinele, rumegându-şi izbânda, se împreună cutremurător în fundul peşterii cu nevasta omului, de cădeau stalactitele de pe boltă, spărgându-se cu zgomot cristalin de calcar de proastă calitate.

Şi a văzut că era bine.

La întoarcere, omul primordial a adus nişte de-ale gurii, pe care le-au devorat împreună, el, câinele şi soţia, acest manej à trois din illo tempore, la lumina inegală a focului ce dădea grăsimii întinse pe feţele lor un nicoleta luciu neobişnuit, luciul regăsit mai târziu în ceramica de Cucuteni şi-n sclipirile autohton şpriţate ale vinului de buturugeni,

asemenea lucruri publici tu?

în faţa lor, noi rămânem tablou, mai ales când citim la sfatul botanistului, de unde am fi ştiut noi, proştii,că dacă uzi plantele cu consecvenţă, automat acestea o duc mai bine, înverzesc, cresc şi înfloresc, medicul ziarului ţine pagina de speriat hypocondrii, explicându-ne că unghiile tăiate sunt mai scurte, iar cele netăiate, fără îndoială, sunt mai lungi, în acelaşi ziar vicele simte că vin ploile şi, noi fiind de-ai lui, ne arată că în zilele cu ploaie, vremea va fi negreşit mai mohorâtă, norii şi stropii reci ne vor împinge către casă, înăuntru,

___________________

acolo vom fugi repede către geam - o cameră fără geam îţi dă anumite idei înfricoşătoare -, trebuie să văd ce se petrece afară, vacile venind în goană de la păşune, răpirea din serai, covoare, carpete, bibelouri care reprezintă caleşti din basme sau balerine în culmea carierei, Hagi cu bocancul pe balon, bocancul fiind aurit, ca să ne dăm seama noi mai uşor ce bun fotbalist era el, naşteri ale domnului, străjuite de spoturi de discotecă, cai de porţelan, ridicaţi în două picioare din patru posibile, lămpi cu cascade şi cu fântâni arteziene, în care trăiesc fericiţi peştişori de plastic, ceasuri deşteptătoare cu colţar şi tablă de şah.

Războiul sfârşitului lumii s-a încheiat. Orice sfârşit îşi are sfârşitul lui... O ploaie puternică, ai cărei stropi se îmbiau unii pe alții să vină din ce în ce mai mulţi şi să cadă tot mai zgomotos, a spălat cât ai clipi cerul nopţii, lăsându-l limpede, argintat de ceva mai mult de jumătate de Lună, parazitată  îndeaproape de câţiva nori satinaţi, molipsiți și ei de strălucire. Broaştele, ca de obicei, au pus stăpânire pe întinsul pământului, aerul e ca-n serile de după futunile estivale - curat, electric, vesel, îmi năvăleşte singur, aproape fără să-l inspir, în piept, umplându-mă de viaţă. Câinii latră ascuţit, fără ranchiună, latră aiurea şi ei, jucăuşi parcă, nevenindu-le să creadă că a plouat. Borfaşii convertiţi în sfinţi în caatinga au urcat la cer conduşi de îngeri. Cel puţin aşa susţinea bătrâna străpunsă în spate de privirile dintr-o dată vii ale prizonierilor yagunzi.