Şi aşa se mai duse o după-amiază în teamă şi în primejdie de a fi atacat dintr-o clipă într-alta de fiarele pădurii de fetiţe creole cu păr de foc posedate de diavol sau de unchi taciturni care nu beau deloc alcool şi se sinucid de fiecare dată când goana lor după sporirea avuţiei nu este recunoscută cum se cuvine... Am rătăcit în pădurile bătrâne şi umede ale somnului şi am adormit dezvelit la rădăcina unui copac ce avea vârsta întregii omeniri, neauzind tropotul neîncetat al furnicilor ce-i perforau neîntrerupt, de câteva mii de ani, scoarţa, fără a o birui vreodată.
N-a venit nimeni să-mi acopere spatele cu o pătură, nici eu nu m-am îndurat s-o fac, pentru a păstra încă iluzia stării de veghe, stăteam totuşi de strajă începutului lumii, se cădea să fiu tare şi să dovedesc tuturor cum nu mă tem eu şi cum nu mă scap pe mine când aud de muncă, de corvoada oricărei îndatoriri ce-mi poate înrobi timpul, căci de mic mi-aş fi dorit mult, mult timp liber, neorganizat în nici un fel
un timp despovărat de urlete şi de ordine, un timp nemarcat de veşnica ciulire a urechii cu răsuflarea tăiată ori de câte ori auzeam o strigare ce aducea a numele meu o chemare nervoasă nerăbdătoare care-mi ofilea clipele lungi ale copilăriei mă cobora din sordide poduri de case părăsite din copacii în care puteam şi eu urca în sfârşit fără frică să-mi mai fure un minut un ceas din viaţa mea de prunc un surâs din puţinele care-mi apăreau pe faţă
trebuia să fiu serios, deşi mi se reproşa că sunt prea cuminte acolo, pe rădăcinile care mai că ţipau de bătrâneţe, fără pătură caldă să-mi învelească spatele, posedat de un nemărginit eros şi interzis de obligaţia de a-mi păstra zâmbetul doar pentru mine, întrucât viaţa e gravă şi după-amiezele de copil, de adult apoi, trebuie păzite cu grijă, cu conştiinţa trează, dormind exclusiv iepureşte sau şerpeşte, cu ochii deschişi şi cu hârleţul alături, dacă apare ceva de muncă să-i dai pe loc în cap, arătându-i că nu ţi-e teamă, că dai piept bărbăteşte cu realitatea
mai înainte cauți în privirea părinţilor ca să vezi: mi-e îngăduit sau ba să fac cutare năzbâtie, până te trezeşti de-a binelea cu câinii compunându-ţi, printre mârâituri, simfonii patetice, trăgând de mine în toate părţile, de hainele mele, sfâşiindu-le, salivând pe tine pofticioşi, vrei să urci în copac, dar nu ştiu cum, curajul de adolescent întârziat mi-ar da un imbold, dar ce folos, câtă vreme nu ai pricepere, îndemânare
strămoşii mei au coborât de mult de acolo, din arbore, tăindu-l şi preschimbându-l în cărţi pline de învătățură, da, iar pe tine te-au împins drept în bibliotecă, la studiu şi adânci meditaţii însingurate, asemeni plăcerilor tale, de altfel.
Rătăcit în propriile dorinţe, m-am apropiat de fereastră să văd fetele mergând la câmp după vaci şi unora le-am întins scrisori de amor, stropite cu lacrimi albastre, de cerneală, ele au râs, ce năstruşnic mai eşti şi câtă risipă faci tu cu noi, m-au întrebat ce podoabe din metale preţioase porţi şi eu le-am răspuns - ca din altă parte a lumii - că prefer argintul şi am cercetat ceva mai atent vitrina frigorifică a magazinului luminat ca ziua, însă când am vrut să le sărut, abia schiţând un pas spre ele au fugit speriate, ca potârnichile s-au ascuns sub streşinile caselor, cu inimile zbătându-li-se nebuneşte în piept; cel mult avui șansa să sărut îndelung pe bot o vacă blajină, ce se oprise ca pentru poză şi când fu solicitată deîndată scoase limba lubrifiantă şi mi-o trecu impasibilă peste faţă
uite ce facem noi cu scrisorile tale, şi-mi arătară cum îşi pun ele tampoanele atunci când se află în perioada dificilă, cum îşi şterg ele fundul roz, iritat, când nu le vedea nimeni, cu scrisorile mele cele cu picăţele albastre şi drăcuşori desenaţi pe margine.
Ce poate fi mai fascinant decât o după-amiază furată preocupărilor de adult, o seară în care ai impresia că ziua ce va urma e nefiresc de îndepărtată, părând de fapt o absurditate a cărei prezenţă în mintea ta e chiar lipsită de orice noimă, câtă vreme astăzi apare atât de plin, nesfârşit chiar, și fără griji: poţi încă dispune de tine cum îţi dictează inima.
***
Vis. Interpretare prin bolduire.
Apa ajungea până în buza podului, murdară, îmbâcsită şi îţi venea să râzi când o vedeai atât de aproape. Mă ţineam cu mâna de balustrada podului, traversându-l, deşi Nimeni şi Nimic nu ameninţau să mă împingă în apă. Pe pod, risipite, zăceau patru biciclete, aparent abandonate acolo de stăpânii lor despre care nu se ştia unde dispăruseră. "Umbla zvonul" că fuseseră accidentaţi, beţi fiind, şi duşi de acolo direct la spital. Aleg una dintre biciclete, o oarecare, veche, dar robustă şi o iau cu gândul să o duc acasă, să fie a mea. Mai târziu, traversez podul înspre oraş, era aglomerat de astă dată, şi cineva, lucrătorii drumari instalaseră pe el un aparat de măsurare a incidenţei accidentelor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu