duminică, 10 iunie 2007

Libertatea de a împușca sofisme

Scăpată de anumite griji şi obligaţii, cărora oricum nu le-am fi dat niciodată curs, mintea ni se împrospătează când afară plouă. Lăsăm anumite sarcini pe mâine și pe seama altora, îmbrăţişăm o gândire lacustră, așa cum ne-am muta în palatul de iarnă, nu ne mai preocupă existenţa punţilor între noi şi restul oamenilor sau restul evenimentelor.

Tot evadând aşa, când vreau eu, au apărut nişte condiţionări cu miros mucegăit de rutină, care cu timpul m-au determinat, din nefericire, să evadez când vor ele, gest lipsit de orice farmec, e ca şi cum ai căuta libertatea într-o altă robie, în care singur şi nesilit de nimeni te-ai aruncat.

Oriunde m-aş afla, oricât de departe de orice amănunt care, la un moment dat, m-ar fi jenat, provocându-mi stres şi activându-mi instinctul de conservare, oriunde aş fugi, după perioada foarte scurtă de extaz - dată de mestecarea îmbucăturii muşcate din fructul oprit, cumplit de clar delimitată în timp, după intervalul de graţie şi înţelegere, alte cerinţe îşi fac locul, alte aşteptări qui nous obligent, va trebui din nou să dau socoteală şi aceasta nu mai seamănă cu paradisul amăgitor promis la început,

orice formă a libertăţii îşi caută în mod natural reglementările sale, preschimbându-se treptat într-o clasică dependenţă; un tipar, oricât de nonconformist şi îndrăzneţ l-am gândi, rămâne tot un limitat şi pradă preconcepţiilor tipar, or, unei persoane nu-i poţi aplica, din păcate, un program de tip Windows, o persoană sfârşeşte prin a se implica emoţional, nu o poţi trata cu un shut down, decât dacă o suprimi sau dacă o răneşti de moarte, cauzându-i o sfâşietoare şi iraţională suferinţă. Aşa cum, la rându-mi, nici mie nu mi se poate „da” delete după bunul plac al altuia, unul cu mare poftă de a căuta variaţie şi dezrobire prin fuga de tip prenatal de responsabilităţi.

Bogăţia nuanţelor nu face, în ochii mei, rutina mai acceptabilă, sensibilitatea simţurilor mele mă scutură pentru a mă trezi la cel mai mic semn de amăgire.

2 comentarii:

Andreea spunea...

Nu prea imi place nuanta textului..Prietenii stiu de ce..

Cristian Sîrb spunea...

andreea, nuantele fac viata mai mestecabila, nu si rutina. Bergenbier stie de ce.
:))