Rămânând mereu între zidurile camerei, pierd primăvara, nu văd florile, iar prunii ăştia accesibili privirii mele înfloresc zgârcit, două flori pe-o crenguţă; prunii sunt sumbri.
Niciodată nu m-am simţit într-o mai mare primejdie iubind. Iubirea mi-e monitorizată pas cu pas, mişcare cu mişcare, ceea ce o preschimbă într-un subiect de dosar plin cu dovezi şi argumente chinuite, unde simţirea autentică îşi face loc doar din când în când, din ce în ce mai greu. De ce ar fi atât de greu să simţi şi gata!; nimic altceva pe lângă asta. Nici un adverb.
Trăiesc cu o intensitate specifică mai degrabă copilăriei această suferință stârnită de constrângeri. Mă simt ca şi când aş fi fost încolăcit cu lanţuri de legat vite sau imobilizat cu sfori din acelea folosite de păpuşari pentru a-şi manipula marionetele.
Pentru fapte de-o sinceritate suculentă suntem acuzaţi de către prieteni - motiv de mare mâhnire - de infatuare, de diletantism. Nemaipomenit de trist! Penibilă sarcină să fii pus să dovedeşti lucruri adevărate. Mai repede găseşti argumente pentru minciuni. Adevărurile zac în mine fără a fi însoţite de instrucţiuni de folosire sau de justificări. Sunt acolo, pure şi simple: în conştiinţa de sine pe care mi-am agonisit-o până acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu