Cred că la Mahalagiu era o idee ispititoare despre circuitul omului în natură, la care am aderat fără prea multe întrebări. Dar dacă totuşi, pusă la colţ de Merimeri, trebuie să mă gîndesc serios la epitaf, sper să primească un scurt ocol. Ea întreabă aşa:"Ce v-ar placea sa vi se scrie epitaf cand va stramutati pe plaiurile vanatorii eterne?"
Mai întîi că mie-mi plac cimitirele, cred că de cînd l-am descoperit pe cel de lîngă via bunicilor. Are o poartă de copaci, frunze şi agăţătoare într-o parte, şi o poartă de fier, parcă verde, mare, scîrţîitoare în cealaltă. Cele mai bune vişine, normal, şi cele mai bune locuri de ascuns. Locul cel mai nelumesc de pe pămînt, dacă mă întrebaţi, cu crucile alea albe, înalte, pentru oamenii bogaţi, cu altele mai prăpădite, cu nişte pietroaie pătrate pentru soldaţi, cu cîte o babă-stafie printre ele şi aceeaşi poveste: " - Ştii cine e aici? străstrăstrăbunică-ta. - Daaa?"
Numai că mă înspăimîntă cortegiile mortuare care blochează Bîrladul între o biserică şi cimitir (pe care îl vezi primul dacă vii dinspre Iaşi) şi bocetele şi şirul de oameni care se măreşte se măreşte... De aia cred că voi umbla, cenuşă, prin buzunarele prietenilor mei, în servietele lor sau prin vreun colţ de dulap. Aşa mi-ar fi de bine...Dar totuşi, imaginîndu-mă o băbuţă cu singura încîntare viitorul mormînt, cred că m-ar încălzi (dacă se poate spune aşa) un loc cam cît o cutie, la care să se oprească un "Ştii cine e aici?"
[Leapşa o dau cui îndrăzneşte]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu