La film

Am pufăit cu dispreţ o vreme, am căscat, am adormit, am făcut comentarii stupide, am stricat cheful co-telespectatorilor, dar într-un final, recunosc, m-a prins un pic. Am stat cuminte şi-am văzut:

La Mome. Fireşte, aflîndu-mă la începutul experienţei cu filmele, mă gîndeam aiurea aiurea, de exemplu, cîtă muncă să îţi faci sprîncenele aşa subţiri ca ale Edithei (Piaf), de ce nu i se lua rujul pe pahare şi unde anume mai auzisem "A bon" intonat în acea manieră. Care exprimă aşa...un soi de mulţumire orizontală, dar deschisă şi curioasă spre autres choses.
Das Leben der Anderen- după ce-am văzut că a fost premiat. Este cumva demonstrativ, în special în scena finală cînd Wiesler (Ulrich Mühe, a se observa ochii) intră în librărie şi cere cartea urmăritului, carte publicată pe baza dosarelor. Eu l-am urmărit în special pe acest om al statului (Statului) care se îndrăgosteşte de victime, făcînd două greşeli: auzindu-le mai tot timpul şi stînd de vorbă cu ele (mai ales cu ea) în condiţii neoficiale. Mare parte a poveştii se petrece înaintea căderii Zidului, dar mai mult înseamnă personajele. Chipurile, ţinuta, vocile urmăresc the rise and fall. Şi există şi carte.
Paris je t'aime. Cu oarecare ruşine voi spune că nu mi-a plăcut grozav, că m-a obosit trecerea de la o poveste la alta şi că la unele chiar nu am înţeles ideea. Probabil fiindcă n-am văzut Parisul cel cu sute de feţe.
Ninotchka. Dacă e cu Garbo, mă vrăjeşte oricum. Ce-am observat, totuşi: cînd un anume cadru nu se leagă prea bine de celălalt (dînd impresia de fals, fotografic), ai timp să-i observi frumuseţea. Cum ar fi o ninsoare alb-negru la Moscova, un bărbat posomorît, un zîmbet perfect, o îmbrăţişare afectată. Iar ea minunată: cu o voce antifeminină, cochetă cu un pic de ridicol. Un pic de ridicol pluteşte, de fapt, şi peste capitalistul Paris, dar şi mai şi peste Rusia. Numai un pic, cît să te simţi fericit.