Iubirea de departele

În imaginarul colectiv, individul care cunoaște succesul ar putea fi capabil de așa ceva numai în virtutea diferenței sale față de massă. Diferență ce merge în închipuirea colectivă până acolo încât, în discursurile revanșarde ce nu întârzie să apară, omul de succes este deposedat, una câte una, ca-n decojirea cepei, de toate virtuțile sale omenești, fiind, astfel, mai întâi în-străinat, redus la absurd, și finalmente abstractizat, ca și când ar fi venit din altă lume.

El e bogat sau faimos pentru că nu-și „irosește” timpul iubind semenii, empatizând, nu joacă după reguli, îl amuză prejudecățile paralizante, nu poartă credință nici urme de morală pe reverul sacoului. Ignoră scrupulele & inhibițiile tradiționale. Profită și acționează. Așadar, nu este om! Poate fi lesne, și nu numai că poate, trebuie suprimat. Căci este doar o abstracțiune, până la urmă. Averea lui, neapărat împărțită celor mulți. În acest fel s-a copt „ideologic”, la focul mic al iraționalului bine canalizat, orice pogrom, orice revoluție, orice egalitarism criminal.

S-a văzut vreme de secole cum, pentru că evreul stă de-a curmezișul mântuirii, corupând moral, vezi Doamne, relativizând tot ce atinge cu „materialismul lui lipsit de moralitate” (Kant), instigând, înșelând, ademenind, el este cel care trebuie pedepsit și, firește, nu slăbiciunea, nu coruptibilitatea noastră... Cel care corupe, pentru că e Altul (necreștin), trebuie să piară, însă în veci nu va fi penalizată predispoziția „victimei” (pentru că victima e Seamăn de-al nostru) de a se lăsa ademenită, de a aluneca în păcat. E o soluție mult mai simplă aceasta, mai „sigură”, pentru majoritar. Majoritarului îi este dat doar „să greșească” - se poate răscumpăra; Altul, în schimb, comite mereu câte „o crimă”, odată cu fiecare faptă a sa, e destul ca fapta asta să iasă din tipare - nu poate fi iertat.

Comprimări: orice ființă care se refuză iubirii sau, mai grav, nu poate iubi devine suspectă masei infectate de romantism și de nevoia universală de automistificare, așa cum suspect este omul care se păstrează lucid printre cei în beție.

Nietzsche (Aurora): „nomad, evreul e omul devenirii, al incertitudinilor, pentru că nu se supune unor locuri precise, nici unor idei preconcepute. E omul liber prin excelență (...), nu se refugiază în anestezia viselor (subl. mea C.S.). Om al îndoielii. el e ca drojdia care face să se ridice alte popoare, pe care le îmboldește și le leagă de miturile sale.”

Unii îi acuză pe evrei că l-au dat omenirii pe Christos, alții că l-au ucis. Din orice combinație de idei tâmpite, evreii ies culpabili.

Presupusa invectivă a lui Nietzsche că evreii ar fi „îmbolnăvit umanitatea”, constrângând-o la „conștiință și responsabilitate”, poate trece la fel de bine drept elogiu și reverență la adresa marilor rătăcitori mozaici.
________________
Gânduri notate cu ocazia lecturii minunatei cărți-eseu a lui Gilles Zenou - Priviri asupra condiției evreiești, Ed. EST, trad. Liviu Ornea.

Tenho vontade de lágrimas*

Primesc un briceag, în gusturile unora ar putea trece drept frumos; un amănunt neobișnuit despre acest briceag: demontat în părțile sale componente, va trebui să-l realcătuiesc eu. Nu-i pot găsi și lama, însă dispune de o mulțime de alte accesorii și „aplicații”. În baia noastră, mătușa nedorită, o babă, se spală pe dinți, în ascuns, cu periuța mea de culoare roz, cum a făcut-o întotdeauna când a venit la noi în casă.

Robert Musil: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul.”

C.S./2011

Femeia aceea care, deunăzi, își trimisese țipând concubinul să mai meargă înpuleamea pe sub ferestrele noastre cu sens unic să fie fata asta tânără, lăcrimoasă, devreme ofilită, cu-o mină de susceptibilă, de fostă dependentă de droguri ori, la fel de bine, de nimfomană, fetița de odinioară sedusă de tată sau de unchi-su la o vârstă primitivă, de-și târăște copila către grădiniță în fiecare dimineață? Când am văzut-o de mai aproape, i-am putut prețui cu ochi expert degetele de la picioare - cam buretoase, sub unghiile îmbibate de lacrimi neplânse, m-a frapat că se ascundeau unul într-altul, rușinate, înghesuite în sandale. Și precauta ei uitătură de urmărită.

Nu înțeleg nimic din lumea noastră. O paradă de mezeluri. Dar și de copane, gheare. Carcase, în general. Nu înțeleg nimic din trecerea lor.

Jean Cournut: „Din ireprezentabilul feminin matern reiese ceva: nu are nici un înțeles, dar face copii! Pe când acest ireprezentabil feminin erotic nu produce nimic: este o furie și asta-i totul. (De ce se tem bărbații de femei)

Din nimicul unei zile. Am coborât vertiginos cu bicicleta de pe olimpul meu de praf și beton, grădina observatorului, ultima respirație a teilor, străzile necirculate, ora miezului zilei. Am schimbat viteze și am privit, ca de obicei, lumea prin ochelarii de soare învechiți de care nu mă pot despărți, din zgârcenie. Din când în când, mă opresc și privesc. Nu-mi trag suflarea - respir insuficient, nu mă odihnesc - rămân încordat, agățat cu pumnii strânși de coarnele bicicletei, mijesc ochii, struț ascuns în dosul lentilelor negre: privesc. Nu înțeleg nimic din pașii lor, nu încerc nici o empatie cu indiferența lor țanțoșă. Fac în așa fel încât să-mi sângereze chipul, îmi prescriu singur penitența, amușinând cu obrazul lipit de ele urmele de tălpi goale lăsate nimănui în asfalt. Păreri de pași gravând asfaltul cu o scriere indescifrabilă.

Mă „recunosc”, distant, numai cu ceilalți bicicliști. Ritualul minimal-teritorialist, de haită. Am deja traseul meu, dar nu cunosc cu adevărat pe nimeni, cât e de lung.

Moșul vrea să-mi vândă un ceas kitchos, cu un automobil grosolan gravat pe capac. 17 rubine, cere două sute de lei, lasă singur din preț, fără tocmeală, până la o sută cincizeci. 

Mă opresc din privit, din încercarea neostoită de a pricepe ceva, nu știu cum se face asta, privesc vidul; de nevoie, îmi micșorez la loc pupilele atingându-le cu degetul gol și, în sfârșit, respir. Încep să simt: gustul lipsit de iluzii al berii din miezul zilei, ghicesc durerea de cap ușoară de mai târziu și mă cuibăresc ca-n fotoliu în starea de bine, de timp topit, nemăsurat. În ciuda pașilor ce nu se opresc, a oamenilor care ies fără clopote din dom; picturile ieftine pălind în soare. Moșul nu vinde, de fapt, nimic. E un mic mincinos bătrân, nu-l așteaptă nimeni acasă.

_________________________

*(trad: Îmi vine să vreau lacrimi) - Fernando Pessoa: O Livro do Desassossego

Lieblosigkeit

Astăzi nu-mi doresc muzică, mă las în voia sunetelor naturii urbane, din care încerc să elimin pocnetul sacadat, inegal, al capacului de canal din mijlocul drumului, de neevitat sub roțile automobilelor. Câteva vrăbii tigrate, însă, ciudat, nici o mierlă în seara asta, câțiva bătrâni se aud mormăind ceva mai departe, vrabia ține tactul cu țipete ritmice, fără melodie - nu e ca la vodevil.

Și-apoi, privitul pe geam, privitul în general, m-a cocoșat. Soluția la asta ar fi un balcon.

N-am putea, oare, salva pe cineva doar printr-o privire? Fericindu-l cu o privire fix în acea zi, în acel moment în care ajunsese la convingerea că nu mai există, că e insignifiant. Să se recunoască, să se reconfirme, subit, salvator, în ochii mei.

Citim, ne odihnim picioarele unu-n poala celuilalt, picioarele miros a cremă cu mentă & lămâiță, trecem dintr-o odaie într-alta, mersul nostru du-te-vino stârnește mici curenți inofensivi și norișori nostalgici din praf de piele moartă - briza unei case, briza unei intimități fără cuvinte. Primele cuvinte, mereu rostite prevenitor, cu un zâmbet permanent, proptea între literele lor, subiectele alese sunt dintre cele ușoare ce nu alungă zâmbetul, iar palmele foșnesc mulțumite pe-ntinsul pielii, timp în care ochii nu părăsesc paginile furăcioase ale cărții.

Pessoa: „Niciodată nu iubim pe cineva. Iubim doar ideea pe care ne-o facem despre acel cineva. E un concept care ne aparține și - de fapt - pe noi înșine ne iubim.” (Cartea neliniștirii - Humanitas, trad. Dinu Flămînd)

Tranceported - acum o săptămână

Before...

All by L.Mocan & AlexO@Deal/20.07.2012

and ever after...

Dance for a living

Și acum, zăcând nostalgic-tranchilizat, nu mi se poate vorbi și nu răspund decât cu jumătate de gură, recapitulez și rezum, reașez frânturile de timp recuperate de-o memorie înșelătoare într-un puzzle improbabil; rămas prizonier al acelor ore de lume pestriță sosită de bunăvoie, de dans, beats din niște difuzoare care n-au stat cu noi până la capăt, crăpând, și, mai mult ca orice, ore de aer liber! M-am surprins a fi fost mai tolerant, împăciuitor și mai surâzător ca nicicând în istoria lanțului nostru lung (și frânt) de electro parties. Am crescut și eu odată cu ele, cu stilurile, cu oamenii care vin mereu, fără ca eu să îmbătrânesc, fără să ne lăsăm îmbătrâniți, fără să mai permit spaimelor mele obișnuite sau egoismului meu de legendar & timid singuratic să mă domine. 

De două zile vegetez neconsolat, cu gândul țintit înapoi, ieri, la zvâcnetul mușchilor în dans, la lăsarea pe neștiute a nopții, la depănatul butoanelor, slobozirea basului, țipete ascuțite, spontane, de extaz, păr răvășit, rechemări la rampă. Zorile. Stupefianta oboseală. Aș trăi din asta - din ritmuri amestecate de mine, cu mâinile mele!

AlexO/TechnoDeal/Iulie 2012

Să mă întorc mâine în neverosimila, atât de reala totuși, atmosferă ipocrită a corporației, ce tristă opțiune - mă face să simt mai rău decât dacă m-aș vinde, simt că mă neg pe mine însumi! Dar fără activitatea asta a mea de rușinos compromis nu aș fi avut, probabil, bani să plătesc pentru farmecele electronice puse la fiert peste noaptea de vineri, 20.

În praful subțire nins pe vinyl, ridicat în aer și-n nări de perechile de tălpi nervoase, cauciucate, în mișcarea lor ritmică, se imprimă cu un plescăit mut steaua perfect circulară, aduce a logo-ul loveparade, a unei lacrimi mari. Lacrima atâtor (a altor) vacanțe irosite.

Se făcuse de ceva vreme lumină. La aproape două ore după ce ne părăsise, luându-și rămas bun, rupt de oboseală, bunul nostru F. reapare printre noi cu frânele bicicletei rupte, cablurile sărite din lăcașurile lor. O fi apucat-o pe un alt drum? Să fi stat pitit pe după vreo căsuță din vecini? Nu se îndurase să plece, nu se putea împrăștia adunarea fără așteptatul moment F...

Știri neîntâmplătoare

TrustNordisk © Miguel Bracho Pliego
Memoria de mis putas tristes
Director: Henning Carlsen

A principios de Julio, sentí la distancia real de la muerte - sunt vorbele oarecum profetice ale patriarhul Gabo Márquez în Memoria de mis putas tristes - ultima sa scriere semnificativă. Sau, dacă preferați varianta optimistă: prima sa carte, la capătul a zece ani de tăcere neanunțată. Răstimp în care, (în locul) Colonelului realmente n-a avut cine să(-i) scrie. Însă așa, de una singură și nelegată de ceea ce urmează, această prevestitoare Pe la începutul lui iulie, simții... nu e încă bună de trimis la secțiunea Știri neîntâmplătoare, căci iată...

...nici o săptămână nu apucase să se scurgă după ce fratele Jaime García a mărturisit public probabilitatea demenței lui G.G. Márquez (85 de ani) - Jaime, fratele mai mic al scriitorului, a făcut cunoscut de curând că pe Gabriel García îl încearcă destul de frecvent umilitoare pierderi de memorie și că, e aproape cert, va înceta să mai scrie -, iar eu nu terminasem de frecat a neliniște decât tâmpla mea dreaptă, că se și prăvăli peste capetele noastre de îndărătnici cititori de presă vestea că a principios de Julio, anul Domnului 2012, pe coasta sudică a provinciei cubaneze Granma a debarcat cu mare alai și s-a instalat confortabil, imperial, la o sută treizeci de ani de la ultima sa vizită intempestivă, o furioasă, alarmantă și mai cu seamă inexplicabilă epidemie de holeră!...

Nu te poți retrage, Gabriel, în felul ăsta! De fapt, nu s-a inventat încă vreun fel de a te retrage tu. Poate că nu-ți par destul de convingător când îți reamintesc, în apărarea aprigei mele (de)poziții de admirator idolatru, că mai aveai de terminat volumele al doilea și al treilea din Vivir Para Contarla, dar și, cum umblă zvonul, Nos vemos en agosto. Păi, așa ne-a fost înțelegerea? Tu, care făceai o poveste din fiece fleac, poți fantasma & compune și de dincolo de demență, acum că tot se rupseră băierile. Mărturie stau Veacul tău de singurătate, Dragostea ta în vremea holerei. Un povestaș în deplinătatea „facultăților” nu putea scrie așa ceva! Uite, Robbe-Grillet n-a putut. De aia a trebuit să inventeze ca pe un nuștiuce grozav Noul roman, pentru folosința sa și-a găștii sale literare. Proză în cazne se numește ce făceau ei. Treaba asta cu memoria pierdută trebuie că-i un alt truc de-al tău, ca să pierzi, de fapt, socoteala anilor, să te rătăcești de bunăvoie în labirint, să ratezi capătul. Dar cui îi pasă: dacă-i musai, te legăm într-o bună zi de frasinul din curte, de plecat nu pleci nicăieri!

Guest post: Dani Tudor

Colecția primăvară-gară

Priveam lung, mi se păruse că recunosc pe cineva, deşi cei mai apropiaţi sau cei pe care încă îi mai salut nu au ce căuta la ora aia, pe vremea aia, în gară. Înainte însă de a-mi revedea de drum cu jumătate din privirea încă rămasă în acea direcţie văd doi-trei libidinoşi, proletari de meserie, holbîndu-se la rîndul lor cam în aceeaşi direcţie. Mai apuc să zăresc în faţa lor, pentru cîteva secunde, o jună, promoteriţă după mers şi vestimentaţie, şi studentă după bagaje şi fard, avînd în stînga ei (cel mai probabil) o contabilă, cel puţin după zîmbetu-i oficial şi încă îngheţat în pofida unei canicule vide de autobuz.

C.S./2012

La rîndul ei, privirea-mi rămăsese îngheţată, de data asta în întregime, în aceeaşi direcție, dar parcă doar pentru a uita pentru cîteva momente de cele 43 de grade la soare. […] Tot timpul am găsit şi voi găsi infinit mai sexy o gleznă atent născută unui picior interminabil înfipt în nişte cizme ‘militare’, un şold de forma privirii cu care-l şlefuieşti unui cur ţuguiat-împăiat, un genunchi şi o claviculă pe jumătate dezvelite de o rochiţă tropicală cu flori şi păsări unor coapse ‘bunoace’, respectiv unor sîni (obsceni de) mari, chiar şi medii, înghesuiţi întru-un tricou simplu şi monocolor.

Coborîrea din literatură

Salvador Dalí (C.S.)

Florina Ilis - Coborârea de pe cruce. Nu tot ce se scrie devine literatură. În orice caz, eu, devorator de memorialistică fiind, n-am mai întâlnit acest mod (neverosimil) de a face însemnări într-un jurnal intim: cum o fac personajele Florinei Ilis (pedant, pretențios, respectând cu manie rigorile genului epic, redând fidel până și mimica unui dialog)! Acceptând eu, totuși, că nu există decât norme neoficiale (și lesne de încălcat) ale diaristicii. Cine e în stare să scrie așa minuțios, atent și la stil, și la cititorul „ascuns” în dulap, nu mai ține un jurnal propriu-zis, ci ar fi mai potrivit să se ocupe de romane - literatura „serioasă”.

Nu pot uita o clipă, cu toate că-mi place să mă las păcălit de ficțiuni - autoarea nu reușește să-mi înșele băgarea de seamă, să-mi adoarmă luciditatea sau simțul critic - că ceea ce citesc, citește Daniel, la rândul lui (pentru mine?), în jurnalul prietenului său mai vârstnic. Or, acelea-s pagini de curată proză, notate indubitabil cu gândul la proză. Mă întreb cu nedisimulată răutate când o mai fi avut timp zugravul Theo și pentru schițe, pentru pictură, la cât buchisea în caietul ăla!? Se stropșise să picteze, fără har, fără credință, biserica unei mănăstiri (înclinația către șocant și blasfemic nu l-a energizat îndeajuns încât să-și isprăvească opera), cât timp vocația lui adevărată, deducem, era literatura!

Fete măritabile

Praful s-a ales de seriozitatea de altădată a etichetei „fată de măritat”. De măritat e un calificativ foarte incert; à consommer avec modération. Probabil că, în vremurile noastre, vârsta acestui de măritat rătăcește undeva în generosul interval: 14 - 40 de ani.

C.S./2012

Indignarea mereu reîmprospătată, leitmotivul cântat de corul exclușilor din circuitul reproducției, că fetele își încep viața sexuală foarte (prea?) devreme poate fi depozitată, de pe acum, alături de restul ipocriziilor, la secțiunea memorie scurtă. N-a fost nicicând altfel. În ciuda strădaniilor nostalgicilor paseiști de a acredita contrariul, omenirea nu a cunoscut epoci care să fi excelat prin castitate.

Indiferent de nivelul lor de educație, de originea socială, de „prioritățile” creionate cu o strictețe înduioșătoare de părinți, de talentele lor latente și de lemnosul „scop în viață”, fetele își încep viața sexuală la un termen precis, și anume: cât de devreme pot. E alegerea lor. Educația nu are nici un cuvânt de spus aici, spre exasperarea puritanilor. Și a părinților geloși pe prospețimea, atractivitatea și complet depășiți de tendințele autonomiste ale odraslelor.

Comedia îți pare, însă, și mai gustoasă, cu cât e mai amatoricește jucată când le auzi pe unele tinere declamând - transpirate ușor prin netedele cotloane epidermice epilate definitiv, cocoțate monden pe efemerele tribune de-o vară, la o limonadă cu 8 lei paharul - că deși sexul nu a avut niciodată întâietate și prim rang în adolescența lor timpurie, iar ele nu au fost neam curioase trupește de tainele îmbrățișării amoroase defloratoare, din niște motive ireprezentabile în mintea lor simplă: tot au făcut-o!

Cum o fi, mă întreb inevitabil, a accepta să te fuți - dacă tu, fată în floare, susții că nu o vrei - numai și numai pentru că ți-o doinește dulce-imperativ la ureche el, marele și irepetabilul el (iar tu, firește, nu ai vrea pentru nimic în lume să-l pierzi, refuzându-l), într-una dintre rarele clipe în care un mascul (chiar și cel mai cretin) e capabil de magie? Să primim asta așa, pe negândite; face parte și asta din eternul necunoscut feminin? Adică, eu, naivul, chiar crezusem, intoxicat de cotcodăcelile pline de învățăminte despre mângâieri, preludiu, sentiment, că nu ți-o tragi chiar așa, ca și cum ai da pe gât un ceai rece. Măcar să fi fluturat puțin din gene, pune-i o palmă în piept a lasă-mă/nu mă lăsa; îi poți cere lui, la derută, să-ți recite o strofă din orice (falusul trece printr-o paroxistică fază poetică înainte de a pătrunde), mută-ți pudic câinele în camera alăturată. 

Scutită de obligativitatea unei erecții (asta cade în sarcina penetrantului), adopți instinctiv și cu maximă docilitate, cum ar veni, postura de „receptivă”, confirmând și tu, astfel, clișeul că „femeia e mereu pregătită”, și aștepți forajul. Nu privești și tu puțin în tine mai întâi, să verifici: ți-o dorești, mai poți amâna, nu mai poți amâna, te arde atât de tare, te mână ceva irezistibil într-acolo; dacă închizi ochii, cine știe, poate dispare scurta manie sau se atenuează teama de abandon ce te ispitește să-i cedezi? Să nu-mi spui că o consimți doar pentru ca el să nu-ți plece. Și doar n-o faci ca și cum ai sughița: hâc! pardon, și iată-mă-s înfiptă-n marele el. Cale înapoi nu-i. Acum mă iubești mai mult? Vei rămâne mai mult timp lângă mine după juisare? Fără să sforăi? Unde mai mult = ani, luni sau măcar până la zece seara.

Rafturi de cărți (precoce), cărora peste noapte le-au crescut coapse, picioare și niște muguri de sâni, se culcă icnind năuc, tinerește - neștiind ce să facă cu mâinile, fixând tavanul cu ochi opaci, cât timp marele el își lucrează abil du-te-vino-ul - cu primul golan mai insistent, disponibil să le extragă rapid din virginitate.

El jardín de senderos que se bifurcan*

als spunea...

parca spuneati k nu mai cititi 'dilema'?!...

Cristian SÎRB spunea...

Spuneam că nu-mi mai fac abonament. Mă iritaseră cumplit mai mulţi companioni de-ai dv de redacţie: S. Sora, M. Florian, A. Gorzo. Fiecare în felul său. În acest nr m-a indispus cumplit dl S. Voinescu, în veci neconsolat că nu toată omenirea l-a însoţit în doliul dumisale pentru Pavarotti. Ş-apoi: 1. Mi-e destul de greu să nu o cumpăr când o văd la tarabă. :) 2. Mi-a făcut din nou poştaşul abonament din oficiu... 3. Dl. Pleşu pare a-şi regăsi încet condeiul acid (iar când scrie astfel la adresa confraţilor de elită, care s-au rătăcit în adulaţia faţă de grobienii politicii, miam!), e păcat să pierd asta.

als spunea...

1) va inteleg, uneori o mai cumpar si eu, de joi - n-am rabdare sa mi-o iau a 2-a zi de la redactie. 2) om atent, deh... 3) pai probl e materialu! cind are dspr ce sa scrie, e zeiss (4 - plus k si eu imi continui calatoriile, care stiu cita placere va fac ;)  ps si pe mine m-a enervat atit 'colegu sever', cit si 'the bright young scholar' m. neamtu... le-am dedicat un 3,14 ;P

Cristian SÎRB spunea...

Ah, călătoriile alea! :) Dar musai să(-mi) spuneţi pe cine aţi văzut. "Bright young scholar" - cu asta mi-aţi făcut uichendul, pe bune! :) E o caracterizare atât de compactă şi atât de sarcastică încât nu văd ce aş mai adăuga. Mulţam! Încă mă amuz! :) Tre' să-i găsim (scuzaţi acest bovaric 'noi') şi lui Seve' una, tot pe-atât de concisă!

Cristian SÎRB spunea...

Vizitat 3,14-le. Aceleaşi m-au indispus şi pe mine. Doar ştiţi că SeVe şi Michael Neamţu fac windsurfing pe 'aripa moderată' a autohtonismului ortodoxist conservator zis (eu zic) şi 'Răcnetul Carpaţilor'. Articolul (Declinul apusean la moartea unui idol: Michael Jackson) pomenit de dv a fost preluat şi citat într-o veselie chiar de neprietenii 'scholarului' (da, se poate şi mai 'tradiţionalist', mai 'autohtonist', mai puritan de atât! - este vorba de neprietenii legionaroizi ai lui M. Neamţu, care-l consideră prea filosofard, papistăşit..., prea 'ecumenist', printre altele). Iar tona de 'pilde' nemțene, culese din rockul hard sau psihedelic, din jazz, nu alungă nici o ţâră din impresia de băiat de altar uşor impresionabil şi pasibil a auzi 'şoapte divine' cauzate de calitatea îndoielnică a vinului de împărtăşanie. Ah, aceşti născuţi-gata-maturi, care ne predică jazzul din cădelniţă!

als spunea...

'predica jazzul din cadelnita' - bine spus! daca o s-o folosesc o sa precizez sursa ;) ps asta mi se pare si mie infricosator, la neo-conii nostri: li se pune 'schema ideologica' pe ochi & urechi si nu mai vibreaza - simplu & sincer - la nimic... artele sint 'filtrate' partinic :( (* J.L. Borges)

Un accident de cal

Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut, imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”. Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții culturale a epocii.

Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului. Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.

Libertina Albertine alege să iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată. Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.

Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.

Durimi în noaptea de sânziene

Sînziene & cărți - C.S./Iunie 2012

M-am trezit în durerile facerii în dimineața zilei lui Ioan, iar în spatele altoiului creștin, dezlipit pe la colțuri, am văzut cum încă-mi surâdea neliniștitor, solar, cultul zeiței Diana și al hologramaticelor nimfe fidele din suita sa.

Ioan Botezătorul, îmi pare, rămâne același personaj charismatic, apropiat sufletului meu; e însă un nedreptățit - o figură estompată cu de-a sila, cam prea grijuliu pus la o parte de numeroasele concilii și sinoade care au „normat”, printre altele, cu o pricepere și un har de care mă îndoiesc fără teama de a greși, sexul îngerilor, dar și, în mod arbitrar, ce anume să fie păstrat și ce să fie „cosmetizat” din Evanghelii.

Mi-am petrecut ajunul Sânzienelor prins în pântecul fecioarei de fier a durerii mele de cap din fiecare sfârșit de săptămână. Durerea m-a trăit, m-a gândit (dacă poți avea gânduri limpezi într-un asemenea chin) și a îndeplinit cu oarece succes, în locul meu, un minimum din tabieturile mele zilnice.

Am devenit și eu unul dintre urbanii de ocazie. A fost un proces rușinos de facil transformarea mea. Mireasma discretă, de câmp, a florilor de sânziene îmi fecundează acum migrena. M-a deochiat. În afara Orașului, mă pasc alergiile. Iar „urbanul” - cu event-urile sălcii & conformiste, mimetic-occidentale, cu „papionadele” sale, susținute de oierii minții în sprijinul refutabililor boieri ai minții, cu street delivery-urile sale rayban cu tot - m-a pocit. Dianele poceau dintotdeauna gura fetelor care nu le țineau sărbătoarea, și-i pedepseau îngrozitor pe feciorii care juraseră strâmb (ca din prima zi a restului vieții să-și urmeze mereu vocația și nu corporația).

Astăzi, sper că numai astăzi!, auriul și mireasma sânzienelor din vază nu mă mai transportă. Nu mă pot opune curgerii timpului, ziua cea mai lungă a trecut, ne îndreptăm lent către ziua „cea mai egală” și apoi către ziua cea mai scurtă a anului.

Schuldbewusstsein

Onorată Tanță, de bună voie m-am prezentat dinaintea înălțimii voastre pentru a mărturisi că mă fac vinovat de o infinită vină, după cum se va vedea în cele ce urmează. Mărturisesc că am început să-l citesc pe domnul, actualmente absent, Robert Musil - Omul fără însușiri, din pur snobism. Nu vreau să par acum țâfnos sau să încerc prin vreun vicleșug oratoric a obține îndulcirea pedepsei pe care cu umilință o aștept să cadă nemilos asupra mea, izvorând din întotdeauna imparțiala judecată a înălțimii voastre. Însă mi-a fost dat să văd că snobismul chiar este uneori de ajutor în a ne apropia, a le da cep și a duce la bun sfârșit unele cărți, altfel, imposibile. Cărți atât de grele încât le-am putea folosi cel mult în sezonul rece drept pietre pentru muratul verzei. Snobismul, puterea de neînfrânt a imitației, teama de gura țoapelor literare, a rafinaților cunoscători de beletristică, defecanții de Litere în general, sunt de natură a ne pricopsi cu pleașca unor lecturi esențiale, pe care le-am fi trecut, în alte împrejurări, înspăimântați, cu vederea. 

Multe n-am citi noi. Noroc cu vigilența acelor inse & inși cu prea multe însușiri, bine situați cultural, răsuflând greu și la răstimpuri îndelungate în aerul rarefiat din mediile scriitoricești în care-și poartă aurita existență, și care, chiar și atunci când merg la magazinul din colț în scopul lumesc de a-și reface rezervele de hârtie igienică, o cer vânzătoarei prin mijlocirea perifrazelor baroce sau, din contră, a elipselor minimaliste, iar, dacă dispun de ceva mai mult timp și de-un taburet neșchiop, pot chiar face parada unui stil eseistic fără cusur pe subiectul: cum să ne ștergem cu mătase la fund din trei mișcări.

C.S./Mai 2012

Din păcate, de la o sută douăzeci de pagini încolo (traducere Mircea Ivănescu; curată traducere, deși o groază de la modul într-însa, deh, poate că omul avea o slabă încredere în puterea adverbelor de mod românești neînsoțite de locuțiuni), snobismul singur nu mi-a mai fost, recunosc, onorată Tanță, de nu știu ce ajutor.

Așa am ajuns de mi-am dat seama, prin propriu-mi efort de astă dată, că pe Robert Musil nu trebuie să-l citești neapărat descoperit, stând de-a-n picioarelea, costumat la frac și gâtuit de-un papion alb-negru. Secretul e să nu-l iei în serios nici măcar în cele mai aride și filosofice pasaje ale romanului. Să te lași lunecând liber pe mâzga neostenit caustică ce lubrifiază cap-coadă monumentala-i lucrare. Omul fără însușiri ar trebui citită și, mai ales, recitită ca într-un fel de joacă. Cu-o minte de copil (firește, de copil învățat) care nu și-a pierdut abilitatea de a se juca, de a fi și neserios, pus pe năzbâtii, degeaba îți rulezi ochii, Tanțo! Mi-a pierit schuldbewusstseinul.

Adio, Udrea! Să nu ne scrii!

Au pus în scenă, bieții, toate scamatoriile, trucurile, tertipurile omenește posibile pe o durată de timp atât de restrânsă, scursă între eșecul răsunător la guvernare și alegerile locale: și-au schimbat culoarea, sigla, s-au „creștinat” pe afișe, au fost mai degrabă discreți în campanie (păi, ce - Doamne, iartă-mă - ar mai fi putut promite?) și au contat pe somnolența proverbială a electoratului băștinaș, acolo unde știau prea bine că au administrat scandalos de prost sau de indolent localitățile ținute de peste un deceniu în încremenire (orașul meu natal nu e o excepţie). Aș adăuga la șirul eforturilor lamentabile de a repara ireparabilul, la capitolul cum te iluzionezi, așa dormi, și modificarea sinucigașă, pregătită cu autodedicație, a legii electorale în sensul renunțării la cele două tururi de scrutin. Se presupunea, cu o viclenie proastă, că primarii PD-L aflaţi în funcție vor avea astfel un avantaj. Dar n-a mai fost să fie. Cel puţin, pentru edilii cu realizări minore - nu!

Sunt convins că oamenii care îi vor înlocui acum pe - mai deunăzi, aroganții grofuți locali şi peste noapte botezații - meceliști în fotoliile roase-n șezut din cauza excesului de mandate (obținute mai mult inerțial decât pe merit) nu sunt chiar toţi niște personalități providențiale; minuni nu se vor întâmpla în acest tărâm al fatalismului. Dar am satisfacția că, grație jocului democratic, grație puterii votului fiecăruia dintre noi, o bună bucată de vreme nu o să le mai îndurăm chipurile suficiente şi paşii crăcănaţi de povara autorității ce le apăsa pe umeri, fojgăind de colo-colo pe corso fără nici o treabă, cheile de la „tancuri” zornăindu-le - masculin, potent, dominant - la inelar. În lipsa unor personalități reale, înzestrate cu bun simț și pregătite să ne administreze decent, înlocuirea prin vot democratic, o dată la patru ani, a celor care au mai rămas "buni" de ales, adică răii cei mai mici, aproape că mă mulțumește - oricât de jalnic ar suna asta!

Și nu, am trăit cu toții, minut cu minut, în aceeași țară, nu-mi spuneți, așadar, că PD-L plătește acum cu impopularitate nu știu ce reforme îndrăznețe care ar fi dat un avânt nemaivăzut României! Nu plăteşte nici aşa-zisa, selectiva politică de austeritate, în fapt, aplicată aproape exclusiv pe spinarea bugetarilor cu salarii infime şi a merituoasei clase mijlocii (austeritate ce a dus până la aberaţii ca desfiinţarea unor spitale şi şcoli, în condiţiile în care au fost inaugurate, în schimb, inutile parcuri săteşti sau solare parcuri urbane cu alei halucinante şi cu fântâni arteziene care şoptesc basme de groază copiilor, patinoare scumpe, fără gheaţă). Până și cel mai neinstruit elector are un anumit (minim) simț cu ajutorul căruia poate amuşina făcătura, incompetența sau reaua voință, abuzul şi deșănțarea. Orice plătitor de impozite locale se poate declara insultat de cârpelile de ultimă oră, electorale, aplicate (pe unde se vede) infrastructurii, de găsirea magică, de ultim moment, a unor bani pentru nişte pavaje incomplete şi pentru vopsirea unor garduri fără urme de leoparzi dincolo de ele. Blamul a fost, de aceea, ferm.

Ne revedem la re-examinarea din toamnă. PD-L, pân-atunci, adio! Dar, am putea spune şi: adio alternativă! Asta nu-i tocmai o bucurie.