sâmbătă, 16 iunie 2012

Schuldbewusstsein

Onorată Tanță, de bună voie m-am prezentat dinaintea înălțimii voastre pentru a mărturisi că mă fac vinovat de o infinită vină, după cum se va vedea în cele ce urmează. Mărturisesc că am început să-l citesc pe domnul, actualmente absent, Robert Musil - Omul fără însușiri, din pur snobism. Nu vreau să par acum țâfnos sau să încerc prin vreun vicleșug oratoric a obține îndulcirea pedepsei pe care cu umilință o aștept să cadă nemilos asupra mea, izvorând din întotdeauna imparțiala judecată a înălțimii voastre. Însă mi-a fost dat să văd că snobismul chiar este uneori de ajutor în a ne apropia, a le da cep și a duce la bun sfârșit unele cărți, altfel, imposibile. Cărți atât de grele încât le-am putea folosi cel mult în sezonul rece drept pietre pentru muratul verzei. Snobismul, puterea de neînfrânt a imitației, teama de gura țoapelor literare, a rafinaților cunoscători de beletristică, defecanții de Litere în general, sunt de natură a ne pricopsi cu pleașca unor lecturi esențiale, pe care le-am fi trecut, în alte împrejurări, înspăimântați, cu vederea. 

Multe n-am citi noi. Noroc cu vigilența acelor inse & inși cu prea multe însușiri, bine situați cultural, răsuflând greu și la răstimpuri îndelungate în aerul rarefiat din mediile scriitoricești în care-și poartă aurita existență, și care, chiar și atunci când merg la magazinul din colț în scopul lumesc de a-și reface rezervele de hârtie igienică, o cer vânzătoarei prin mijlocirea perifrazelor baroce sau, din contră, a elipselor minimaliste, iar, dacă dispun de ceva mai mult timp și de-un taburet neșchiop, pot chiar face parada unui stil eseistic fără cusur pe subiectul: cum să ne ștergem cu mătase la fund din trei mișcări.

C.S./Mai 2012
Din păcate, de la o sută douăzeci de pagini încolo (traducere Mircea Ivănescu; curată traducere, deși o groază de la modul într-însa, deh, poate că omul avea o slabă încredere în puterea adverbelor de mod românești neînsoțite de locuțiuni), snobismul singur nu mi-a mai fost, recunosc, onorată Tanță, de nu știu ce ajutor.

Așa am ajuns de mi-am dat seama, prin propriu-mi efort de astă dată, că pe Robert Musil nu trebuie să-l citești neapărat descoperit, stând de-a-n picioarelea, costumat la frac și gâtuit de-un papion alb-negru. Secretul e să nu-l iei în serios nici măcar în cele mai aride și filosofice pasaje ale romanului. Să te lași lunecând liber pe mâzga neostenit caustică ce lubrifiază cap-coadă monumentala-i lucrare. Omul fără însușiri ar trebui citită și, mai ales, recitită ca într-un fel de joacă. Cu-o minte de copil (firește, de copil învățat) care nu și-a pierdut abilitatea de a se juca, de a fi și neserios, pus pe năzbâtii, degeaba îți rulezi ochii, Tanțo! Mi-a pierit schuldbewusstseinul.

3 comentarii:

cleosejoaca spunea...

Mi-a plăcut foarte mult fotografia şi felul în care înrămează ce spui. Bătrânul are o faţă interesantă.

capricornk13 spunea...

ce bine ca ma incurajezi! :)
am primit si eu cadou aceeasi carte, in traducerea lui M.I.
inainte o aveam in engleza, insa nu m-am incumetat sa ma apuc de ea.
imi place postarea ta mult, e plina de o verva buna :)

Cristian SÎRB spunea...

Mulțămesc! E nevoie să-mi acord tot felul de stimulente ca să înaintez câte puțin. Oricum, ca somnifer, această capodoperă de răscruce a literaturii globale, funcționează fără greș. Nu o voi abandona! Nu și nu.