miercuri, 4 iulie 2012

Fete măritabile

Praful s-a ales de seriozitatea de altădată a etichetei „fată de măritat”. De măritat e un calificativ foarte incert; à consommer avec modération. Probabil că, în vremurile noastre, vârsta acestui de măritat rătăcește undeva în generosul interval: 14 - 40 de ani.

C.S./2012
Indignarea mereu reîmprospătată, leitmotivul cântat de corul exclușilor din circuitul reproducției, că fetele își încep viața sexuală foarte (prea?) devreme poate fi depozitată, de pe acum, alături de restul ipocriziilor, la secțiunea memorie scurtă. N-a fost nicicând altfel. În ciuda strădaniilor nostalgicilor paseiști de a acredita contrariul, omenirea nu a cunoscut epoci care să fi excelat prin castitate.

Indiferent de nivelul lor de educație, de originea socială, de „prioritățile” creionate cu o strictețe înduioșătoare de părinți, de talentele lor latente și de lemnosul „scop în viață”, fetele își încep viața sexuală la un termen precis, și anume: cât de devreme pot. E alegerea lor. Educația nu are nici un cuvânt de spus aici, spre exasperarea puritanilor. Și a părinților geloși pe prospețimea, atractivitatea și complet depășiți de tendințele autonomiste ale odraslelor.

Comedia îți pare, însă, și mai gustoasă, cu cât e mai amatoricește jucată când le auzi pe unele tinere declamând - transpirate ușor prin netedele cotloane epidermice epilate definitiv, cocoțate monden pe efemerele tribune de-o vară, la o limonadă cu 8 lei paharul - că deși sexul nu a avut niciodată întâietate și prim rang în adolescența lor timpurie, iar ele nu au fost neam curioase trupește de tainele îmbrățișării amoroase defloratoare, din niște motive ireprezentabile în mintea lor simplă: tot au făcut-o!

Cum o fi, mă întreb inevitabil, a accepta să te fuți - dacă tu, fată în floare, susții că nu o vrei - numai și numai pentru că ți-o doinește dulce-imperativ la ureche el, marele și irepetabilul el (iar tu, firește, nu ai vrea pentru nimic în lume să-l pierzi, refuzându-l), într-una dintre rarele clipe în care un mascul (chiar și cel mai cretin) e capabil de magie? Să primim asta așa, pe negândite; face parte și asta din eternul necunoscut feminin? Adică, eu, naivul, chiar crezusem, intoxicat de cotcodăcelile pline de învățăminte despre mângâieri, preludiu, sentiment, că nu ți-o tragi chiar așa, ca și cum ai da pe gât un ceai rece. Măcar să fi fluturat puțin din gene, pune-i o palmă în piept a lasă-mă/nu mă lăsa; îi poți cere lui, la derută, să-ți recite o strofă din orice (falusul trece printr-o paroxistică fază poetică înainte de a pătrunde), mută-ți pudic câinele în camera alăturată. 

Scutită de obligativitatea unei erecții (asta cade în sarcina penetrantului), adopți instinctiv și cu maximă docilitate, cum ar veni, postura de „receptivă”, confirmând și tu, astfel, clișeul că „femeia e mereu pregătită”, și aștepți forajul. Nu privești și tu puțin în tine mai întâi, să verifici: ți-o dorești, mai poți amâna, nu mai poți amâna, te arde atât de tare, te mână ceva irezistibil într-acolo; dacă închizi ochii, cine știe, poate dispare scurta manie sau se atenuează teama de abandon ce te ispitește să-i cedezi? Să nu-mi spui că o consimți doar pentru ca el să nu-ți plece. Și doar n-o faci ca și cum ai sughița: hâc! pardon, și iată-mă-s înfiptă-n marele el. Cale înapoi nu-i. Acum mă iubești mai mult? Vei rămâne mai mult timp lângă mine după juisare? Fără să sforăi? Unde mai mult = ani, luni sau măcar până la zece seara.

Rafturi de cărți (precoce), cărora peste noapte le-au crescut coapse, picioare și niște muguri de sâni, se culcă icnind năuc, tinerește - neștiind ce să facă cu mâinile, fixând tavanul cu ochi opaci, cât timp marele el își lucrează abil du-te-vino-ul - cu primul golan mai insistent, disponibil să le extragă rapid din virginitate.

2 comentarii:

ioana spunea...

"...a părinților geloși pe prospețimea, atractivitatea și complet depășiți de tendințele autonomiste ale odraslelor."

- parintii nu sint gelosi pe..., ci ingrijorati! Daca ai fi tata de fata, ai intelege.

Cristian SÎRB spunea...

Îhâm, dar nu sunt. Așa că eu rămân convins și de teoria geloziei părinților, recunoscând și locul important al naturalei îngrijorări. Numai că pentru a accepta asta îți trebuie niște ani buni de „lucru” cu sine, niște inhibiții de depășit, de învins, niște clișee tradiționaliste, niște dorințe nemărturisite de conștientizat...

Părinții, că suntem noi sau părinții noștri, e greu să nu fie înciudați pe tinerețea odraslelor și pe propria lor decădere. Doar că nu o pot arăta, nu o pot nici pricepe, întrebându-se de unde dracu simt eu asta, câtă vreme eu îmi iubesc fata ca pe ochii din cap, de unde furia asta neîncrezătoare?!